We’re all living in Amerika,
Amerika ist wunderbar.

Rammstein

1
Sosirea, septembrie 2022

— Care este scopul vizitei dumneavoastră, domnule Holger Rudi?

Agentul mă privește fără interes în timp ce se scarpină pe braț, chiar sub ecusonul serviciului vamal american. Ochii îi sunt obosiți.

— Documentare, îi răspund.

— Și pentru ce aveți de gând să vă documentați?

Tocmai am sosit de la Oslo la Minneapolis, via Reykja­vik, cu o diferență de fus orar de șapte ore, și trupul îmi spune că ar fi trebuit să fiu de mult în pat, așa că, în loc să-mi urmez instinctul de a răspunde „crimă“ și să sfârșesc într-o sală de interogatoriu, îi spun că scriu un roman despre un polițist cu rădăcini norvegiene.

— Deci sunteți scriitor?

Îmi vine să-i zic că sunt taxidermist. Că împăiez diverse chestii. Că am venit ca să îmbrac un personaj, cineva dintr-o povestire pe care o am deja limpede în minte. Este o imagine care m-a urmărit în ultimele câteva luni, un titlu pe care vreau să mi-l ofer. Dar, cum ziceam, sunt obosit.

— Da, răspund.

— Interesant. Din întâmplare, am fost botezat în biserica memorială luterană norvegiană.

— Zău?

— Suntem peste tot în Minnesota.

Agentul vamal chicotește și îmi dă înapoi pașaportul norvegian.

În drum spre oraș, din taxi văd că totul s-a schimbat. Drumuri și construcții noi care nu existau ultima oară când am fost la Minneapolis, cu opt ani în urmă. Când ieșim de pe autostradă, în fața noastră încep să se distingă clădirile din centru. Printre zgârie-nori văd soarele după-amiezii reflectându-se pe colțurile unei clădiri gigantice.

— Ce e chestia aia din sticlă? îl întreb pe șofer.

— Aia? E US Bank Stadium. Acolo joacă echipa Vikings.

— Wow!

— Vă interesează fotbalul?

Ridic din umeri.

— Am văzut echipa jucând. Pe vechiul stadion. Poate îmi iau bilet.

— Baftă vă doresc!

— Baftă?

Șoferul, un bărbat de culoare care pare să aibă în jur de 50 de ani, îmi aruncă o privire în oglinda retrovizoare, prin ochelarii cu rame ochi de pisică.

— Foarte greu de procurat. Ieri mi-a oferit cineva un bilet, unul absolut obișnuit, și voia 350 de dolari.

— Pe bune?

— Mda, pe bune. Altădată, un meci de fotbal era ceva la care puteai să-ți duci copiii. Acum e cum e totul în țara asta. Numai pentru oameni bogați.

Mă uit pe geam. Când îi vizitam pe unchiul și mătușa mea, rareori ne duceam în centru. Cumpăram orice ne trebuia de la magazinul din colț sau, dacă nu, de la Southdale Mall. Chiar și așa, sunt uimit de cât de liniștit pare, de cât de puțini oameni sunt în zonă. Acum opt ani — când văru-meu m-a dus la un restaurant pe acoperișul de pe Hennepin Avenue —, străzile erau pline de viață și larmă. În special în preajma următorului bulevard pe care îl traversăm, Nicollet Mall.

— Unde e lumea? întreb.

— Adică oamenii?

— Mda.

— Ah, lucrurile n-au mai fost la fel după ce s-au petrecut toate chestiile alea.

S-au petrecut toate chestiile alea. Pentru mine, s-au petrecut toate chestiile alea înseamnă crimele de acum șase ani; însă pentru el și pentru toți ceilalți din Minneapolis înseamnă uciderea lui George Floyd, cu doi ani în urmă. Chiar pe drumul de la aeroport spre oraș am trecut pe lângă trei desene pe ziduri care îl înfățișau pe bărbatul de culoare ucis de poliția din Minneapolis.

— Asta a fost acum mult timp, zic.

— Mie nu mi se pare. Unii au crezut că poate o să-i unească pe locuitorii orașului. Toți împotriva poliției rasiste, nu? Dar părerea mea e că i-a învrăjbit pe oameni. A venit exact în același timp cu pandemia, așa că s-ar zice că a fost un cumul de factori…

Ne oprim în față la Hilton, iar eu îi plătesc cash și-i las un bacșiș gras. Înainte să plece, îi spun că am nevoie de cineva care să mă ducă prin oraș și îl întreb dacă-l interesează. Cădem de acord cu un preț pe oră, iar el îmi dă numărul lui de telefon și-mi zice că pot să-l sun când sunt gata.

Nu sunt decât câțiva oameni în holul spațios al hotelului și în restaurant. Din spatele măștii de hârtie, recepționera probabil îmi zâmbește, iar eu îi dau pașaportul. Când observă că am rezervarea pentru mai mult de o săptămână, mă informează că nu se va face curat în cameră decât o dată la cinci zile. După care îmi dă cartela de la camera 2 406, aproape de ultimul etaj al hotelului, așa cum cerusem.

— La cucurigu?

Un tip cu pălărie de cowboy îmi zâmbește când apăs pe 24. O spune în felul ăla nonșalant și ridicol, dar totodată prietenos, pe care nu l-am auzit decât la americani și la oamenii din nordul îndepărtat al Norvegiei. Încerc să mă gândesc la o replică la fel de cool, dar sunt din sudul Norvegiei. Așa că îmi fac de lucru încercând să echilibrez presiunea din urechi.

Patul este lat și moale, iar eu adorm de îndată.

Când mă trezesc, am nevoie să mă duc la baie. Cum nu vreau să mă trezesc de-a binelea, nu aprind lumina. Dau să mă așez, dar apuc să întrezăresc vasul de toaletă în întuneric și mă trezesc că aproape cad pe spate înainte ca posteriorul meu să aterizeze în siguranță pe colacul de plastic al WC-ului. Uitasem că în SUA closetele sunt mai joase decât în Norvegia. Și în aceeași clipă îmi amintesc cum, în copilărie, mă gândeam că în America oamenii țin mai mult la copii. Și din cauza asta, și a canalelor TV cu desene animate și seriale pentru copii, a rafturilor nesfârșite cu dulciuri din Southdale și a parcului de distracții Valleyfair, unde unchiul meu avea mereu câte o atracție nouă să ne arate când veneam în vacanța de vară. Mi se părea o țară minunat de copilăroasă. Pe scurt: iubeam America. Și chiar dacă treptat am înțeles că nu era perfectă, am mai înțeles și că aveam să o iubesc pentru tot restul vieții.

Afară este încă întuneric când mă trezesc din nou. Mă scol, formez numărul șoferului de taxi și îl rog să mă ia de pe Nicollet Avenue, în apropiere de S 10th Street, apoi ies din hotel. Se ivesc deja zorile peste orașul geamăn Saint Paul de pe celălalt mal al fluviului Mississippi. Pe trotuar trec pe lângă un om al străzii care doarme cu trupul lipit de fațada unui zgârie-nori cu logoul uneia dintre cele mai mari bănci americane, de parcă ar crede că e un pic de căldură și pentru el acolo. Pe Nicollet este parcată o mașină de poliție, dar geamurile sunt fumurii și nu văd dacă e cineva înăuntru. După vreo 15 minute, taxiul meu trage lângă bordură. Mă urc în spate.

— Mergem întâi în Jordan.

Șoferul mă privește în oglindă.

— Orașul?

— Nu. Cartierul.

Îmi dau seama că șovăie.

— E vreo problemă?

— Nu, domnule. Dar dacă vreți să faceți rost de iarbă, mai bine vă găsiți altă mașină.

— Nu, nu despre asta e vorba. Vreau să văd locuințele sociale.

— În Jordan? Nu mai există, domnule.

— Nu?

— Ultima a fost dărâmată acum cinci sau șase ani.

— Atunci acolo mergem.

Alunecăm printr-un oraș încă adormit. Trebuie să iei bine aminte la detalii ca să-ți dai seama prin ce fel de cartier treci, dacă e înstărit sau sărac. Dacă gazonul din fața caselor mici este tuns, dacă e gunoi împrăștiat prin jur, ce mărci de mașină sunt parcate pe drum.

Trecem pe lângă o benzinărie Winner deschisă nonstop. Patru tineri de culoare ne urmăresc cu privirea.

— De acolo își procură oamenii iarba acum? întreb.

Șoferul nu răspunde. Câteva străzi mai încolo se oprește.

— Uite! zice el. Acolo erau. Ultimele blocuri-turn din Jordan.

Văd un panou cu un anunț — ARMELE NU SUNT PERMISE DINCOLO DE ACEST PUNCT — și în spatele lui o clădire scundă care pare oarecum nouă. Este o școală elementară. În semiîntuneric, două veverițe țopăie de colo-colo pe peluză, cu salturi agitate, energice, iar cozile lor mari și stufoase vin din urmă cu o flexibilitate ciudată.

Care este scopul vizitei dumneavoastră, domnule Holger Rudi?

Scopul este să încerc să pătrund în mintea unui ucigaș. Să refac momentele acelea din 2016. Pentru o carte pe care am început-o deja. Titlul provizoriu este Răzbunătorul din Minneapolis. Probabil că editorul va avea un cuvânt de spus, deși e posibil să fie mai puțin sigur cum să o promoveze. În momentul de față, literatura polițistă bazată pe povești adevărate este genul cel mai în vogă pe piața cărților. Oamenii nu se mai satură de poveștile cu crime sângeroase și, de preferință, spectaculoase — au aerul acela de mister, turnura neașteptată a evenimentelor, răufăcători și eroi de ambele părți ale legii și, dacă este posibil, un deznodământ incert care lasă loc din belșug pentru o paletă largă de teorii ale conspirațiilor. În cartea mea se vor găsi toate acestea, mai puțin ultima. Răspunsurile sunt toate acolo, nu există niciun dubiu despre cine este vinovat. Rămâne un singur aspect — să încerc să înțeleg cum și de ce s-a petrecut ceea ce chiar s-a petrecut. Iar ca să realizez asta, trebuie să pătrund nu doar în mintea criminalului, ci și în mințile tuturor actorilor din această poveste. Să folosesc tot ceea ce știu deja, plus un pic din propria imaginație, pentru a înțelege lumea, să văd locurile unde s-au întâmplat toate, să văd povestea prin ochii lor. Să găsesc umanul în tot inumanul. Să-l forțez pe cititor — și pe mine — să pună întrebarea: oare aș fi putut fi eu?

Îmi rezerv opt zile pentru aceste cercetări pe teren, așa că nu am chiar atât de mult timp. Trebuie să încep de undeva. Iar asta înseamnă să încep cu omul care era unde sunt eu acum, tot în zori, în dimineața aceea de acum șase ani.

Închid ochii și privesc. Văd blocurile-turn cum se înalță din pământ. Întunecând zarea. Acolo, la etajul șase, este o fereastră deschisă. Zbor până acolo. În momentul ăsta sunt el. Privesc. Văd în toate direcțiile. Înălțimea înseamnă vedere panoramică.

2
În bătaia puștii, octombrie 2016

Înălțimea oferea perspectivă. O vreme puteam să fiu un observator imperturbabil sau măcar să mă prefac că sunt. Să emit ceea ce consideram eu o judecată obiectivă despre societate, ființele omenești și viețile lor de-acolo, de jos.