editori:
Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
director editorial
anansi. world fiction:
Bogdan-Alexandru Stănescu
redactare:
Mădălina Marinache
design:
Andrei Gamarț
director producție:
Cristian Claudiu Coban
dtp:
Mihaela Gavriloiu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Grief is the Thing with Feathers
Autor: Max Porter
Copyright © Max Porter, 2015
„That Love is all there is“ from The Poems of Emily Dickinson: Variorum Edition, edited by Ralph W. Franklin, Cambridge, Mass.: The Belknap Press of Harvard University Press, Copyright © 1998 by the President and Fellows of Harvard College.
Copyright © 1951, 1955, 1979, 1983 by the President and Fellows of Harvard College.
Published by arrangement with Simona Kessler & Associates Agency SRL
Copyright © Editura Trei, 2025,
pentru traducerea în limba română
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-2654-5
ISBN (EPUB): 978-606-40-2886-0
Pentru Roly
Partea întâi
Prelingerea nopții
BĂIEŢII
Pe perna mea e o pană.
Pernele sunt făcute din pene, culcă-te.
E o pană mare, neagră.
Vino să dormi în patul meu.
Şi pe perna ta e o pană.
Hai să lăsăm penele unde sunt
şi să dormim pe podea.
TATI
La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi şi mă întrebam ce să fac. Mă învârteam pe acolo, aşteptam să treacă şocul, aşteptam ca din modul aparent organizat în care-mi petreceam zilele să răsară un sentiment bine definit. Mă simţeam la fel de gol ca un spânzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam ţigări rulate la fereastră. Simţeam că poate principala consecinţă a dispariţiei ei avea să fie că eu urma să devin pentru totdeauna un organizator, un creator de liste care face schimb de clişee de recunoştinţă cu alţii, un arhitect mecanic al rutinelor pentru nişte copii mici fără mamă. Durerea mi se părea cvadridimensională, abstractă, vag familiară. Mi-era frig.
Prietenii şi membrii familiei care zăboviseră pe acolo, plini de compasiune, plecaseră la ei acasă, la propriile vieţi. Când copiii s-au dus la culcare, apartamentul n-a mai avut niciun sens, nimic nu se mişca.
S-a auzit soneria de la intrare şi m-am pregătit sufleteşte pentru încă o dovadă de bunătate. Încă o lasagna, nişte cărţi, o îmbrăţişare, nişte vase mici cu mâncare gătită pentru băieţi. Sigur, deveneam expert în comportamentul jelitorilor care mă înconjurau. Când eşti în epicentru, capeţi o înţelegere ciudat de antropologică a tuturor celorlalţi: a copleşiţilor, a apaticilor afectaţi, a prea-târziu-veniţilor, a inoportunilor, a noilor celor-mai-buni-prieteni ai ei, ai mei, ai băieţilor. Oameni despre care încă habar n-am cine dracu’ erau. Mă simţeam ca Pământul în fotografia aceea extraordinară cu planeta înconjurată de o centură groasă de deşeuri spaţiale. Simţeam că aveau să treacă ani până când visul încâlcit cu spectacolul condoleanţelor la moartea soţiei mele avea să se risipească suficient încât să văd din nou spaţiul negru. Sigur, nu mai este nevoie să spun, astfel de gânduri mă făceau într-un fel să mă simt vinovat. Dar, îmi ziceam eu în apărarea mea, totul s-a schimbat, ea nu mai este şi pot să gândesc ce vreau. Ea ar fi de acord, pentru că întotdeauna eram prea analitici, cinici, probabil neloiali, nedumeriţi. Nişte vipere pline de intenţii bune care făceau autopsia cinelor la care fuseserăm invitaţi. Ipocriţi. Prieteni.
A sunat din nou.
Am coborât scările mochetate în holul friguros şi am deschis uşa din faţă.
Nu erau nici felinare, nici containere, nici pietre de pavaj. Niciun contur, nicio lumină, niciun fel de formă, numai o duhoare.
S-au auzit un pocnet şi un şuierat şi am fost trântit fără suflare pe prag. În hol era beznă şi un frig de îngheţai şi m-am gândit: „În ce fel de lume trăim dacă sunt jefuit în casa mea, tocmai în seara asta?“ Apoi mi-am zis: „Sincer, ce mai contează?“ Mi-am zis: „Te rog, nu-i trezi pe băieţi, au nevoie să doarmă. Îţi dau şi ultimul bănuţ, numai nu-i trezi pe băieţi“.
Am deschis ochii şi era tot întuneric şi totul trosnea, foşnea.
Pene.
Era un miros pătrunzător de putrefacţie, o putoare dulce, ca de blană, de mâncare uşor stricată, de muşchi, piele tăbăcită şi drojdie.
Pene între degetele mele, în ochi, în gură, iar sub mine, un hamac din pene mă ridica la treizeci de centimetri deasupra pardoselii.
Un ochi negru ca smoala, lucios, mare cât faţa mea, clipind încet, într-o orbită de piele, zbârcită, ieşind în afară dintr-un testicul de mărimea unei mingi de fotbal.
ŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞ.
şşşşşşşşşşşş.
Şi a zis aşa:
Nu o să plec decât atunci când n-o să mai aveți nevoie de mine.
Lasă-mă jos, am spus.
Nu înainte să saluţi.
Lasă. Mă. Jos, am zis cu glas răguşit, iar urina mea a încălzit aripa care mă învăluia.
Eşti speriat. Doar un mic salut.
Salut!
Spune cum trebuie.
M-am dat bătut, resemnat, şi mi-am dorit ca soţia mea să nu fie moartă. Mi-am dorit să nu stau îngrozit în hol, în îmbrăţişarea unei păsări uriaşe. Mi-am dorit să nu fac o obsesie din asta chiar când avea loc cea mai mare tragedie din viaţa mea. Acestea erau dorinţe reale. Era dureros de minunat. Începeam să mă limpezesc.
Salut, Kra, am spus. Mă bucur să te cunosc, în sfârşit.
*
Şi a dispărut.
Pentru prima dată de zile întregi, am dormit. Am visat după-amiezi în pădure.
KRA1
Foarte romantică prima noastră întâlnire. Urât a mai făcut. Hopa, te-am prins. La etaj, un dormitor cu două scui-paturi, o mică jenă ghimpată, m-am strecurat prin perete şi-am urcat în dormitorul de la mansardă ca să-i văd pe băieţii ăia pufoşi dormind în tăcere, zumzetul îmbătător al copiilor nevinovaţi, puf, uf, gac-pac-nac, toată camera încărcată de jale, fiecare suprafaţă Mami moartă, fiecare creion, tractor, haină, gheată, acoperite de o peliculă de durere. În jos pe scările lui Mami moartă, clac-clac, ghearele-ncovoiate fac, până-n dormitorul lui Tati, fostul cuibuşor al lui Mami şi-al lui Tati. Eram Vânătorul Herne, fără coarne, colos. Hidos. Iată-l! Praf. Beat mort. M-am aplecat deasupra lui şi i-am mirosit respiraţia. Iz de tufiş putrezit, de albăstrele. I-am deschis gura cu forţa şi am numărat oasele, m-am înfruptat un pic din resturile rămase între dinţii nespălaţi, i-am curăţat, i-am aruncat corbeşte limba încoace şi-ncolo, am ridicat pătura. I-am dat un sărut eschimos. I-am dat un sărut fluture. I-am dat un sărut fluturat, ca o pitulice. Mizerie (scame și praf între degete-n serie), boaşe triste şi călduţe, atârnând, ridicându-se încet, apoi coborând, în sus, apoi în jos, în sus, apoi în jos, mă rugam, respiraţia şi epiderma şopteau „carne, aaa, carne, aaa, carne, aaa“ şi era frumos, în sus (exact ca mine), apoi în jos (exact ca mine), ca un deltaplan (exact ca mine), ce ciudat că sosirea mea sub cearşafurile lui nu l-a sculat, duhoare, putregai-ai-vai, trezeşte-te, fiinţă omenească (PENE-N FUNDU’ TĂU, PENE-N VÂRFU’ PULII, ÎN GURĂ), dar el dormea în dormitorul-mausoleu. Omul era o rămăşiţă întâmplătoare şi am ştiut că ăsta e cel mai tare show, o distracţie pe cinste. Mi-am pus gheara pe globul lui ocular şi am cântărit dacă să i-l scot ca să mă distrez sau de milă. Mi-am smuls o pană neagră ca smoala de pe scăfârlie şi i-am lăsat-o pe frunte, ca, să, înfrunte.
Ca amintire, ca avertisment, ca prelingerea nopţii la răsărit.
Ca o mică pauză de la jelit.
O să-ţi dau un subiect de gândire, am şoptit. S-a trezit şi nu m-a văzut, trauma neagră l-a înghiţit.
încccchhhheeet, a cloncănit el.
încccchhhheeet.
TATI
Azi m-am întors la muncă.
Am rezistat o jumătate de oră, apoi am mâzgălit.
Am făcut un desen cu înmormântarea. Toţi aveau feţe de cioară, în afară de băieţi.
KRA
Ia uite, uite, să sau să nu, oh, ciocăni-te-aş! Bună carte, fizic mişto, uşă deschisă, uşă trântită, scuipă, linge, ridică, oh, uite, gata.
Prospătură. Nu contează, seară de seară, în zori de zi, toate se schimbă, toate-s carne aici, toate-s carne acolo, duhoarea dă-o-ncolo. Să sau să nu, uh, macabru macadam. Comestibil, lipicios, camuflaj pe dos.
Cenuşă-n cap sau i-o trag până-i scot matematica pe, scuze, scuze, scuze, stai! O mână retezată, rugi, lebede-n caleşti, cutie cu poveşti, să te pişi cu boltă, mai bine escortă, opreşte-te din tremurat, stai nemişcat, ce-nu-ştii, ce-nu-şă-n cap.
Ah, uite, vorbesc serios. Să sau să n-o duc pe St. Vincent la Lisabona pe jos. Drum sprâncenat, ceva ficat, pff, pff, balsam de rufe, trufe, bombe din metal topit, gloanţe, ciuruit. Să sau să n-o trec pe cotoroanţă râul. Fără glumă, îi minciună. Cântă un cântec pasăre neagră, pirat, galben-de-te-ia-dracu’ automat, nasol, băiat matol, cacealma, puşlama, cacealma, ieşi afară dumneata, cacealma. Răbdare.
Aş fi putut să-l dau pe spate pe un scaun şi să-l hrănesc cu ţârâita cu buletine mohorâte despre cum a murit de fapt soţia lui, s-a stins într-o oră. ALTE PĂSĂRI AR FI FĂCUT-O, nu există răi buni în regat. Gata cu croncănitul, la treabă.
Eu cred în metoda terapeutică.
BĂIEŢII
Eram nişte băieţei cu maşinuţe cu telecomandă şi seturi de ştampile cu tuş şi ştiam că se întâmpla ceva. Ştiam că nu primeam răspunsuri directe când întrebam „unde e Mami?“ şi ştiam, chiar dinainte să fim duşi în camera noastră şi să ni se spună să stăm pe pat, de o parte şi de alta a lui Tati, că ceva se schimbase. Am ghicit şi am înţeles că era o viaţă nouă, şi că acum Tati era un Tati diferit, iar noi eram băieţi diferiţi, eram nişte băieţi curajoşi fără Mami. Aşa că atunci când ne-a spus ce se întâmplase, nu ştiu ce gândea fratele meu, dar eu gândeam aşa:
Unde sunt maşinile de pompieri? Unde sunt zgomotul şi agitaţia unui eveniment ca ăsta? Unde sunt străinii care se străduiesc peste poate să ajute, care ţipă şi ne aruncă echipament fosforescent de urgenţă, încercând să ne liniştească şi să ne salveze?
Ar trebui să fie bărbaţi cu căşti care vorbesc un limbaj nou şi dramatic de criză. Ar trebui să fie un zgomot îngrozitor, complet străin şi nepotrivit pentru apartamentul nostru confortabil din Londra.
Nu erau mulţimi, nici străini în uniformă şi nici un limbaj nou de criză. Stăteam în pijamale şi oamenii ne vizitau şi ne dădeau chestii.
Vacanţa şi şcoala au ajuns acelaşi lucru.
KRA
În alte versiuni, sunt doctor sau stafie. Instrumente perfecte: doctori, stafii şi ciori.