Bunicilor mei,

pentru poveștile care au inspirat această carte

și pentru că mi-au adus mereu aminte că, dacă strămoșii noștri au putut supraviețui în cele mai aspre ierni de care a avut parte omenirea,

genocid după genocid, foamete și război, pot și eu să supraviețuiesc orice ar fi. Amintirile cu voi m-au încurajat să merg înainte,
chiar și atunci când publicarea acestei cărți a însemnat pentru mine un fel de moarte

printr-o mie de înjunghieri

NOTA AUTOAREI

Îmi aduc aminte de lacrimile bunicului meu. De felul cum i se frângea glasul când vorbea în șoaptă despre stafiile care bântuiau Manciuria. Despre demonii care-i răpeau pe copiii neascultători din pat ca să-i supună unor experimente monstruoase. Am crezut toată viața că poveștile acestea erau doar folclor, transmis din gură în gură. Ficțiune. Inventată ca să mă sperie așa încât să-mi fac temele. Abia în 2020, după ce bunicul meu murise din păcate, iar mie îmi era dor de China și mă durea sufletul văzând cum creștea ura contra Asiei în țara pentru care-mi părăsisem căminul, mi-am dat seama că acele povești erau cu mult mai mult decât ceea ce crezusem la început.

În disperarea cu care mă agățam de gândul la bunicii mei și la locul numit acasă, am dat de niște articole despre Unitatea 731, care a existat în Harbin în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și care s-a aflat la doar douăzeci de minute depărtare de locul în care am crescut. Am înțeles că poveștile care mi-au bântuit copilăria n-au fost de fapt doar niște povești. Erau amintiri bazate pe realitate. Erau un fragment de istorie, uitat de prea mulți oameni. Astfel, cartea Să privești spre zei sângeroși este o ficțiune ale cărei surse de inspirație sunt cât se poate de reale. Totul, pornind de la experimentele înfiorătoare și până la oamenii care încercau să joace rolul unor zei. Istorisirile cumplite despre Manciuria aflată sub ocupația rusă și japoneză merită să fie repovestite și ținute minte.

Ceea ce li s-a întâmplat manciurienilor și chinezilor a lăsat niște traume atât de chinuitoare, încât supraviețuitorii nu au putut povesti faptele pentru istorie. Din această cauză, bunicul meu manciurian și semenii lui le-au îmbrăcat în povești de groază, presărate cu accente lugubre de paranormal, fantome și demoni. Aceste amintiri au devenit legende transmise din tată în fiu, în vreme ce japonezii negau existența Unității 731, negau sângele vărsat de manciurieni, negau durerea și traumele suferite de generație după generație, stropite cu lacrimi.

Poveștile bunicului au fost semințe; sper că, dacă ar fi azi în viață, ar fi mândru de copacul crescut din acele semințe: povești despre triburi și imperii, despre durerea și suferința poporului nostru, despre sălbăticia siberiană și despre strămoșii care au scăpat cu viață după un lung șir de genocide. Ce norocoasă am fost să mă trag din neamul manciurian, să cresc pe pământul Manciuriei! El a spus că, dacă străbunii noștri au putut înfrunta ghețurile Siberiei, vom putea și noi înfrunta orice greutăți.

Sper că, dacă ar fi cunoscut-o pe Ruying, personajul meu principal, ar fi fost mândru de dorința ei aprigă de supraviețuire. La fel ca aceea a strămoșilor noștri, crescuți într-o lume în care nimeni nu era în siguranță, în care oamenii erau în stare de orice ca să supraviețuiască.

Foame și sărăcie. Dragostea pentru familie, sentimentul acela de neputință în timp ce ni se lua bucată cu bucată tot ceea ce era prețios pentru cultura noastră, pentru poporul nostru, deoarece China lupta cu arcuri și săgeți împotriva gloanțelor și a avioanelor cotropitorilor vestici. Dar dacă am fi avut mai mult? Bunicul meu a împletit istoria cu demoni; eu am ales să țes poveștile lui cu speranță. Căci ce-ar fi ca magia străvechilor noastre povești despre zei și eroi să fie reală? Ce-ar fi ca noi să avem puterea magică de a le combate știința?

Ce-ar fi dacă?

Ce-ar fi dacă?

Ce-ar fi dacă…?

Să privești spre zei sângeroși vorbește în fond despre multe lucruri. Despre istoriile uitate din vremea Secolului Umilinței Chineze, despre alegerile grele pe care suntem nevoiți să le facem ca să supraviețuim într-o lume nemiloasă. Vorbește despre o tânără asiatică învățată să tacă, dar care tânjește să se facă auzită. Însă, în esență, e o poveste despre imigrare și despre sacrificiile inerente — străbaterea oceanelor și a lumilor, îndurarea greutăților și a nesiguranței — ca să le oferi celor dragi o viață mai bună.

Dragă cititorule, sper să îndrăgești această carte la fel de mult cum o îndrăgesc eu. Sper că vei citi povestea lui Ruying și că n-o vei privi ca pe o ticăloasă, ci ca pe o fată care-și iubește familia, ca pe o victimă a lumii brutale în care s-a născut, care face tot ceea ce-i stă în puteri ca să-i ocrotească pe cei dragi. Chiar dacă asta înseamnă să renunțe la valorile ei morale și să se alieze cu dușmanul — săvârșind fapte de neiertat — atâta vreme cât își poate proteja familia.

PARTEA ÎNTÂI

天外之神

Zei aflați dincolo de cer

Undeva, între Viață și Moarte, există cele două lumi ale noastre.

Una, bogată în magie.

Cealaltă, plină de știință.

Pangu era un paradis

în care magia și omenirea trăiau în armonie.

Roma era o lume de pe alt tărâm

unde electricitatea alunga noaptea,

iar mașinăriile mergeau cu vapori.

Lumile noastre existau în paralel,

despărțite de un Văl țesut de însăși Soarta,

până când romanii s-au abătut asupra noastră ca niște Zei din cer,

în avioanele lor înzestrate cu arme.

La început, ne-au salutat zâmbindu-ne.

Când i-am încântat cu magia noastră,

ne-au uimit cu tehnologia lor

care transforma imposibilul

în posibil.

S-a semnat un tratat.

Era unei uniuni pașnice.

Credeam că ei sunt binevoitori, blânzi.

Până când…

1

Cerul vărsa iar lacrimi.

Pretutindeni în jurul meu, lumea mea plângea. Lacrimi cenușii, înghețate, îmi mângâiau pielea, făcându-mă să tremur de frig în arșița de vară târzie. Cu pași măsurați, am trecut de Gardul care îmi tăia orașul pe jumătate, păzit de soldați romani, cu mâinile încleștate pe armele care ne bântuiau coșmarurile, gata să mă împuște la cea mai mică abatere.

Îi uram pe oamenii ăștia. Le uram fețele aspre, străine și îmbrăcămintea la fel de străină de dincolo de portalul strălu­citor care se înălța pe cerul sumbru, unind acum cele două tărâmuri ale noastre. O ruptură sclipitoare, profilată peste orașul meu frânt precum ochiul atotvăzător al unui zeu răzbunător care nu se afla aici ca să iubească și să ocrotească, ci ca să tortureze.

Să provoace durere și suferință de neînchipuit, așa cum făceau romanii de peste două decenii.

Blestemam zi de zi acest drum, acest gard, armele lor încărcate și orice urmă romană care-mi întina lumea asemenea unei pete de neșters.

Cu toate astea, îmi plecam capul în fața lor, străbăteam drumul acesta săptămână de săptămână, sub privirile lor de șoimi, în căutarea doctoriei care-mi ucidea încet sora, dar fără de care ar fi murit repede, ca o floare tăiată de pe tulpină. Cel puțin, Meiya mai putea trăi cu opian încă doi, trei sau chiar cinci ani, cum trăise tata.

Fără el, risca să nu supraviețuiască până la sfârșitul anotimpului.

Pe fețele unora dintre romani se citeau limpede disprețul și ura. Alții afișau rânjete pofticioase.

Unul dintre ei și-a țuguiat buzele și a scos un fluierat ascuțit, din pricina căruia m-a trecut un fior de gheață pe șira spinării.

Magia Morții îmi pulsa tăcută pe sub piele: tăciuni gata să se aprindă într-un pârjol, în clipa în care le îngăduiam.

N-aveam niciun motiv să mă tem de bărbații aceștia. Datorită puterilor mele, n-aveam niciun motiv să mă tem de nimeni.

Cu o simplă arcuire a mâinii, puteam să pătrund pe tărâmul pustiu, cenușiu al Morții, le puteam smulge energia qi din trupuri, până nu le rămâneau decât leșurile. Era o ispită constantă — să iau ceva de la ei la fel cum luaseră ei atât de mult de la noi.

Dar bunica mă învățase să fiu prevăzătoare. O fată trebuia să fie extrem de prudentă în aceste vremuri ale distrugerii coloniale, în care granița dintre magie și știință era fină ca lama de cuțit.

Puteam să-l ucid pe unul dintre ei — poate, chiar doi sau trei, dacă aveam noroc. Dar nu puteam să-l ucid pe fiecare roman care mărșăluia prin oraș. Mergeau cu fruntea sus, plini de aroganță, îndreptățiți să ceară orice și pe oricine doreau.

Deși trecuseră anii, amintirile rămâneau vii ca un vis proaspăt: prima oară când văzusem un semen de-ai mei asasinat cu sânge rece de mâini romane.

Eram încă o copilă, iar tata era încă în viață și era blând cum fusese dintotdeauna.

A fost o crimă prin împușcare în stilul unei execuții. Iar degetele care au apăsat pe trăgaci erau chiar ale celui mai în vârstă prinț al lor — Valentin Augustus. Deși era doar cu trei ani mai mare decât mine, a împușcat mortal un om în fața a sute de martori, pentru că omul a avut îndrăzneala să atingă cu mâinile murdare hainele imaculate ale prințului, să cerșească de la el bănuții pe care-i purta nepăsător în buzunare. Bănuți care ar fi ajutat un tată să procure hrană pentru copilul lui înfometat.

Dacă închideam ochii, puteam încă simți mâinile tremurânde ale tatălui meu care o țineau pe a mea, puteam mirosi groaza ce răzbătea din mulțime ca o duhoare infectă. Aceeași groază care a răzbătut prin propria piele în clipa când am auzit acel bang spintecând cerul. Ceva primitiv din adâncul pântecului.

Răul curgea prin toate venele romane precum sângele, dar Valentin Augustus era chiar mai fioros, din câte se zvonea.