Pentru Chris

PARTEA I
LICEUL PALM BAY, REUNIUNEA
DE CINCISPREZECE ANI

Noiembrie 2018

CAPITOLUL 1
Molly

Dacă vă veți afla vreodată în situația de a găzdui un eveniment care necesită închirierea unui cort alb, puteți fi convinși că eu, Molly Marks, voi refuza invitația, cu părere de rău.

Dacă acel cort este împodobit cu ghirlande din flori care nu sunt de sezon sau cu mii de luminițe feerice, ori dacă locurile sunt marcate cu cartonașe pânzate cu texte în relief — în plus, dacă mai există și un ring de dans, o formație de nuntă și un podium pentru toasturi —, ei bine, dragii mei, puteți fi siguri că voi fi acolo in absentia, închinând un pahar în cinstea voastră de la sute de kilometri distanță.

Nu-i nimic personal. Sunt convinsă că evenimentul este unul spectaculos și că sunteți o gazdă minunată.

Dar cortul alb închiriat este un monument al manifestărilor emoționale publice, iar sentimentalismul îmi provoacă greață. Dacă într-adevăr trebuie să-mi manifest vreo emoție — și în cantitate mare —, o să vreau să fac asta acasă, cu jaluzelele trase și luminile stinse, într-un halat plin de glazură și pete de sauvignon blanc.

Așa încât înțelegeți de ce, în această noapte sufocantă, pe această insulă luminată de stele, celebră pentru plajele sale de culoarea șampaniei, simt entuziasmul unei femei împleticindu-se pe tocuri către mormântul ei tropical de pe țărmul mării.

Pentru că la o distanță nu prea mare, sub strălucirea perlată a lunii pline din Florida se întrezărește gura flămândă a unui cort de mărimea unui vas de croazieră.

Iar mai jos, drapat cu bougainvillea artificială și luminat de spoturi ce strălucesc de la roz la violet, se află un banner pe care scrie cu un font vesel:

BUN-VENIT LA REUNIUNEA DE 15 ANI

PALM BAY, PROMOȚIA 2003!!!

Cu trei semne de exclamație. Mortal.

E adevărat că, în circumstanțe mai potrivite — dacă aș fi o altă persoană, de exemplu —, atmosfera care mă întâmpină sub bolta de pânză ar putea fi de basm.

La urma urmei, aerul miroase a iasomie și flori de portocal, plus că se simte briza sărată ce vine dinspre golful Mexic. Câteva torțe tiki aruncă lumini pâlpâitoare pe ringul de dans. Există un bar cu șampanie și un bufet cu homar. Femei și bărbați îmbrăcați frumos se îmbrățișează sincer, zâmbindu-și unii altora. Pe unele chipuri zăresc și câteva lacrimi.

Îmi duc mâna la gât să-mi simt zbaterea pulsului. A fost o greșeală să nu iau un Xanax la hotel. Oare m-aș putea ascunde în turnul salvamarului?

— Nu pot s-o fac, îi șoptesc celei mai bune prietene, Dezzie, care, împreună cu soțul ei, Rob, sunt cel mai apropiat lucru de ceea ce-aș putea numi partener pentru seara asta.

Dezzie mă strânge de mână cu toată forța — un gest menit fie să mă liniștească, fie să mă sperie îndeajuns încât să-mi revin.

— Ai s-o faci, cu siguranță, îmi șoptește.

— Așa aflu și eu că soția mea a făcut o școală de fițe din Florida, intervine Rob, câtuși de puțin afectat de emoțiile mele. Reuniunea de cincisprezece ani pare o nuntă organizată într-o regiune exotică.

— De fapt, e de zece ori mai drăguț decât la nunta noastră, spune Dezzie, trăgându-mă după ea pe lângă masa cu pachetele de bun-venit, pline cu șlapi sclipicioși și spray de țânțari.

Ne oprim o clipă să ne uităm la ornamentele de pe mese, cu ananași, orhidee și palmieri diamantați, de treizeci de centimetri înălțime.

— Așa-ți trebuie dacă te-ai măritat cu un asistent social sărac, spune Rob. Poate reușim să fentăm reuniunea și să ne reînnoim jurămintele.

— Dacă există un lucru mai rău decât o reuniune de liceu, atunci acela e o reuniune de liceu slash o reînnoire a jurămintelor, zic eu înverșunată. Și-n plus, e o lege a universului care spune că toate cuplurile care își reînnoiesc jurămintele se despart după un an. Voi vă potriviți prea bine ca să aruncați totul pe fereastră pentru niște creveți cu nucă-de-cocos.

— Văd că în seara asta suntem într-o dispoziție de zile mari, zice Rob și se întinde să mă lovească ușor peste umăr.

Are noroc că sunt prea îmbufnată ca să ripostez, alt­fel i-aș fi tras una între coaste. El și Dezzie sunt împreună de atât de mult timp, încât eu și Rob aproape că ne avem ca frații. Genul de frați care se iubesc foarte mult și-și manifestă iubirea prin ciondăneli și accese sporadice de violență fizică ușoară.

— În liceu, posăceala era la Molly marcă înregistrată. În ultimul an a fost votată „Cea mai pesimistă persoană“, îi spune Dezzie.

— O realizare de care încă mă mândresc, mulțumesc frumos, zic eu dându-mi părul pe spate. Am muncit din greu pentru onoarea aceea.

Am plătit cu o tendință adolescentină spre atacuri de panică. Dar nu vă fie milă. Am crescut și m-am dus la psihiatru, iar acum sunt o femeie puternică, feroce, cu un cocktail liniștitor de rețete pentru antidepresive și, ocazional, benzodiazepine.

— Nu pot decât să-mi închipui cum era Molly în adolescență, spune Rob, luând o tartină cu crab presărată cu caviar de pe tava unui ospătar. Având în vedere cât de nesuferită e acum, aș spune că nu era prea simpatică.

Îmi zâmbește răutăcios, iar acum e rândul meu să-i dau una peste umăr.

— Of, Doamne, cât de insuportabilă putea să fie…,spune Dezzie și mă cuprinde cu brațul afectuoasă. Poezie tristă și cafea neagră și prelegeri feministe la clubul de dezbateri, asta era Molly. Personificarea unui tatuaj cu Sylvia Plath.

— Deci efectiv nu s-a schimbat nimic, zice Rob.

— Nu-i adevărat, protestez eu. Sunt sufletul petrecerii. Dar nu al acestei petreceri.

Vă rog să mă credeți: ăsta-i adevărul. Trăiesc în Los Angeles, iar cariera mea depinde de abilitatea de a iniția conversații spumoase pe marginea piscinei din curtea vreunei case absurd de imense pitite printre colinele hollywoodiene în timp ce consum fix cantitatea potrivită de șampanie. Pot să-i farmec pe cei mai buni dintre ei, pot purta conversații cu multă ingenuitate și pot să stabilesc contacte profesionale cu o ușurință atât de uimitoare, încât par aproape că mă distrez.

Dar aceea este viața reală.

Iar acesta e un liceu fals.

— Ei bine, spune Rob, în seara asta o să te facem să fii atât de entuziasmată să-ți vezi vechii prieteni, încât nici n-or să te mai recunoască. Nu-i așa, Dez?

Dezzie privește în jur, fără să ne mai acorde vreo atenție.

— Unde ne așezăm?

— Hai să găsim o masă în spate, unde să nu vorbească nimeni cu noi, propun eu.

Mă lovește în braț cu poșeta. O poșetă superbă. Dezzie are gusturi excelente. În seara asta poartă o rochie scurtă, arhitecturală, în genul celor Comme des Garçons, dar care, m-a asigurat ea când am exclamat plină de invidie, este o tunică, prinsă creativ cu o curea în jurul taliei, de la casa de modă Amazon.com. Părul ei negru și strălucitor este tuns până la umeri, într-un bob impecabil, iar buzele sunt o tăietură roșie care îi scoate perfect în evidență pielea albă. Rob, în schimb, are noroc că e atrăgător și cu maxilarul pătrățos, pentru că simțul lui estetic în modă poate fi numit cu indulgență neglijent. Poartă obișnuiții lui pantaloni chino șifonați, pe care i-a asortat în seara asta, dacă se poate spune așa, cu un blazer din tweed mult prea gros pentru vremea de afară și cu niște mocasini negri uzați care nu se potrivesc cu cureaua. Sunt un cuplu bizar, ca și cum Karen O se întâlnește cu Jim din La birou. Dar au o chimie de invidiat.

— Doamne, Molly, trebuie să încetezi să te mai plângi, spune Dezzie. Pe mulți dintre oamenii ăștia nu i-ai mai văzut de cincisprezece ani. Ai zburat din Los Angeles tocmai până în Florida, un loc pe care îl detești. N-o să te las să te ascunzi în paharul cu vin toată noaptea, trimițându-ne mie și Alyssiei mesaje sarcastice pe sub masă.

— Dacă ai impresia că am de gând să mă delectez cu o băutură slabă, cum ar fi vinul, atunci nu mă cunoști deloc, am zis. Și-n plus, am văzut că au cocktailuri dedicate. Cum aș putea rezista unui Palm Bay Preptini?

— Ooo, dar ce gust are nostalgia pentru o școală privată de patruzeci de mii de dolari pe an? întreabă Rob.

Iau o cupă de la un ospătar care trece pe lângă noi și dau pe gât jumătate din lichidul portocaliu-pal.

— Gust de femei care transpiră prin rochiile lor DVF1, de băiețași îmbătrâniți care dansează hip-hop... și de… ăăă... rom sau așa ceva.

Dezzie se îndreaptă glonț spre o masă și se întoarce cu pași fermi ținând în mână trei cartoline ce desemnează locurile fiecărui invitat.

— Ne-am găsit, spune ea, întinzându-mi una.

Molly Marks, Masa 8.

Simt un nod în stomac.

— Stai puțin, locurile sunt stabilite?

Dezzie ridică din umeri.

— Marian Hart a organizat reuniunea. Probabil vrea să încurajeze interacțiunea. Doar o cunoști.

Marian Hart a fost șefa clasei și regina balului. Are energia inepuizabilă și optimistă a unui coordonator de activități pe un vas de croazieră.

— Spune-mi, te rog, că stăm la aceeași masă, zic eu în timp ce iau cartolina lui Dezzie.

Desdemona Chan, Masa 17.

— La naiba, mormăi eu, sper ca măcar Alyssa să fie cu mine la masă.

Alyssa este cealaltă cea mai bună prietenă a noastră, cealaltă treime din trioul impenetrabil pe care l-am format în clasa a doua.

— Nu, i-am văzut cartolina — e la masa 11. Oricum zborul ei a avut întârziere și o să ajungă abia peste o oră. Nu te poate salva. Vei fi nevoită să socializezi.

— Sunt perfect capabilă să socializez. Dar falsa nostalgie și bucuria forțată nu sunt în stare să le mimez.

Pe scenă, trupa de tobe din oțel formată din băieți albi care cântă coveruri după Jimmy Buffet tocmai încheie The Weather Is Here, I Wish You Were Beautiful, iar pe scenă urcă nimeni alta decât Marian Hart.

Deloc surprinzător, arată impecabil. Părul ei cu șuvițe blonde perfecte este strâns într-un coc elegant care, cumva, nu se topește în umiditatea Floridei, iar brațele ei arată de parcă ar fi sponsorizate de Goop2.

— Oameni buni! țipă ea în microfon.