1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Crenguța Rontea

Corectură:

Oana Aanei

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: THE LOVE OF MY AFTERLIFE

Autor: Kirsty Greenwood

Copyright © 2024 Novelicious Books Ltd

Copyright © Editura Trei, 2025
pentru prezenta edi
ție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2686-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2885-3

Surorii mele mai mici, Nic. O adevărată prietenă la bine și la rău, cea mai neînfricată și mai neastâmpărată complice pe care o voi avea vreodată

Capitolul unu

Nu se poate să mor așa.

Nu, serios, chiar nu se poate.

Sigur, știu că nu toată lumea e binecuvântată cu opțiunea bătrânica-de-pe-Titanic, care alunecă într-un somn blând, în timp ce rememorează cum făcea dragoste cu un Leonardo DiCaprio în floarea vârstei, asta ca să domolească șocul dispariției de pe lume. Dar chiar să mor înecată la douăzeci și șapte de ani? Delphie, nu.

Mă zbat după aer și creierul meu pare incapabil să proceseze modul în care aș putea să mă salvez din acest film de groază, în schimb se fixează în întregime pe circumstanțele întâmplării.

Pentru început, mă înec cu un burger. Nici măcar unul premium sau făcut în casă, ci unul ieftin, de încălzit la microunde, pe care l-am luat de la magazinul din colț, după muncă. Apoi mai sunt și hainele pe care le port chiar în timp ce mă sufoc: șosete verde-murat, asortate la cea mai dezastruoasă cămașă de noapte — o atrocitate supra­dimensionată și supraspălăcită, cu o stea rânjită deasupra sloganului: SCUMPO, E VREMEA SĂ STRĂLUCEȘTI! Televizorul e pus pe pauză pe la un sfert din Escrocul de pe Tinder, laptopul e și el pornit, cu o singură pagină deschisă — o căutare pe Google: „Hamburgerii pentru microunde chiar sunt din carne?“

Cine o să mă găsească în halul ăsta? Cooper, ve­cinul detestabil de la parter (care sigur o să facă mișto de cămașa mea de noapte)? Poliția? Scotocind prin toate lucrurile mele, la vânătoare de probe care să susțină ipoteza unei crime? Le-ar fi destul de greu să găsească pe cineva cu un mobil, ținând cont de faptul că în toată Londra cunosc doar trei persoane — Leanne și mama ei, Jan, de la farmacia unde lucrez, plus domnul Yoon, bătrânul din apartamentul vecin.

Oh, Doamne, dacă mă găsește domnul Yoon? Așa ceva nu se poate întâmpla, inima îi e mult prea fragilă ca să facă față unui scenariu atât de sumbru. Dragul de el, domnul Yoon! Dacă eu nu o să mai fiu, nu mai are cine să se asigure că și-a stins bine țigările înainte să meargă la culcare. Și cine o să-i pregătească un mic-dejun care să fie altceva decât un bol de cereale plictisitoare cu gust de carton?

Cu gândul la domnul Yoon privind mâhnit spre raftul cu cereale, mă arunc cu putere peste un scaun de bucătărie cam șubred și încerc să-mi autoadministrez manevra Heimlich. Am văzut cândva că Miranda a făcut asta în Totul despre sex și a supraviețuit, marcată de experiență, dar cu inteligența emoțională sporită.

Mă lovesc cu diafragma de scaun, iar și iar. Îmi împreunez mâinile și mă pocnesc în stomac. Au! Nimic. Oare mă pocnesc unde trebuie? Încerc iar, de data asta un pic mai jos. Și încă o dată, undeva mai sus. Nu merge! Bucata aia de chiflă și probabil de carne care nici nu e carne mi s-a instalat bine-mersi în gât și cred că inten­ționează să rămână acolo. Rahat! Alerg dintr-o parte în alta a livingului meu micuț, căutând ceva, orice ar putea să mă ajute. Șapca de baseball cu Broad City, la care țin atât de mult, atârnată în cuierul de pe ușă? Inutilă. Cutia nedesfăcută de creioane Blackwing de pe masa din bucătă­rie? Haide, Delphie! Îmi cad ochii pe telefonul care se ițește de sub una dintre pernele canapelei. Îl înhaț ca să sun la salvare, dar mâinile îmi tremură atât de tare că nu reușesc să-l țin bine. Îmi cade pe podea și alunecă sub măsuța pentru televizor, să-și continue existența într-un habitat prăfuit, în compania unui antidepresiv care mi-a căzut acolo luna trecută și pe care n-am mai apucat să-l ridic.

Ahh! Tot ce-mi văd ochii începe să se întunece pe margine. Îmi simt limba ciudat, îngreunată, de parcă ar atârna. Oare chiar îmi atârnă limba? Genunchii îmi cedează și mă prăbușesc teatral, capul îmi aterizează cu o bufnitură pe superbitatea de covor moale în dungi pentru care am făcut economii trei luni.

Oh, Doamne!

Cred că… Oare chiar asta e?

Marele final.

Data expirării.

Sfârșitul.

Aici odihnește Delphie Denise Bookham.

A murit exact așa cum a trăit: singură, perplexă, îmbrăcată cu niște haine cam de rahat.

— Deschide ochii… Așa. E vremea să… E vremea să te trezești. Ah, iată-te. Salutări, scumpo!

Vocea străină e a unei femei, iar adierea melodică a cadenței irlandeze o face chiar plăcută. Deschid brusc ochii. Femeia zâmbește ca o apucată, cu nasul ei în vânt la distanță de doar un centimetru de al meu. O studiez cu atenție: bucle ca niște arcuri, de un blond culoarea untului, prinse într-o coadă de cal, ochelari eleganți cu rame aurii care-i fac ochii verzi ce se holbează la mine să pară de două ori mai mari. Poartă un ruj portocaliu care i s-a întins pe dinți, ambele rânduri fiind descoperite de rânjetul de nebună. Închid ochii strâns. Apoi îi deschid iar, încerc cu disperare să mă orientez. Mi se răscolește totul pe dinăuntru când îmi dau seama că nu mă aflu în apartamentul meu, unde petrec majoritatea timpu­lui, ci stau așezată pe un scaun ciudat de plastic, cu picioarele sprijinite pe o ladă tapițată cu model floral, ca o mamaie.

Unde sunt acum?

Dintr-o direcție necunoscută se aude Don’t Worry, Be Happy a lui Bobby McFerrin, răsunând aproape ca prin vis. Fac ochii mari și studiez încăperea: pereți vopsiți într-o nuanță de albastru-deschis, un șir de mașini de spălat verzi chiar în fața mea, învârtind și pufăind aer cald cu miros de lavandă la intervale regulate. Stai un pic. O fi o spălătorie? Ce naiba fac într-o spălătorie? Cum am ajuns aici?

Deasupra mașinilor de spălat observ într-o ramă o fotografie mare a femeii cu ochelari. Face semn cu degetul mare în sus cu ambele mâini, iar zâmbetul degajă energia câștigătoarelor con­cursurilor de frumusețe. Privirea îmi alunecă de la imaginea de pe perete înapoi la versiunea reală care stă ghemuită lângă scaunul meu. Strălucește, parcă de b­ucuria de a mă vedea. Apoi face semn cu degetul mare în sus, cu ambele mâini, exact ca în poză.

Cine o fi asta? Unde sunt?

— Ah… ah…

Creierul meu panicat refuză să mă ajute să formulez întrebările cu voce tare.

— Deșteaptă treabă, nu? întrebă femeia zâmbind larg. Nimeni nu e niciodată speriat într-o spălătorie. A părut o idee bună să temperez cel mai terifiant moment, la modul obiectiv, cu cel mai calm mediu pe care mi l-am putut imagina. Și iată-ne: o anticameră care arată ca o spălătorie cât se poate de primitoare. Când eram mai tânără și lucrurile o luau un pic în direcția Ah, ce grea e viața, bla-bla-bla, mă duceam la spălătoria din oraș și mă uitam la toate mașinile alea care se învârteau cu orele. Și mirosurile de flori? Și sunetele alea ritmice? Atât de reconfortante, nu crezi?

Mă foiesc chiar când femeia sare în picioare și își desface larg brațele arătând spre cameră de parcă ar fi gazda unui show televizat pe cale să anunțe marele premiu.

— Albastrul de pe pereți este exact nuanța cerului înainte de apus în ultima săptămână din iunie. Mi-a luat o veșnicie să găsesc cromatica perfectă. E o nuanță de vopsea care se numește „gâscă deshidratată“, nu se mai face din ’92. Dar cunoșteam un tip care știa o fată care cunoștea omul potrivit și până la urmă m-am descurcat.

Strânge din buze și își îndeasă mâinile în buzunarele salopetei muștar, legănându-se încet.

— Șefii cei Mari mi-au explicat foarte clar că ar fi preferat o estetică mai curată, ceva mai profesionist, dar eu le-am spus: „Uite care-i treaba, băieți, nu-mi puteți cere să fiu o Terapeută a Vieții de Apoi la cel mai înalt nivel, fără să-mi dați mână liberă în mediul în care fac terapie cu decedații. Sincer acum, haideți, băieți…“ Niște idioți. Idioți peste tot! Totuși e o nuanță superbă, nu-i așa?

Își ridică privirea spre pereți, oftează încântată și își mușcă buza de jos, lăsând o dâră prin rujul gros.

— Aproape că se schimbă în funcție de lumină. U­neori e un gri-vâscos, alteori albastru-denim. Ca ochii lui Jamie Fraser. Îl știi pe Jamie Fraser? Din serialul Străina. Ce călătorie! În ce mă privește, e în top zece personaje de ficțiune. Poate, de fapt, top cinci. Poate chiar top…

— Decedații? reușesc s-o întrerup.

— Ah, da… Scumpo, ești moartă. Îmi pare rău.

Îmi masează încurajator umărul.

— Cum? Nu… eu… visez?

Îmi forțez creierul să se trezească. E cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată și asta în condițiile în care odată am visat că mă ocupam, împreună cu Vagabondul din Doamna și Vagabondul, de un coafor care abia mergea.

— Te-ai înecat, nu mai ții minte? îmi spune femeia cea vorbăreață. Cu un burger pentru microunde. Și apropo, chiar sunt din carne. Sută la sută vită sau, cum îmi place mie să-i spun, boeuf. M-am apucat de curând de franceză, îmi ocup t­impul între clienți. Nu că m-aș plictisi sau ceva. Nu chiar. Dar poate că lucrurile ar putea să ia un pic de viteză pe-aici?

Ridică din umărul neted, bronzat și gura i se încre­țește la colțuri.

— Sigur. Dar, pe de altă parte, mai bine un flux continuu de morți decât o ambuscadă.

Morți?

Mi se strânge stomacul când îmi amintesc ce s-a întâmplat în apartamentul meu. Cum m-am înecat. Îmi apăs gâtul cu mâna și încep să gâfâi.

— Oh, stai calmă, ești bine, mă liniștește femeia și se apleacă iar, ca să fie la același nivel cu mine. Toate indispozițiile fizice sunt eliminate de îndată ce ajungi aici. Dar perioada de tranziție emoțională de la viață la lipsa ei poate să fie… complicată. Și aici intervin eu. Mă cheamă Merritt, am douăzeci și opt de ani — pe vecie — și lucrurile mele preferate sunt curryul și romanele de dragoste. Cu cât mai picante, cu atât mai bine, și una, și alta.