Ţie

Capitolul 1

Ești pe punctul de a începe să citești o carte nouă și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, te-ai încordat un pic. Începutul unui roman e ca o primă întâlnire. Speri că de la cele dintâi rânduri o vrajă imperioasă va pune stăpânire pe tine și c-o să te cufunzi în poveste ca într-o cadă cu apă fierbinte, abandonându-i-te pe deplin. Dar această speranţă e domolită de presupunerea că, de fapt, va trebui să înveţi numele unor indivizi și să urmărești politicos desfășurarea evenimentelor, ca și cum ai lua parte la petrecerea de baby shower a unei femei pe care abia o cunoști. Și nu-i nimic, Dumnezeu știe că te-ai îndrăgostit de cărţi care nu te-au prins de la primul paragraf. Ți-ai dori totuși, ţi-ai dori să vină ţintă spre tine, desprinzându-se din întunericul minţii tale, și să te sărute pe gât.

Petrecerea de baby shower pentru Margo fusese pusă la cale de proprietara restaurantului unde lucra, Tessa, care s-a gândit c-ar fi haios ca tortul să fie în forma unui penis imens, poate din cauză că Margo nu era măritată, avea nouăsprezece ani și n-avea voie nici măcar să bea, sau din cauză că profesorul ei de la facultate era cel care o lăsase cu burta la gură. Tessa era mare maestră în cofetărie. Ea făcea toate deserturile din meniul restaurantului și s-a depășit pe sine cu tortul: un falus 3D decupat manual, douăsprezece straturi de blat, acoperit cu arabescuri de glazură roz-bombon. I-a pus și o pompă manuală și, după ce-au cântat Și-acum o să nască un bebe baban pe melodia de la „La mulţi ani!“ și după ce Margo a suflat în lumânări — de ce? doar nu era ziua ei —, Tessa a strâns energic pompa și un soi de budincă albă a ţâșnit din capătul tortului și s-a revărsat pe margini. Tessa a chiuit de entuziasm. Margo s-a prefăcut că râde și, ceva mai încolo, a plâns în baie.

Margo știa că Tessa făcuse tortul pentru că o iubea. Tessa era o persoană răutăcioasă și iubitoare în același timp. Odată, când Tessa descoperise că băiatul de la salate nu mai avea simţul gustului sau mirosului din cauză că fusese aproape omorât din bătaie în adolescenţă, îi servise o combinaţie de pământ de flori și cremă de ras, spunându-i că e un nou desert. Băiatul apucase deja să ia două înghiţituri zdravene până să-l oprească.

Margo știa că Tessa încerca să facă haz de o situaţie care nu era tocmai fericită. Tendinţa de a transforma tragediile într-un carnaval era specialitatea ei, cumva. Dar părea nedrept că singura dragoste de care avea parte Margo era atât de neîndestulătoare și dureroasă.

Mama ei, Shyanne, îi spusese c-ar fi cazul să scape de copil. Profesorul se isterizase, insistând ca Margo să facă avort. De fapt, nici nu era sigură că își dorea atât de mult copilul cât mai ales să le dovedească amândurora că n-o puteau supune una-două voinţei lor. Nici nu-i trecuse prin minte că, dacă adoptă această poziţie, cei doi ar putea să nu mai interacţioneze așa des cu ea. Sau, în cazul profesorului, să nu mai aibă deloc de-a face cu ea.

Deși Shyanne acceptase în cele din urmă decizia lui Margo, ba chiar încercase s-o sprijine, ajutorul în sine nu era întotdeauna de folos. Când s-a declanșat travaliul, maică-sa a apărut la spital cu patru ore întârziere, deoarece se plimbase prin tot orașul căutând ursuleţul de pluș potrivit.

— N-o să-ţi vină să crezi, Margo, dar până la urmă tot la Bloomingdale’s am ajuns, pentru că acolo aveau cel mai bun model!

Shyanne lucra de aproape cincisprezece ani la Bloomingdale’s. Una dintre primele amintiri ale lui Margo era cum îi venea dresul negru transparent pe picior maică-sii. Shyanne i-a întins ursuleţul, alb și cu o figură ușor constipată, și a început să vorbească pe un ton piţigăiat:

— Împinge odată bebelușul, vreau să-mi cunosc prietenul!

Shyanne se dăduse așa tare cu parfum, încât lui Margo mai că i-a părut bine când maică-sa a plecat să se așeze într-un colţ și a început să se joace poker în timp real pe telefon. PokerStars. Așa se distra ea. Mesteca gumă și juca poker noaptea întreagă, dându-le clasă tuturor papagalilor. Așa le spunea Shyanne de fiecare dată celorlalţi jucători: „papagali“.

O asistentă a fost nesimţită și a făcut mișto de numele ales de Margo. I-a dat copilului numele Bodhi, de la bodhisattva, ceea ce până și maică-sii i s-a părut o prostie, dar Shyanne a pocnit-o pe asistentă de i-au trosnit fălcile și s-a lăsat cu scandal. În același timp, a fost momentul când Margo a simţit mai vie decât oricând iubirea maică-sii și, mulţi ani după aceea, avea să-și deruleze în minte amintirea acelei palme și expresia de consternare pură de pe chipul asistentei.

Dar asta s-a întâmplat după anestezia epidurală și după o noapte întreagă în care suferise de sete ca un câine turbat, cerșind gheaţă pisată și primind în schimb un burete galben pe care să-l sugă, pentru că, se știe, bureţii potolesc de minune setea.

— Ce mama mă-sii? a comentat Margo, având buretele cu gust de lămâie în gură.

Asta s-a întâmplat după ce împinsese până s-a ușurat pe masă, iar ginecologul părea dezgustat la culme în timp ce ștergea masa, iar Margo i-a strigat:

— Zău așa, doar aţi mai văzut toate cele deja!

Iar el i-a răspuns râzând:

— Ai dreptate, ai dreptate, am văzut de toate, mămico, acum hai să mai împingem o dată cu elan.

Și apoi vraja trupușorului vineţiu și alunecos al lui Bodhi când i l-au pus la piept, înfășurat în prosoape, cu ochii închiși strâns. S-a îngrijorat imediat când l-a văzut așa costeliv. Picioarele, mai ales, păreau subdezvoltate, ca la mormoloci. N-avea nici trei kilograme, în ciuda cântecului de la petrecerea cu colegii. Îl iubea așa tare, că-i ţiuiau urechile.

Abia când au externat-o, a început Margo să intre în panică. Shyanne ratase deja o tură ca să-i fie alături în timpul nașterii, nici nu se punea problema să-și mai ia o zi liberă ca s-o ajute să ajungă acasă. Pe deasupra, tehnic, Shyanne nu mai avea voie să intre în spital după ce-o plesnise pe asistenta aia. Margo i-a spus maică-sii c-o să se descurce, fără îndoială. Dar, în timp ce ieșea din parcare, cu copilul bâzâind din cușca de plastic rigid a scaunului de mașină, avea senzaţia că tocmai a dat spargere la o bancă. Plânsetele lui erau atât de firave și înecate, încât Margo a simţit că inima îi sare din piept și a tremurat toate cele patruzeci și cinci de minute până acasă.

A parcat pe stradă pentru că apartamentul lor avea doar un loc de parcare, dar, când a coborât să-l ia pe Bodhi din spate, nu reușea să-și dea seama cum funcţionează pârghia care desprindea scaunul de pe suport. Tot apăsa pe buton — oare mai era un buton pe care ar fi trebuit să apese simultan? A început să scuture scaunul, având grijă să nu-l clatine prea tare. Un lucru îi spusese limpede toată lumea, anume, să nu zgâlţâie niciodată copilul. Bodhi plângea disperat acum, iar ea își tot spunea „N-ai destule calorii ca să irosești atâta energie, o să mori până să ajung cu tine în casă!“

După cinci minute de panică totală, și-a amintit, într-un final, că putea să-l desfacă pur și simplu din scaun și, după ce a bâjbâit până a reușit să desprindă copca imensă de plastic prinsă în dreptul pieptului și după ce a apăsat pe tâmpenia de buton roșu de la catarama fixată între picioare, cu toată forţa supraomenească necesară (pe bune, și-a imaginat o familie de alpiniști, obișnuiţi să se agaţe cu degetele de pereţi de stâncă, care deciseseră să conceapă produse pentru bebeluși), l-a eliberat din scaun, apoi nu mai știa cum ar fi putut să ducă în braţe și creatura asta minusculă, firavă, și toate bagajele. Copcile de jos o dureau deja în ultimul hal și își regreta amarnic accesul de vanitate care o împinsese să-și ia blugii ca ţinută în care să revină acasă, deși a se consemna că îi veneau.

— Bine, a spus pe un ton grav, adresându-se trupușorului lui Bodhi, cu faţa de un roșu-vineţiu și ochii închiși, să nu te miști!

L-a lăsat pe scaunul din dreapta, ca să-și poată trage baretele rucsacului cu produse pentru copil și cele de la geanta de voiaj peste umeri, încrucișate peste piept ca niște banduliere. Apoi a înhăţat bebelușul și a luat-o legănat pe stradă, până în dreptul clădirilor cafenii, într-o rână, care alcătuiau Park Place. Nu erau neapărat niște apartamente proaste, ascunse acolo, după benzinăria numită incitant „Fă plinul!“, dar, în comparaţie cu casele vesele, luminoase și excentrice, în stilul anilor ’40, înșirate de-a lungul străzii, Park Place părea un musafir nepoftit.

În timp ce urca scara exterioară care ducea la etaj, se gândea cu groază c-o să scape deodată copilul, parcă și vedea trupușorul lui ca un pui jumulit căzând din cer spre piscina comună, încărcată de frunze. Margo a intrat în casă, și-a salutat colega de apartament instalată pe canapea — cea mai de treabă dintre ele, Suzie, care era înnebunită după LARP1 și uneori se costuma în elf chiar și în timpul săptămânii, din senin. Când a ajuns, în sfârșit, în camera ei și a închis ușa, a lăsat genţile din spinare și s-a așezat pe pat ca să-l alăpteze pe Bodhi, Margo avea senzaţia că vine de pe front.

Nu vreau să-i insult pe oamenii care chiar au fost pe front — vreau doar să spun că un asemenea grad de stres și efort fizic era ceva cu care Margo nu se mai confruntase niciodată. În timp ce-l alăpta, își tot spunea: „Am pus-o, am pus-o, am pus-o“. Pentru că simţea cum reverberează în jurul ei pustiul în care nimănui nu-i păsa de ea, în care nimeni nu se frământa pentru ea și nimeni nu dădea fuga s-o ajute. Ar fi putut la fel de bine să alăpteze copilașul ăsta pe o staţie spaţială părăsită.

A luat la piept trupul lui cald, ca un săculeţ fără cusur, și i-a privit feţișoara încreţită, golfuleţele nărilor, canelate și de o frumuseţe stranie. Citise că ochii bebelușilor se pot concentra doar pe obiecte aflate la maximum 45 de centimetri depărtare, exact distanţa care-i desparte de chipul mamei când îi alăptează, iar micuţul se uita la ea acum. Oare ce vedea? Margo s-a simţit prost că o vedea plângând. Când l-a luat somnul, nu l-a pus în pătuţ, cum ar fi trebuit — s-a întins lângă el în patul ei, dându-și seama că nu mai are energie. Îi era teamă să adoarmă când era singura ocrotitoare a acestei fiinţe minuscule, dar corpul ei nu-i dădea de ales.

Am învăţat termenii persoana întâi, persoana a doua și persoana a treia în liceu și am crezut că la asta se reduce perspectiva narativă până în toamna lui 2017, când l-am cunoscut pe tatăl lui Bodhi. Cursul pe care îl preda Mark se concentra asupra perspectivelor imposibile sau improbabile. Îmi amintesc că într-o zi, un tip din grupă pe nume Derek tot încerca să pună diagnostice de psiholog amator protagonistului unui roman scurt, iar Mark îi tot spunea:

— Protagonistul nu e o persoană reală.

— Dar în carte e o persoană reală, spusese Derek.

— Da, în sensul că nu e prezentat sub formă de pisică sau robot.

— Deci tot ce zic e că, așa cum apare în carte, pare să aibă tulburare de personalitate borderline.

— Ăsta nu e un mod interesant de a interpreta cartea.

— N-o fi pentru tine, dar mie mi se pare interesant, protestase Derek.

Purta un fes negru și se vedea că are părul nespălat sub fes, lins și moale, ca blana unei pisici bolnave. Era genul de băiat care nu fusese niciodată interesat de mine la modul romantic și, ca urmare, genul la care nu mă gândeam prea des. Probabil că se uita la filme străine la greu.

— Dar personajul n-ar fi interesant dacă ar fi un om în carne și oase, îi spusese Mark. N-ai vrea niciodată să cunoști un astfel de om, nu te-ai împrieteni niciodată cu el. E interesant doar pentru că nu există cu adevărat. Interesul decurge din caracterul lui fictiv. De fapt, aș merge până la a spune că toate lucrurile care sunt cu adevărat interesante nu sunt întru totul reale.

— Lucrurile reale sunt plictisitoare, iar cele ireale sunt interesante, m-am prins, comentase Derek.

Îi vedeam doar ceafa, dar părea să-și dea ochii peste cap, un gest insolent chiar și pentru el.

— Ideea e, explicase Mark, că naratorul nu face cutare sau cutare lucru din cauză c-ar avea tulburare de personalitate borderline. Face cutare sau cutare lucru deoarece autorul îl obligă s-o facă. Nu încerci să ai o relaţie cu personajul. Încerci să ai o relaţie cu autorul prin intermediul personajului.

— Bine, cedase Derek, chestia asta nu mai sună chiar așa de stupid.

— Bun, mă mulţumesc cu „nu sună chiar așa de stupid“.

Și apoi toată lumea a început să râdă de parcă eram cu toţii prieteni la cataramă. Eu n-am scos o vorbă la seminarul ăla. Nu vorbeam niciodată la seminar. Sincer, nici măcar nu mi-a trecut prin cap c-ar trebui să zic ceva. Profii susţineau întotdeauna că o parte din notă reprezenta participarea la oră, dar eu descoperisem de mult că asta era o vrăjeală. Habar n-aveam de ce ar alege cineva să vorbească la seminar, dar mereu se găseau unul-doi care turuiau tot timpul, de parcă profesorul ar fi fost moderatorul vreunei emisiuni nocturne, iar ei erau celebrităţi adulate care fuseseră invitate să-și promoveze propria inteligenţă, ca pe un film.

Dar, în ziua în care ne-a adus primele eseuri corectate, Mark m-a rugat să rămân după curs.

— Ce cauţi aici? m-a întrebat.

— Oh, sunt înscrisă aici.

— Nu, la eseu mă refer.

Și atunci am observat că avea în mână eseul meu. Am văzut un „10“ scris pe el cu cerneală roșie, dar m-am prefăcut c-aș fi fost îngrijorată. Nu știu sigur de ce.

— N-a fost bun eseul?

— Nu, eseul a fost excelent. Te întreb ce cauţi la un colegiu de doi ani ca Fullerton.2 Ai putea merge să studiezi oriunde.

— Adică, gen la Harvard? l-am întrebat râzând.

— Da, gen, la Harvard.

— Nu cred că te acceptă la Harvard pentru c-ai scris un eseu bun la engleză.

— Exact din motive ca ăsta te acceptă la Harvard.

— Oh, am făcut.

— Ai vrea să ieșim la o cafea la un moment dat? Putem să stăm mai mult de vorbă.

— Da, am zis.

Habar n-aveam c-ar fi interesat de mine. Nici nu mi-a trecut prin cap. Era însurat, avea verighetă pe deget, era trecut de treizeci de ani, îndeajuns de copt cât să nu-l văd la modul ăla. Dar, chiar dacă i-aș fi ghicit intenţiile, tot aș fi vrut să ies cu el la cafea.

Era profesorul meu și, dintr-un motiv obscur, acest titlu misterios parcă îl desprindea un pic de restul umanităţii. La început, mi-a fost greu să-mi imaginez c-aș putea să-l rănesc sau să-l afectez în vreun fel. Nici n-am emis vreo judecată morală asupra lui. L-am luat așa cum era, ca și cum își câștigase dreptul de a fi tocilar, bizar și adulter prin virtutea faptului că era mai bun și mai deștept decât alţii, mai bun și mai deștept decât mine.

Fullerton nu era un oraș mai bogat decât Downey, unde crescusem eu, deși avea o energie complet diferită datorită colegiilor: Cal State Fullerton și frăţiorul mai mic, Fullerton College. În Downey puteai să mănânci fructe de mare la preţuri nesimţite într-un restaurant cufundat în întuneric, de unde se auzeau vibraţii de tehno, sau să stai la coadă o oră ca să mănânci produse de patiserie numai bune de pus pe Instagram de la Porto’s. Fullerton, în schimb, era ca un oraș condus de fete bătrâne. Plin de dentiști și consultanţi fiscali, de-ai fi zis că astea erau singurele ocupaţii. Până și casele frăţiilor studenţești, înconjurate de ulmi bătrâni, aveau un aer pitoresc și nevinovat. Orașul nu se finanţa din industrie. Fondurile veneau pe filiera educaţională, colegiile oferind o justificare suficientă pentru a menţine chiriile ridicate și a atrage banii. Mark făcea parte din acest mecanism. Era echivalentul uman al unor clopoţei de vânt care se bălăngăne stângaci în copacul falnic al învăţământului superior.

La început, treaba asta mi-a dat sentimentul că dinamica de putere ar fi fost în favoarea mea. Statutul lui de profesor nu m-a împiedicat să-i văd cusururile: am sesizat pe deplin cât de ridicol era cu pantalonii (verzi! de velur!) și încălţămintea lui (sandale Birkenstock!), cu exemplarul din Beowulf răsfoit la greu, care i se ivea din geanta stil poștaș (geantă stil poștaș!).

Dar era aproape ca și cum aș fi fost un personaj dintr-o carte pentru el. Îl obseda o chestie, tatuajul cu Kermit de pe șoldul meu.

— De ce Kermit? m-a întrebat prima dată când ne-am culcat împreună, frecând silueta micuţă, verde a lui Kermit cu vârful degetului.

Am ridicat din umeri.

— Am vrut să-mi fac un tatuaj. Toate celelalte modele erau, gen, cu pumnale sau șerpi sau chestii serioase și eu, pur și simplu, nu sunt o persoană serioasă.

— Ce fel de persoană ești?

Am căzut pe gânduri.

— O persoană siropoasă.

— Siropoasă! a exclamat, cu un hohot de râs.

— Da, siropoasă. Adică la modul c-am crezut în Moș Crăciun până la doișpe ani. Nu știu, sunt o fire siropoasă!

— Ești cea mai specială persoană pe care am cunoscut-o vreodată, mi-a spus, părând să se minuneze.

În parte, din cauza asta am evitat mereu să-i povestesc despre tata. Există persoane care venerează wrestlingul profesionist și există persoane care îl privesc cu dispreţ și m-am temut că Mark avea să se dovedească genul care venerează exact chestiile pe care le privea cu dispreţ. Știam că descendenţa mea din neam de circari ar fi devenit pe loc un fetiș pentru el.

Cu cât unele lucruri par mai artificiale, cu atât mai tare ne intrigă — asta adora Mark la perspectiva narativă: modurile în care era vădit artificială și se străduia din răsputeri să pară reală, ceea ce se dovedea, în chip straniu, încă un mod de a-i arăta caracterul artificial.

— Felul în care te uiţi la ceva schimbă ceea ce vezi, spunea.

E adevărat că mă ajută să scriu la persoana a treia. Mi-e mult mai ușor să simt compasiune pentru Margo cea de-atunci decât să încerc să explic cum și de ce am făcut tot ceea ce am făcut.

Faza cea mai derutantă cu privire la tatăl lui Bodhi era faptul că, desigur, m-am culcat cu el doar din cauză că el avea puterea, normal că s-a întâmplat pentru că era profesorul meu de literatură engleză, cursul meu preferat. Și totuși o bună parte din atracţie venea din felul cum tot insista că eu am puterea. Dar care din noi avea puterea, de fapt? Cândva reflectam îndelung la treaba asta.

Lăsând laoparte faptul că m-a lăsat gravidă și mi-a distrus viaţa, pe undeva, Mark m-a ajutat mult cu scrisul. Lua la rând fiecare propoziţie din eseurile mele, discutând cum o puteam îmbunătăţi. Îmi dădea notă maximă, apoi mă soma oricum să rescriu eseul.

— Ești prea importantă, îmi spunea, ca să nu te șlefuiești.

Îmi arăta o propoziţie scrisă de mine și mă întreba:

— Ce încercai să spui aici?

Iar eu îi explicam, bâlbâindu-mă, ce îmi propusesem să spun și el îmi zicea:

— Păi, spune-o! Nu te mai învârti în jurul cozii.

Relaţia dintre noi a început abia după ce m-a ajutat câteva săptămâni bune la modul ăsta. Într-o zi, ar fi trebuit să trec pe la biroul lui. Când am ajuns acolo, a zis că nu se poate concentra și m-a întrebat dacă putem s-o lăsăm pe altă dată, iar eu am acceptat. Dar, până la urmă, am ieșit în același timp din clădire și, dintr-una într-alta, am ajuns să ne plimbăm împreună și el s-a descărcat de toate cele, mi-a destăinuit toate frustrările lui legate de catedră, de soţie și copii și cum se simţea în viaţa lui de zi cu zi, parcă prins în cursă.

— Și nu merit nici măcar viaţa asta de rahat, mi-a spus. Sunt o persoană oribilă.

— Nu-i adevărat, am protestat. Ești un profesor extraordinar! Ai petrecut atâta timp cu mine, ajutându-mă.

— Și în fiecare clipă mi-am dorit cu disperare să te sărut.

N-am știut ce să răspund. Adică pe undeva făcusem o pasiune de școlăriţă pentru el, dar nu mă gândisem niciodată să-l sărut. Doar mă simţeam bine și parcă mă luminam de fiecare dată când mă lăuda.

Ploua și ne învârtiserăm fără ţintă prin campus. Nu aveam umbrele, dar purtam amândoi geci cu glugă. Ne-am oprit sub un eucalipt imens.

— Pot să te sărut? m-a întrebat.

Am încuviinţat. Adică efectiv nici nu mi-am închipuit c-aș fi putut spune „nu“. Aș fi fost în stare să fac orice mi-ar fi cerut. Era scund, avea cam 1,65, înălţimea mea, și nu mai sărutasem niciodată un tip atât de scund, și a fost plăcut, pe undeva, cum ne-am sărutat în ploaie, cu glugile trase. Dar până și eu îmi spuneam: Ne sărutăm la vedere, în campus? Pare să fie o idee foarte proastă.

Faza e că, la momentul când s-a sfârșit totul între noi, el se purtase atât de copilăros și trebuise ca eu să-mi asum mare parte din responsabilitate pentru ce făcuserăm, în așa măsură încât n-am simţit c-ar fi profitat de mine. M-am simţit... scoasă din sărite. Dacă el s-ar fi purtat ca un adult, de fapt, nu s-ar fi întâmplat toată tărășenia.

Când a venit prima dată la Margo acasă, Mark purta o șapcă de baseball și ochelari de soare, de parcă încerca să fenteze paparazzii. Margo nici nu încercase să facă ordine pentru vizita asta, nu se simţise stânjenită la gândul că Mark o să vadă canapeaua de catifea roz pătată și dezordinea cablurilor care atârnau din televizor. C-o să vadă patul ei fără cadru, doar o saltea și o somieră puse direct pe jos. N-o tulbura nimic din toate astea. Mark venise să și-o tragă cu o fată de nouăsprezece ani — la ce s-ar fi putut aștepta?

În schimb, el i-a spus:

— Ai colege de apartament.

— Ţi-am spus că am colege de apartament.

— Nu mă așteptam să fie acasă.

— Aia e bere? a întrebat Suzie.

Într-adevăr, Mark ţinea în mână un bax de bere în niște sticle bizare, ca de medicamente. Red Stripe. O marcă de bere pe care Margo n-o văzuse în viaţa ei. Cu siguranţă nu aveau așa ceva unde lucra ea. El rămăsese cu ochelarii de soare la ochi.

— Scoate-ţi-i, a spus Margo, încercând să i-i smulgă de pe faţă.

El i-a dat peste mână.

— Sunt recomandaţi de medic.

— Plătește tributul către trol, i-a zis Suzie, întinzând mâna după o bere.

— Poftim?

— Dă-i o bere, l-a lămurit Margo, râzând de el.

Mark strângea berile la piept ca un copil care nu voia să împartă cu alţii.

— Câţi ani ai? a întrebat-o pe Suzie. Doamne sfinte, Margo, n-am vrut să...

— Sunt destul de mare ca să-i spun totul decanului, acum plătește tributul, a mârâit Suzie.

— Ce greșeală am făcut, a murmurat Mark.

— Poftim, a zis Margo, desfăcând o bere din bax și punându-i-o în mână lui Suzie.

— Trolul e foarte mulţumit.

— Hai să mergem în camera mea, a spus Margo.

Mark a urmat-o pe hol, trecând prin dreptul camerelor celorlalte colege de apartament, Kat cea mare și Kat cea mică, până la ușa camerei ei.

— Bun venit, l-a îmbiat Margo, ţinând ușa deschisă, în locul unde se petrece vraja.

Deși nu era cu adevărat atrasă de Mark, sexul a fost surprinzător de plăcut. Mai făcuse sex cu încă doi băieţi până atunci: unul fusese iubitul ei din liceu, Sebastian, care avea cel mai bun câine din lume, o corcitură de ciobănesc pe nume Remmy, cu un cap care răspândea un miros nelămurit de alune, pe care categoric îl iubea mai mult decât pe Sebastian. Celălalt fusese un băiat pe care-l întâlnise la seminarul de orientare, în prima săptămână de facultate, care apoi n-a mai vorbit deloc cu ea. Mark s-a dovedit diferit de amândoi la pat. Era necircumcis, un aspect care i-a stârnit curiozitatea, și n-a apucat niciodată să exploreze pe deplin cât de elastică era pielea penisului lui. Dar era totodată Pasional cu „P“ mare. Prima dată când au făcut sex, au făcut-o în picioare, Margo rezemată de perete. Părea o poziţie incomodă și deloc practică, dar a presupus că era vreo fantezie de-a lui. Nu-și imagina vreun alt motiv pentru care ar fi făcut cineva sex rezemat de un perete, în afara unei fantezii, de fapt.

Când au terminat, Mark s-a așezat pe scaunul ei de la birou și a început să se învârtă cu el. Ea s-a dus la baie să facă pipi, ca să nu facă vreo infecţie urinară, și, când s-a întors, el îi scotocea prin sertarele de la birou.

— Ce faci? l-a întrebat.

— Te plimbi de colo-colo în lenjerie de corp? i-a zis, ridicând privirea.

— Sunt fete și ele. De ce îmi scotocești prin birou?

— Eram doar curios.

Margo s-ar fi supărat dacă ar fi avut ceva interesant prin sertare. Dar, dacă Mark voia să-i studieze calculatorul pentru grafice de funcţii cu ecranul crăpat, n-avea decât. N-o să-i descopere niciodată secretele. Margo nu avea niciunul, de fapt. Sau le avea, dar erau lăuntrice, cumva, le ţinea secrete chiar și faţă de sine. De pildă, nu-i plăcea de el, nu cu adevărat, iar secretul dispreţului pe care i-l purta era ca o promisiune împăturită care aștepta într-un sertar dinăuntrul ei.

— Soţia ta știe că faci chestia asta? l-a întrebat.

— Ăă, nu, a protestat Mark, învârtindu-se cu scaunul.

— Dar ai mai făcut-o până acum?

— Cu o studentă? Nu.

— Cu alte femei?

El s-a oprit din învârtit, părând să-și cântărească răspunsul. A desfăcut una din berile ciudate pe care le adusese. A desprins capacul folosindu-se de marginea biroului ei, iar Margo a fost șocată de grosolănia gestului.

— N-am mai spus nimănui treaba asta.

— Ce anume? l-a întrebat, întinzându-se în pat, dându-și seama că până și acum se străduia să arate apeti­sant în lenjeria de corp, cu șoldul ridicat un pic, cum stătea tolănită pe perne.

Din hol o auzea pe una din colegele ei de apartament cum vomită. Probabil Kat cea mică, care dădea des la boboci. Băga în ea și dădea afară, după o logică stranie de neînchipuit pentru Margo.

— M-am culcat cu sora soţiei mele în noaptea nunţii.

Margo a oftat.

— Oh, Doamne, ești o persoană oribilă!

El a încuviinţat, cu fruntea încreţită.

— Chiar sunt.

— Dar apoi nu te-ai mai culcat cu sora ei.

— Mda. Adică s-a mai întâmplat de câteva ori după ce ne-am întors din luna de miere, dar apoi ne-am oprit, da.

— Te-ai simţit vinovat?

Era greu să-ţi dai seama ce simt bărbaţii, și-a dat seama. Mereu se întrebase cum de putea tatăl ei să fie complet indiferent la faptul că Margo avea nevoie de el, cum putea să-și facă bagajul și să plece până să se trezească ea dimineaţa, fără să-și ia rămas-bun. Când era mică, presupusese că el se purta altfel cu copiii lui legitimi, dar, pe măsură ce a crescut și a ajuns să-l cunoască mai bine, a înţeles că așa se purta și cu soţia și copiii lui. Asta era viaţa de wrestler. Mereu pe drum. Acolo își dorea el să fie: înghesuit într-o mașină închiriată, cu doi bărbaţi care aveau fiecare peste 130 de kile, care aveau tendinţe violente, psihotice și erau dependenţi de analgezice. Poate că lumea obișnuită nu fusese niciodată cu totul reală pentru el.

— O să sune aiurea, dar nu prea. Doar mă prefăceam că n-am făcut niciodată așa ceva. Și, cum ea nu știa c-am făcut-o, era ca și cum nu s-ar fi întâmplat.

El i-a scris poezii, până la urmă aproape o duzină cu totul, dar asta i-a plăcut cel mai mult:

FANTOMA ÎNFOMETATĂ

Pe întuneric, ne căutăm

Ca niște porumbiţe diforme,

Nedumeriţi că avem trupuri.

Nu simt nimic,

Atinge-mă în continuare,

Nu simt nimic.

Sunt o fantomă înfometată.

Încercăm să ne devorăm,

Dar e ca atunci când încerci să fugi în vis

Și poleiul întunecat al realităţii se crapă în jurul nostru.

---