Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Botezatu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Das mangelnde Licht

Autor: Nino Haratischwili

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2605-7

ISBN (EPUB): 978-606-40-2829-7

Tbilisi, 1987

Lumina serii îi atârna în păr. În curând avea să depășească și acest obstacol, își va împinge corpul cu toată puterea în grilaj, până când acesta va opune doar o rezistență slabă în fața greutății ei, apoi va geme ușor și va ceda. Da, va trece și peste acest obstacol nu doar pentru ea, ci și pentru noi trei, pentru a deschide nedespărțitelor ei tovarășe calea către aventură.

Preț de o fracțiune de secundă mi-am ținut respirația. Cu ochii larg deschiși o priveam pe prietena noastră, care stătea între două lumi: un picior al Dinei zăbovea pe trotuarul străzii Engels, celălalt se ițea deja în curtea întunecoasă a Grădinii Botanice; stătea suspendată între ceva permis și ceva interzis, între furnicăturile necunoscutului și monotonia familiarului, între drumul spre casă și cutezanță. Dina, cea mai curajoasă dintre noi patru, ne deschidea o lume secretă, la care numai ea ne putea oferi acces, fiindcă, pentru ea, grilajele și gardurile nu contau. Dina, a cărei viață avea să se sfârșească, în ultimul an al secolului de plumb, bolnav și asfixiat, într-un ștreang improvizat din coarda unui inel pentru gimnastică.

Dar în noaptea aceea, când mă despărțeau de moarte încă mulți ani neștiutori, eram copleşită de un sentiment atotcuprinzător pe care nu-l puteam numi. Astăzi i-aș zice, poate, beție, un dar pe care ți-l face viața cu totul pe neașteptate, fisura aceea minusculă ce apare mult prea rar în urâțenia cotidiană, în salahoria vieții, și te face să bănuiești că dincolo de lucrurile comune obișnuite există multe altele, numai să le accepți și să te desprinzi din constrângeri și tipare predeterminate, pentru a face pasul hotărâtor. Fiindcă, fără să înțeleg cu adevărat, bănuiam încă de pe atunci că momentul acesta mi se va întipări în minte pentru totdeauna și, cu timpul, se va transforma într-un simbol al fericirii. Simțeam că era un moment magic și asta nu pentru că se întâmpla ceva deosebit, în sensul comun al cuvântului, ci pentru că noi, în coeziunea noastră, alcătuiam o forță indestructibilă, care nu ar da înapoi de la nicio provocare.

Îmi țineam respirația și urmăream cum Dina pătrunde prin grilaj în curte, cu expresia aceea triumfătoare, jubilatorie a ei. M-am imaginat și eu pentru un moment stăpână peste orice fericire și orice bucurie, regină a celor cutezători, fiindcă preț de o clipă am fost ea, Dina, prietena mea nesăbuită. Și nu doar eu, ci și celelalte două au devenit ea, am împărtășit toate acest sentiment de libertate, care părea să ascundă atâtea promisiuni, când o lume întreagă aștepta dincolo de vergelele ruginite să fie explorată și cucerită de noi, o lume ce voia să ni se aștearnă la picioare.

Ne apropiam de vechea împrejmuire a Grădinii Botanice și admiram miracolul săvârșit de Dina, în vreme ce ea ne privea satisfăcută, de parcă ar fi așteptat aplauze și recunoaștere pentru faptul că, în pofida îndoielilor noastre, avusese totuși dreptate că bucata asta de grilaj, roasă de rugină, din strada Engels era pentru noi trecătoarea ideală spre marea și îndelung așteptata aventură.

— Na, ce mai așteptați? ne-a strigat din partea cealaltă și una dintre noi, nu mai știu care, și-a dus arătătorul la buzele strânse și a scos un „Psst!“ îngrijorat.

Lumina unui felinar solitar de pe cealaltă parte a străzii cădea pe fața Dinei — avea urme de rugină pe ambii obraji. Eu am făcut primul pas, mi-am învins cu avântul piciorului drept frica și emoția, fiind imposibil de spus care din ele era mai intensă. M-am lipit de Dina, care-mi ținea, pe cât posibil, grilajul căscat, mi-am agățat părul într-unul dintre lațurile de sârmă care se încrețea și atârna aiurea, m-am eliberat rapid din el și m-am împleticit în curtea interioară. Pentru asta m-am ales cu un dat din cap binevoitor și un zâmbet ștrengăresc din partea Dinei. Ațâțată de proba de curaj absolvită, le-am strigat celor două rămase în urmă să se grăbească. Acum făceam parte din lumea Dinei, parte din lumea aventurilor și a tainelor, acum îmi era și mie îngăduit să fiu mândră de mine însămi.

Mi s-a părut că se aud bătăile de inimă ale lui Nene până la intrarea în tunel, care se căsca în fața noastră ca un bot larg deschis, de parcă ar fi vrut să ne spună: Da, credeți că v-ați învins toate fricile și ați ajuns deja departe, dar încă vă așteaptă adevărata grozăvie, încă sunt eu, în toată splendoarea mea întunecoasă de beton, colcăind de șobolani, și să nu uităm curenții periculoși și zgomotele de coșmar.

Mi-am desprins privirea de gaura neagră de beton și am încercat să le ademenesc pe Nene și pe Ira în curte. Deși ploaia care se pornise nu mă prea încuraja, mi-am alungat temerile privind lungul drum pe care-l aveam până la destinația noastră.

A trecut o mașină. Nene s-a ghemuit instinctiv. Dina a izbucnit în râs.

— O fi crezând că umblă deja unchiu-său după ea și că, dacă n-o găsește imediat, își va asmuți hienele pe urmele ei.

— N-o mai băga și tu în sperieți! a rugat-o Ira, cea mai rezonabilă și pragmatică dintre noi patru, membră a Clubului de Șah de la Palatul Pionierilor și câștigătoare a penultimului concurs transcaucazian Ce-când-unde al echipelor școlare de tineret.

— Hai, Nene, că trecem împreună! a spus pe tonul ei mereu blând și apăsat și a apucat mâna tremurătoare, mereu umedă a lui Nene.

Apoi a împins corpul mlădios și molatic al lui Nene prin grilajul pe care Dina și cu mine îl țineam căscat și, după ce Nene a reușit să se strecoare înăuntru, a urmat-o și Ira.

— Am reușit! A fost chiar așa de rău, fricoaselor? a strigat Dina triumfătoare și a dat drumul grilajului, care s-a închis la loc cu un zdrăngănit jalnic și s-a oprit tremurând în poziția lui inițială.

— O sfeclim, ascultați-mă pe mine, a zis Ira, dar din vocea ei lipsea convingerea, fiindcă și ea se lăsase cuprinsă de euforie și-și alunga toate grijile și temerile legate de problemele pe care sigur le vom avea din pricina aventurii noastre nocturne.

Apoi a ridicat gânditoare privirea la cer, de parcă ar fi căutat acolo o hartă pentru drumeția care ne aștepta, și un strop greu de ploaie i-a căzut pe lentila ochelarilor.

În după-amiaza aceea mă întorsesem prea târziu de la meditațiile la matematică, la care ținea morțiș tatăl meu și pe care era musai să le fac cu unul dintre amicii lui profesori (amicii lui erau toți fie profesori, fie cercetători), și Dina mă aștepta deja la noi în bucătărie. Sub pretextul că vrem să facem temele împreună, voiam să revedem planul escapadei. Ira și Nene aveau să vină mai târziu, Ira era la cursul de șah, iar Nene trebuia să ia nu-ș’ ce „măsuri de siguranță“, ca să poată ieși seara din casă.

Dina scotocea acum în rucsacul ei rupt, ca să ne arate apoi o lanternă supradimensionată care, pentru un moment, ne-a umplut de uimire.

— Vă pare cunoscută, nu-i așa? a rânjit. Da, e a lui Bezo, dar pun pariu că nu se prinde, i-o ducem mâine înapoi.

Bezo era îngrijitorul școlii noastre și mă întrebam cum reușise Dina să-i fure lanterna. Nene a izbucnit în râs și, împinsă parcă de propriile râsete, a luat-o la fugă către tunelul întunecos. Am privit toate cu surprindere în urma ei, fiindcă ea era cea mai șovăielnică dintre noi. Motivul precauției lui Nene era dat de situația ei familială, dominată de un tiran de unchi atotputernic și omniprezent, căruia, la noi în curte, i se zicea pe la spate „un om din universul paralel“. Firea ei de fapt nesăbuită, cam naivă și din cale-afară de veselă era perfect opusă ierarhiei de oțel din casa ei, unde bărbații erau la putere, iar femeile trebuiau să se încline fără luptă în fața structurii patriarhale. Dar Nene era, din fericire, o fire jovială, energia și vitalitatea ei nu se lăsau domesticite de nicio amenințare și de nicio pedeapsă.

Ira și-a șters ochelarii de șorțul alb al uniformei de școală, care, după trecerea prin grilaj, nu mai era așa de bolnăvicios de alb ca de obicei. Maică-sa îi spăla, apreta și călca zilnic șorțul și i-l lega strâns, de parcă ar fi fost un corset, iar în vreme ce nouă ni se slăbea funda de la spate pe parcursul zilei de școală și stofa aluneca în toate părțile, uniforma Irei rămânea mereu exemplar la locul ei, de parcă ar fi trebuit să fie în permanență pregătită pentru apariția vreunui fotograf în căutarea unui copil-model pentru prima pagină din Komsomolskaia Pravda.

Apoi a luat-o la fugă și Ira, s-o ajungă din urmă pe Nene. Din câte îmi amintesc, Nene era singurul om din viața Irei pentru care era capabilă să renunțe în câteva secunde la disciplina, pragmatismul și luciditatea ei. Faptul că Ira participa la excursia noastră nocturnă și, pe deasupra, total nechibzuită în Grădina Botanică se datora de altfel acordului spontan al lui Nene. În ruptul capului n-am fi crezut că Nene, când i-am făcut propunerea, își va învinge cu atâta ușurință frica de familie și ezitarea și că va fi de acord. Când a declarat în pauza mare, în curtea școlii, pe fondul zarvei copiilor care se zbenguiau, că „bineînțeles, particip și eu“, ne-am privit uimite, drept care a făcut în următorul sfert de oră pe prințesa jignită — unul dintre rolurile ei preferate.