Tuturor curajoșilor care trăiesc dincolo
de durerea de a exista

„She got a bad reputation

She takes the long way home

And all of my friends seen her naked

Or so the story goes

Mistakes we all make them

But they won’t let it go, no

Cause she’s got a bad reputation

But I know what they don’t.“

Shawn Mendes, Bad Reputation

Nota autoarei. Avertisment

Această carte este diferită de tot ce am putut scrie până în prezent.

Psihologic vorbind, a fost foarte greu. Mi s-a întâmplat să mă întreb de mai multe ori: „De ce n-am scris oare un alt roman plin de ciocolată și curcubeie?“ Răspunsul este foarte simplu: pentru că viaţa înseamnă și asta. Negura, ne-frumosul, tristeţea. Și chiar dacă preferăm, în general, să întoarcem privirea de la acest gen de lucruri, asta nu înseamnă că ele vor dispărea.

Eu, una, doresc să vorbesc despre ele.

Nu doar pentru a le oferi un trecut chinuit personajelor mele, ci și ca o invitaţie la dezbatere. Ca un îndemn la o reală reflecţie în urma lecturii. Pentru că și la asta ne folosesc cărţile, nu-i așa?

Sufletele noastre zbuciumate vorbește despre subiecte dificile, care le-ar putea provoca reacţii neplăcute unor persoane care au trecut prin acest gen de experienţe — dar și celor care nu au trecut. Îmi pare rău, dar prefer să vă dau spoilere acum decât să aveţi surprize urâte: vorbim aici de viol, de cyber-bullying și slut-shaming, de depresie, de suicid. Toate sunt legate între ele, într-un fel sau altul.

Dar vă promit că vor fi și lucruri pozitive în această carte. Da, da, vă jur! Avem și dragoste, și prietenie, și câini drăgălași, și gofre cu frișcă, și, de asemenea, mult umor.

Sper deci că o veţi primi frumos pe Azalée în vieţile voastre și că o veţi iubi așa cum o iubesc și eu — are mare nevoie.

Linia verde pentru prevenirea suicidului:

sună sau trimite mesaj la 112 sau 0800 801 200

ori scrie pe adresa sos@antisuicid.ro

Linia telefonică pentru consiliere în caz de violență domestică, violență sexuală, discriminare de gen sau discriminare multiplă:

0800 500 333

Prolog

AZALÉE

Cu șase ani în urmă

E ora cinci dimineaţa.

Peste două ore trebuie să mă trezesc ca să mă duc la liceu, dar mă simt extenuată, atât moral, cât și fizic. Am nevoie de somn, de o pauză, de un minut măcar.

Totuși iată că sunt aici. La duș. Pe întuneric — pentru că nu vreau să o trezesc pe mama —, mă spăl energic. Frec, frec și iar frec, mai tare, și mai tare, de parcă aș încerca să scap de un virus invizibil. De douăzeci de minute îmi frec corpul ca să mi-l curăț, dar nu se întâmplă nimic.

Plâng, dar mă prefac că nu-mi dau seama de asta. În calea lor, picăturile de apă îmi culeg lacrimile, una câte una, scurgându-mi-se la picioare. Continui să-mi frec cu putere pielea, până mi se înroșește. E dureros, dar continui.

Nu am de ales.

— Du-te, du-te, du-te...

Repet circul ăsta până când pielea îmi sângerează pe mănușa de baie, iar săpunul îmi agită iritaţiile ca atunci când pui sare pe o rană.

Apoi ies de la duș și mă șterg, ordonându-mi în gând să nu mai plâng. Fii tare, Azalée!

Știu că nu voi mai fi niciodată curată... și totuși, în fiecare seară, încerc.

Partea I

ÎNTOARCEREA LA ORIGINI

1

AZALÉE

Iunie 2018

Bine aţi venit pe Dear Patriarchy!

Știaţi că isteria este o nevroză de care suferă mai mult femeile decât bărbaţii? Cuvântul provine din latinescul hystericus, care înseamnă „legat de uter“, și se referă la excese emoţionale incontrolabile.

Drăguț.

Mie mi-ar plăcea să știu dacă a stat cineva două minute să se întrebe: „Și totuși, după tot ce le obligăm să suporte, nu-i de mirare că le sare țandăra, nu?“ Suntem de-atâta vreme ascultătoare și tăcute, de frică și din devotament, încât e de ajuns să reacţionăm normal dar să fim considerate isterice.

Când avem o schimbare mai neobișnuită de dispoziţie, prima întrebare care ni se pune este: „Ești la ciclu?“

Nu, nu sunt la ciclu, idiotule! Sunt doar furioasă.

Și, la naiba, chiar cred că am tot dreptul să fiu.

Avionul meu decolează peste o oră și jumătate. Mai am: 1) de făcut bagajul, 2) de luat o aspirină, 3) de traversat New Yorkul pentru a ajunge la timp la aeroport. Iar eu încă sunt în pat, îmbrăcată complet, blestemând nenorocita de seară trecută.

În apărarea mea, trebuie să precizez că Tori — șefa și prietena mea — a fost cea care a insistat să bem un pahar în ajunul plecării.

Până la urmă, am băut câte cinci. Dacă ne gândim că 5 + 5 = 10 și că zerourile nu folosesc la nimic, putem spune că ne-am limitat la un pahar de căciulă. E în regulă.

Îmi arunc câteva lucrușoare într-o valiză, apoi mă urc într-un taxi și aștept în tăcere să mă mai trezesc din beţie, pe bancheta din spate, cu ochelarii de soare pe nas. Telefonul începe să-mi vibreze în poală: am primit un mesaj.

Tori: Liniștește-mă, te-ai trezit la timp????

Ridic ochii spre cer și-o liniștesc.

Eu: Sunt deja în drum spre tărâmul lui Nicholas Sparks, baby!

Tori: Uf! Profită de vacanţă, nu dau aprobare prea des!

Aproape că mă strâmb când citesc „vacanţă“. Știm prea bine amândouă că nu e vorba de nimic distractiv, dar ne place să ne prefacem că este.

E mai ușor așa.

Tori și cu mine ne cunoaștem doar de un an, de când eu am sosit la New York. Ea lucra într-o ceainărie nouă, aproape de mizerabilul meu apartament. La prima noastră interacțiune, i-am reproșat că brioșele pe care le servea erau „necomestibile și prea roz“. Călcată pe bătături, m-a întrebat care era problema cu rozul, după care m-a provocat să fac eu unele mai bune. Și pentru că ador să am dreptate, am făcut.

Când Tori a gustat brioșele mele cu ciocolată albă și violete, s-a uitat la mine gânditoare și m-a întrebat:

— Îţi cauţi de lucru?

Am ridicat din umeri. Tocmai mă mutasem din Tennessee, nu aveam decât un rucsac enorm, cu toate lucrurile mele personale, și câteva sute de dolari în buzunar.

Da, să zicem că aveam nevoie de o slujbă.

— Începi mâine-dimineaţă, la 7. Și poate renunţi la mutra asta de ocnașă, zici că de-abia aștepţi să iei la pumni pe toată lumea.

Și uite-așa a început noua mea viaţă la New York. A fost primul oraș unde am rămas mai mult timp, după ce plecasem din Charleston, cu patru ani în urmă, când devenisem, în sfârșit, majoră. Sunt o nomadă autentică, incapabilă să mă așez undeva, probabil pentru că nu mă pricep cu adevărat decât să fug.

— Păstraţi restul, spun eu și cobor din taxi.

Îmi iau valiza și o trag după mine în aeroport, într-o stare zen. Am ajuns la fix. Probabil că am o faţă de speriat, dar nu-i grav. De dimineaţă, mi-am schimbat veșnicul șorţ cu o pereche de jeanși boyfriend, mi-am pus o pereche de ghete Timberland, un maiou lung, alb, și geaca bomber neagră, atemporală.

Tori se plânge mereu de mine, zice că am „look de bărbat“ — cât pe ce să facă infarct când am luat-o cu mine la unul dintre cursurile mele de kickboxing. Personal, mi se rupe. Până acum, bărbaţii n-au părut să se plângă de asta. Și, la urma urmei, ce înseamnă să ai „look de bărbat“?

În timp ce-mi scot lucrurile de pe mine ca să le pun pe banda rulantă, îmi vibrează din nou telefonul. De data asta, îmi apare pe ecran o fotografie oribilă cu Grinch. Bombăn ceva, apoi îmi dau seama că și bărbatul din faţa mea a văzut-o. Mă privește, cu aerul că nu pricepe de ce mă apelează Grinch.

Ridic din umeri și răspund:

— Alo!

— Cucu, sunt eu, tanti. Ce mai faci, puișor?

Dau din cap în timp ce mă îmbrac la loc. Evident că e tanti. I-am văzut poza.

— Bună, mătușică. Sunt bine, dar tu?

Acum o să mă întrebe dacă am reușit să ajung în nenorocitul ăla de avion, sunt sigură. Mă abțin să-i trimit un selfie cu pilotul, ca să mă lase-n pace.

— Oh, merge, încet-încet, deh, viața, ce să-i faci? Unchiul tău s-a dus la pescuit cu George... nu George de la biserică, știi tu, ci George de la...

— Da, mătușică, mă bucur, i-o tai eu grăbind pasul. Dar nu prea am timp acum.

— Ești în avion?

Bingo!

— Sunt în avion. Și chiar acum mi se cere să închid de urgență telefonul. Le e teamă să nu se prăbușească avionul dacă-l ţin deschis, e posibil ca reactoarele să...

— Vai de mine, da, au dreptate! intră ea în panică, ceea ce mă face să zâmbesc fără să vreau. Fă ce ţi se spune! Închide, puișor, închide imediat! Vorbim mai târziu!

Mă conformez, îi urez o zi bună și oftez adânc. Mi-e tare dragă mătușa asta a mea, dar de la distanţă. Aș zice chiar de la mare distanță. De la foarte mare distanță.

Când eram mică, îi spuneam Grinch pentru că era foarte zgârcită de Crăciun. O fi ea singura familie care mi-a mai rămas, dar nu mă duc niciodată pe la ea, pentru simplul motiv că singurul ei subiect de conversaţie este despre „vremurile bune de altădată“. Nu suport asta.

O vedeam rareori când eram mică, și-atunci de ce se încăpăţânează atât să mă sune de o lună încoace?

Ah, da, e adevărat. Pentru că mama mea a murit.

Accident de mașină, se pare.

Nu am plâns când am aflat vestea, nici după aceea — s-a întâmplat acum șase luni. În schimb, mi-am petrecut ziua următoare la cumpărături. Tori mi-a spus că din cauza șocului. Ca să fiu sinceră până la capăt, nici la înmormântare nu m-am dus. Nu am avut puterea.