Ilustrații

Eu la vârsta de paisprezece ani

John Holms

Laurence Vail

Yves Tanguy

Marcel Duchamp

Arta acestui secol

Max Ernst

Tăblia patului lui Calder

Eu cu tabloul lui Grace Hartigan

Vedere de pe acoperișul meu

Cei doi Sir Herbert și Raoul

Împreună cu Bacci și Tancredi

În barchessa mea

Pallazo Venier dei Leoni

Lângă construcția lui Pevsner

Fotografia autoarei, de la pagina 38, îi aparține lui Curtis Bell; cele ale lui Laurence Vail, Yves Tanguy și Marcel Duchamp, de la paginile 39–40, aparțin lui Isabey, Man Ray și, respectiv, Sidney Waintrob; cea a Artei acestui secol, de la pagina 41, lui George Karger Pix. Fotografia lui Max Ernst, de la pagina 54, îi aparține lui Leonar; cele de la paginile 55, 80 și 81 aparțin lui Cacco, Sidney Waintrob și, respectiv, Jerome Zerbe; cele de la paginile 107–108, aparțin lui Cacco și Roloff Beny, ca și fotografia de la pagina 136. Palazzo Venier dei Leoni, de la pagina 135, îi aparține lui Jerry Harper.

Cuvânt înainte

de Gore Vidal

În iarna dintre 1945 și 1946 eram subofițer în armata Statelor Unite, încartiruit la Mitchell Field, în Long Island. Tocmai terminasem un prim roman, Williwaw, bazat pe experiența mea de ofițer secund al unei nave militare de aprovizionare din Insulele Aleutine. Înainte de a mă înrola în armată, la vârsta de șaptesprezece ani, trăisem în Washington, D.C. Familia mea era una politico-militară. Ofer aceste mici date personale pentru a prezenta cadrul primei mele întâlniri cu Peggy Guggenheim.

Pe Anaïs Nin am cunoscut-o la începutul acelei ierni. Eu aveam douăzeci de ani. Ea avea patruzeci și doi. Îndelungata și dificila noastră relație (sau Relația) a început în frig, așa cum ar spune plin de delicatețe cântărețul Camelotului. Anaïs era un personaj strălucitor, care arăta mai tânără decât era, vorbea cu o voce catifelată, cu un accent curios, și spunea minciuni care, prin frumusețea și stranietatea lor, erau chiar mai bune decât cărțile pe care le scria — probabil, din cauză că ceea ce scria era întotdeauna veridic, dacă nu și adevărat, iar ceea ce spunea era menit să încânte — pe ea, ca și pe ceilalți.

„O să te duc la o petrecere, chéri“, mi-a spus ea. Ne aflam în blocul de cinci etaje fără lift din Greenwich Village, în care locuia împreună cu soțul ei (un bancher care făcea filme și gravuri și care o ajuta pe Anaïs să joace rolul de boemă înfometată). Anaïs îmi spunea întotdeauna „chéri“, cu o inflexiune ușor caraghioasă. De vreme ce eu încă nu citisem Colette, au mai trecut câțiva ani până când am înțeles gluma. Dar, pe de altă parte, nici ea nu înțelegea toate glumele mele. Așa că „chéri“ și Anaïs s-au dus acasă la Peggy Guggenheim și „chéri“ nu a uitat în veci nici măcar un detaliu al acelei ocazii strălucitoare și magice (un cuvânt folosit adesea pe vremea aceea). Într-un fel, asemenea personajului din Cărarea pierdută, eu încă mai cred că undeva, pe o stradă lăturalnică din New York, acea petrecere încă mai continuă, chiar și acum, iar Anaïs e încă în viață și tânără, iar „chéri“ e într-adevăr foarte tânăr, James Agee bea prea mult și Laurence Vail se laudă cu niște sticle pe care le-a pictat după ce le-a turnat în el însuși, ca parte a procesului creator, André Breton își dă aere de magistru și Léger arată de parcă el însuși ar fi putut să facă una din acele părți ale mașinăriilor pe care îi plăcea lui să le picteze; iar o lume de culoare și umor continuă să existe — și ai putea intra din nou în ea dacă nu ai rătăcit cumva adresa. Nu cu mult timp în urmă, am dat de o carte veche de telefon. Am căutat numărul lui Anaïs de acum treizeci și cinci de ani. Watkins nu mai știu cum. Am sunat acolo; mă așteptam, cumva, ca ea să răspundă. Dacă ar fi răspuns, aș fi întrebat-o dacă era tot 1945, iar ea ar fi spus „bineînțeles“. Eu ce an credeam că este? Iar eu aș fi spus: „Nu, e 1979, iar tu ești moartă“. („Chéri“ nu s-a remarcat niciodată prin tactul lui.) Iar ea ar fi râs și ar fi spus: „Nu încă“.

Nu încă. Ei bine, „încă“ este aici. Și la fel și Peggy Guggenheim. Când am văzut-o prima oară zâmbea — puțin somnoros. Îmi amintesc că la gât îi atârna ceva ciudat... bijuterii primitive? Memoria mea nu e atât de bună pe cât credeam. De fapt, am o amintire mai vie despre ochii tiviți cu roșu, de bețiv, ai lui Agee și părul alb, fluturând, al lui Vail, decât despre Peggy, care plutea nonșalant prin propria ei petrecere, mai mult ca un oaspete decât ca o gazdă.

Iată. Simt, cum ar veni (și cum ar spune Henry James), ceva din aura lui Peggy, de atunci și de acum. Deși dădea petreceri și colecționa tablouri și oameni, Peggy avea — și are — ceva rece și impenetrabil. Nu se agită. E capabilă să tacă, un dar prețios. Știe să asculte, un dar încă și mai prețios. E o maestră a butadelor care dezumflă o anumită idee sau trăsătură a vreunui caracter sau persoane. În timp ce scriu, încerc să găsesc un exemplu sclipitor — și nu reușesc. Așa că poate tonul sec — concizia cu care își rostește ea epitafurile — este cel de care îți amintești cu plăcere.

Lui Peggy nu i-a plăcut niciodată Anaïs. Din cine știe ce motiv, nici până în ziua de azi nu am întrebat-o de ce. Anul trecut, cu puțin timp înaintea celei de-a optzecea aniversări a lui Peggy, stăteam în salonul palazzo-ului ei de pe Grand Canal din Veneția (în timp ce scriu această propoziție încep s-o văd pe Peggy Guggenheim ca pe ultima eroină transatlantică a lui Henry James, o Daisy Miller cu ceva mai mult tupeu), când Peggy a spus dintr-odată: „Anaïs era foarte proastă, nu-i așa?“ Rostirea abilă a declarațiilor sub formă de întrebare este ceea ce desparte generația lui Peggy de epoca actuală, în care nu există întrebări, doar răsunătoare afirmații autointeresate.

„Nu“, am spus eu. „Era vicleană. Și a obținut exact ce-a vrut. Și-a propus să devină un personaj legendar.“ „Legendă“ era un cuvânt pe care Anaïs îl rostea întotdeauna cu venerație. „Și a trăit suficient de mult ca să se vadă ca pe un fel de eroină a mișcării de eliberare a femeilor.“

„Asta ar putea fi ceva viclean“, a spus Peggy — în lumina de sfârșit de după-amiază, ochii ei înguști și somnoroși au strălucit dintr-odată ca niște ochi de pisică — „deși pare o dorință prostească“.

Acum, Peggy fusese transformată de timp (cu puțin ajutor din partea propriei sale firi viclene) într-o legendă de exact același tip cu cea la care se gândise Anaïs, care avea o minte foarte romantică, à la Henri Murger. Dar, la optzeci de ani, legendara Peggy continuă să scruteze o lume care, de fapt, decade mai repede decât ea. La urma urmei, Veneția se scufundă la propriu, sub palazzo-ul ei alb și neterminat. Dacă visul suprem al solipsistului este să ia lumea cu el atunci când moare, este foarte posibil ca Peggy să ajungă să ia Veneția din lumea aceasta și s-o ducă în lumea ei, unde petrecerea continuă încă, toată lumea face ceva nou și arta miroase nu a muzeu, ci a atelier de creator.

Vara trecută am întrebat-o: „Ce mai faci?“ O întrebare politicoasă, dar obiectivă: avusese dureri mari din cauza unor perturbări ale arterelor. „Ah“, a spus ea, „nu prea rău, pentru cineva care moare.“

Mi se pare că aceste memorii — mai degrabă abile decât neșlefuite, chiar dacă necunoscătorii nu vor înțelege latura referitoare la artă — reflectă o lume care este acum la fel de pierdută ca numărul din Watkins, care nu suna, pentru că-i lipsea o cifră. Dar, de vreme ce scrisul din acest volum este doar al lui Peggy, ceva a fost salvat. În rândurile acestea auzim vocea energică, dar tărăgănată, vedem privirea laterală, bruscă și agilă, care îi însoțește adesea judecățile rapide și ne bucurăm, dacă nu de sinele ei real, de umbra lui din pagină.

Am văzut-o ultima oară pe Peggy, foarte adumbrită, la televiziunea italiană. Veneția sărbătorea a optzecea aniversare — sau, cel puțin, acea parte a Veneției care nu s-a scufundat nici în Adriatica, nici în lene.

Camera de filmat s-a apropiat foarte mult de capul frumos al lui Peggy, pentru o filmare de detaliu. O voce din off a întrebat-o ce crede despre pictorii italieni de astăzi. Ochii ei s-au deplasat spre interlocutorul nevăzut, iar zâmbetul ei abia schițat s-a lărgit aproape insesizabil. „Ah“, a spus ea, „sunt foarte slabi.“ Apoi, în stilul ei permanent jamesian, a adăugat: „Nu-i așa?“

Consternare în întreaga Italie. Eroina Cupei de aur spărsese potirul — și triumfase din nou.

[1979]

Introducere

de Alfred H. Barr Jr.

Curaj și viziune, generozitate și modestie, bani și timp, un puternic simț al semnificației istorice, ca și al calității estetice — aceștia sunt factorii de circumstanță și caracter care au făcut din Peggy Guggenheim o extraordinară patroană a artei secolului XX. A stat cu picioarele bine înfipte într-un teren zguduit de facționalism, fără să adopte vreo tabără, părtinitoare doar față de revoluția de valoare. În consecință, găsim în colecția ei opere care sunt diametral opuse ca spirit și formă, chiar dacă ele ar putea părea asemănătoare prin stranietatea lor radicală.

Această colecție este cea mai durabilă realizare a lui Peggy Guggenheim ca patroană a artei, dar, foarte probabil, nu cea mai importantă. Am folosit cuvântul uzat și oarecum pompos „patroană“, cu o anumită ezitare. Însă este unul precis. Căci un patron nu este un simplu colecționar care adună opere de artă pentru plăcerea lui sau un filantrop care ajută artiștii sau înființează un muzeu public, ci o persoană care simte o responsabilitate deopotrivă atât față de artă, cât și față de artist, luați împreună, și are mijloacele și voința de a acționa în conformitate cu acest sentiment.

Peggy Guggenheim nu a fost interesată de la început de arta modernă.