Pentru cei care trudesc întru cântec1

Mă îndrăgostesc și nu știu ce să fac. Aruncați-mă într-o roabă bântuită și dați-mi foc.

Hera Lindsay Bird, Monica

Înainte să împlinesc treizeci de ani, am fost foarte îndrăgostită timp de câțiva ani de un bărbat care nu intenționa să-și părăsească soția. Nu a existat niciun moment în această relație în care să nu fiu conștientă de ceea ce preziceau toate reprezentările culturale ale unui astfel de aranjament.

Mă descurcasem bine la școală, apoi nu mai descope­risem nimic care să mă facă să simt că am un scop în viață și poate că devotamentul meu față de această relație era, de fapt, un devotament față de mine însămi, de a crede că puteam face un bărbat să mă iubească atât de mult, încât să lase în urmă ceea ce știa dintot­deauna, să renunțe la toate așa-numitele lui responsabilități doar pentru a fi în compania mea pentru tot restul vieții. N-aveam nimic de oferit în afară de mine însămi. Nu eram bogată, nu aveam bunuri sau relații importante. Nu aveam copii sau lucruri care să mă lege cu adevărat de vreun loc. În timp ce el avea toate acestea, era foarte bine ancorat în propria lui viață și se apropia de vârsta mijlocie! Tânjeam după stabilitatea pe care părea s-o emane, eram îndrăgostită de promisiunea fericirii banale sugerate de pantalonii scurți cargo și de ochelarii lui de soare cumpărați din farmacie. Eram fermecată de felul în care se îmbinau în el autoritatea unei funcții de conducere și timiditatea exacerbată a cuiva care a fost agresat de colegi în școala primară și pe care o transformase într-o trăsătură de caracter înduioșătoare. Doamne, îl doream atât de mult! Și eram convinsă că, dacă făceam îndeajuns de multe, dacă investeam îndeajuns de multă energie, dacă așteptam îndelung, dacă eram îndeajuns de înțelegătoare, îndeajuns de blândă, îndeajuns de amuzantă, îndeajuns de excitată, îndeajuns de grijulie, l-aș fi putut avea. Apoi aș fi putut avea o viață care nu mi-ar mai fi cerut să iau decizii. M-aș fi putut obișnui să mă ghemuiesc în brațele lui, m-aș fi putut adapta la viața lui comodă. Gata cu anxietatea în legătură cu ce să fac sau cu cine să mă văd, sau cum să-mi petrec serile. Aș fi fost a lui, iar asta ar fi fost de ajuns și m-aș fi putut odihni.

Partea întâi

În liceu, colegele de clasă făceau adesea presupuneri în legătură cu jobul visurilor lor și cu facultățile pe care trebuiau să le absolve pentru a-l obține. În ultimul an de liceu, stăteam pe trepte, în pauza de prânz, fete din diferite ierarhii și grupuri sociale, fete cu fuste de lungimi diferite, toate unite de dorința de a completa spațiile goale ale ipoteticului „când terminăm școala“. Cum eu eram una dintre cele mai bune de la noi din clasă, mingea era la mine. Trebuia să numesc un job al visurilor mele care să necesite o foaie matricolă impecabilă, urmată de o diplomă la o universitate exclusivistă, apoi toată lumea să aprobe din cap întrucât ceea ce spuneam era cât se poate de previzibil.

Deși eram inteligentă, nu reușisem niciodată să devin maestra tablei înmulțirii sau să demonstrez vreo aptitudine deosebită ca femeie de știință care lucrează cu celule STEM, așa că printre opțiunile mele se numărau avocată, jurnalistă și profesoară universitară. Avocată: bani. Jurnalistă: interesant. Mediul academic: meritoriu. Trebuia doar să aleg una, știam asta, apoi conversația s-ar fi legat ca o centrare perfectă către cel mai agil atacant. Dar nu am putut să aleg. Am ratat pasa. Mi-am interceptat propria lovitură. (Mi-am făcut un obicei din asta, după cum veți vedea.) Pe un ton monoton și condescendent, am spus: „Ei bine, nu vreau să fac nimic altceva decât să învăț sau să citesc, pentru că orice altceva pare îngrozitor de deprimant și lipsit de sens, iar în drum spre școală văd oameni în autobuz care merg la muncă și par al dracului de abătuți“.

Prietena mea Soph era pe ponton, lângă mine, și m-am uitat la ea căutând susținere. A făcut o grimasă încurajatoare; am interpretat-o ca pe o aprobare din partea ei de a continua, de a merge și mai departe.

Am obiceiul de a mă scărpina pe gât când sunt neliniștită, pentru a simula dezinvoltura, ca un gest ce îmi închipui că pare a fi o inadecvare cool, și, cu siguranță, am făcut-o și atunci. Toată lumea era atentă la mine. Eram conștientă de corpul meu, de postura mea — despre care mi s-a spus că poate părea defensivă. Cu brațele încrucișate la piept, ca o cușcă. Dar ce înseamnă să fii defensiv dacă nu să fluturi din mână deasupra unui corp care se îneacă? Eram convinsă că, în orice clipă, cineva sigur își va da seama. Mi-am folosit cuvintele, inteligența, pentru a distrage atenția tuturor de la degetele mele tremurânde, pentru a-i distrage de la faptul că, în timp ce mergeam, coapsele mi se frecau una de cealaltă, indiferent cât de puțin mâncam, indiferent cât de mult ieșeam la alergat. În afara zidurilor școlii era un chin să-mi păstrez autoritatea — lipsa mea de încredere în relațiile cu reprezentanții sexului opus era corelată cu o dezumflare directă a capitalului meu uman. Între zidurile școlii însă, printre cuvinte și printre fete, reușeam, puteam să regizez spectacolul.

În acel moment, încă nu-mi pierdusem complet publicul. Îmi dădeam seama că nu eram singura care se gândește la naveta de dimineață, îmi dădeam seama că au și ele în minte fețele abătute ale femeilor în taior și fustă, încălțate cu adidași, alergând triste după autobuz. Apoi, una dintre fetele de la internat, care părea exasperată că trebuie să explice ceva atât de simplu, a intervenit:

— Da, dar tata spune că, dacă îți iubești slujba, vei simți că nu muncești în nicio zi din viața ta.

Un cor grecesc de fete a murmurat aprobator. Fără sprijinul celor de la internat nici nu puteam spera să câștig votul popular: erau mult prea multe.

În acea clipă, am știut că eram pe cale să fiu răutăcioasă și pur și simplu n-am avut stăpânirea de sine ca să mă opresc; am cedat tentației de a-i trânti o replică tăioasă.

— Cu ce se ocupă tatăl tău?

— Este administratorul unei ferme, mi-a răspuns cu brațele încrucișate pe poliesterul în carouri al fustei, cu spatele sprijinit de picioarele băncii, cu teritoriul revendicat.

M-am uitat la Soph ca să mă asigur, să-mi confirme că pot continua să înfig lama cuțitului. Expresia ei era impenetrabilă; era clar că se hotărâse doar să observe. Avea să se uite la mine cum fac o mizerie, așa cum se întâmplase de atâtea ori. Spre deosebire de mine, Soph știa întotdeauna când să se oprească.

Asta a fost șansa mea să nu fiu meschină și nu am pro­fitat de ea.

— Am înțeles, din păcate, tatăl tău este fie un idiot, fie un mincinos și asta e nasol pentru tine.

Și apoi am făcut o mică grimasă comică, pentru a-i transmite că nu-mi făcea plăcere să-i dau această veste proastă, dar, din păcate, cineva trebuia s-o facă.

Așa cum vă puteți închipui, lucrurile n-au ieșit prea bine. Câteva dintre fetele populare au pufnit în râs, dar majoritatea nu, pentru că, deși ceea ce spusesem era amuzant, nu era cool să fii o nemernică. Știam asta, îmi dădusem deja seama, dar furia mea față de perspectiva unui viitor cu muncă remunerată trebuie să-mi fi întunecat instinctul social de autoconservare. Sau, mai bine spus, am identificat oportunitatea de a încolți, supăra, deruta, așa că am profitat de ea, pentru că eram supărată pe lume și nu știam către ce să-mi îndrept furia în afară de oamenii care păreau mai mulțumiți de viața lor decât mine.

Fata de la internat era supărată; îmi dădeam seama că-i rănisem sentimentele. Soph se uita la mine cu dragoste și cu milă. Cred că așa se uita. Cel puțin așa am interpretat eu. Of, scumpa mea, Hera, când o să înveți? mi s-a părut că asta gândea.

Am încercat să-mi cer scuze cu jumătate de gură, dar nu internalizasem încă termenul „sistemic“ și prin urmare nici scuzele, nici explicațiile mele nu aveau rezonanța retorică pe care le-aș fi putut-o conferi câțiva ani mai târziu. Mai exact, învățasem ura de sine, dar nu învățasem modestia. De fapt, n-am spus decât că îmi părea rău că aveam dreptate.

Imediat după ce am spus ceea ce am spus, am regretat, dar era prea târziu să-mi retrag cuvintele. Apoi, înainte ca următoarea etapă a conversației să se poată desfășura, a sunat clopoțelul pentru prânz și, legate fizic de tiparele structurate ale zilelor noastre, inexorabil atrase de semnalele de convocare ca niște platouri cu sushi pe bandă, ne-am dat seama că trebuie să ne ducem fiecare la dulapul ei, pentru a ne strânge dosarele și creioanele pentru a cincea și a șasea oră. Când a trecut pe lângă mine, fata de la internat plângea înăbușit, iar prietenele ei îmi aruncau priviri letale. Mi-am ferit ochii, lipsită de incandescența convingerii care îmi ghidase limba vitrio­lică cu doar câteva minute în urmă. Voiam ca scena să fie finalizată, încheiată, așa că am așteptat pe trepte până când s-a întâmplat asta.

În acea după-amiază însă, trecând pe lângă sala de clasă, am auzit-o pe profesoara mea de istorie favorită povestindu-i unei tinere suplinitoare o versiune nu chiar inexactă a schimbului de replici și, în loc să fie dezaprobatoare sau serioasă, amândouă râdeau în hohote, așa că mi-a fost foarte greu să mă simt atât de vinovată pe cât ar fi trebuit fiindcă fusesem o scorpie. Până la sfârșitul orelor, cruzimea mea se transformase într-o anecdotă printre prietenii mei. Soph a fost singura care nu s-a amuzat și m-am întrebat cât de mult din mine putea vedea. Mă temeam de ce-ar putea vedea în mine în aceeași măsură în care doream cu disperare să fiu cunoscută.