Copiilor mei, William, Caroline și James — și tinerilor de pretutindeni

Nota autoarei

Dată fiind natura delicată a acestor conversații, unele nume și detalii de identificare au fost schimbate. În aceste cazuri am precizat doar un prenume. Toate persoanele identificate cu numele complet au optat în mod explicit pentru acest lucru.

Introducere

În goană cu ochii închiși

Într-unul dintre primele mele interviuri pentru această carte, am cunoscut-o pe Molly, elevă în clasa a unsprezecea, care locuia în Washington State. A început spunându-mi că mulți colegi de-ai ei din programul de pregătire intensivă pentru admitere fie se culcau, fie se trezeau la ora 3 dimineața pentru a îngrășa porcul în ajun. Molly mi-a mărturisit cu sfială că ea nu era „pasăre de noapte“ și mi-a spus că de cele mai multe ori se culca „pe la miezul nopții“ și că uneori se trezea devreme, în jur de ora 5, pentru a învăța înainte de teste sau pentru a face ultimele verificări ale unei lucrări. Atunci când am întrebat-o cum reușea ca sportivă de performanță să își mențină nivelul de energie cu doar cinci ore de somn, Molly și-a strâns mai tare coada de cal și mi-a răspuns fără nicio urmă de ironie: „În zilele respective, îmi fac turele de antrenament alergând cu ochii închiși.”

Trei ani mai târziu încă mai aveam în minte această conversație. Această imagine — a unei întregi generații care aleargă în cerc cu ochii închiși — este o metaforă potrivită, deși șocantă, pentru noua normalitate din sălile de clasă, de pe terenurile de sport, din dormitoarele multora dintre adolescenții de astăzi, în nopțile târzii. În comunități precum cea a lui Molly, ultimele decenii au dat naștere copilăriei profesionalizate, în care aparent fiecare minut din viața unui copil este gestionat astfel încât să îi maximizeze potențialul. Materiile de studiu, sportul și activitățile extracurriculare au devenit din ce în ce mai competitive, dirijate de adulți și cu miză tot mai mare. Acești copii aleargă o cursă gata trasată pentru ei, fără suficientă odihnă și fără a avea măcar șansa de a hotărî dacă este o întrecere în care vor să alerge.

Acest trend nu a venit fără o notă de plată. De decenii întregi, cercetătorii au studiat modul în care experiențele negative din copilărie, cum ar fi traiul în condiții precare sau violența din comunitate cresc riscurile pentru sănătatea și starea de bine a copilului. În anul 2019, un raport național publicat de unul dintre oamenii de știință de prim rang la nivelul țării ca specialist în dezvoltare a adăugat o nouă categorie surprinzătoare pe lista tinerilor celor mai „expuși“ la risc. S-a constatat că elevii și studenții înscriși la ceea ce cercetătorii numesc „unități de învățământ de elită“ — sau, vorbind în general, școli publice sau private competitive cu rezultate foarte bune la testele standardizate — manifestau „niveluri relativ ridicate de probleme de adaptare, probabil legate de presiunea omniprezentă și cu bătaie lungă de a excela în materiile de studiu și activitățile extracurriculare“, a menționat raportul.i Un expert a estimat că unul din trei elevi americani ar putea fi afectat de această presiune excesivă de a avea performanțe.ii

În ultimii zece ani am făcut rapoarte despre viața familială modernă. Atunci când am scris pentru Washington Post despre cercetările în număr tot mai mare pe tema presiunii realizărilor și acest nou identificat grup „expus riscului“, articolul nu a trecut neobservat. Oameni necunoscuți mă urmăreau până pe site-ul propriu ca să afle mai multe, iar prietenii îmi trimiteau e-mailuri despre cum au văzut articolul meu atârnat pe holurile școlii sau atașat la newsletterul școlii. Părinții și-l trimiteau între ei, așa cum făceau și cadrele didactice, directorii și antrenorii. M-am trezit subit în toiul unei discuții presante, una care începuse cu ani în urmă, odată cu volumul deschizător de drumuri al psihologului Madeline Levine din 2006, The Price of Privilege, în care ea scrisese despre sentimentul de gol emoțional, anxietate și depresie în rândurile adolescenților eminenți pe care îi trata în cabinetul ei. Acum existau și date care confirmau experiențele lui Levine. Acest profund și neliniștitor paradox era incontestabil: probabilitatea statistică de a resimți consecințe mai neplăcute era mai mare pentru elevii cărora li se deschideau toate porțile decât pentru semenii lor din clasa de mijloc, în privința indicatorilor tangibili ai stării de bine.

Poate părea ciudat, ba chiar absurd, să ne îngrijorăm pentru starea de bine a elevilor eminenți. Până la urmă, majoritatea provin din familii care nu trebuie să-și facă griji în legătură cu acoperișul de deasupra capului, cu îngrijirile medicale și își permit să cheltuie bani pentru a-și ușura problemele. Oare chiar merită aceste familii atenția noastră? Cu atâta suferință în lume, oare chiar contează dificultățile copiilor a 20% dintre americanii clasei superioare? Fără nicio îndoială, tinerii care trăiesc sub pragul sărăciei și au de înfruntat foamea, violențele și discriminarea sunt mult mai susceptibili să aibă necazuri decât semenii lor din școlile de elită. Nici nu se pune problema să fie altfel. Însă, așa cum s-a exprimat cercetătoarea Suniya Luthar atunci când am pus exact aceste întrebări, „Nimeni nu pune durerea în balanță: un copil care suferă este un copil care suferă; niciunul nu și-a ales încercarea.”

Schimbările în privința a ce înseamnă performanța unui copil au loc pe fundalul unei suferințe intense a copilului și contribuie în mod direct la aceasta. Suntem în toiul unei crize naționale reale, înfruntând colectiv o epidemie devastatoare de stres, anxietate și depresie în rândul tineretului — în asemenea măsură încât în 2021 directorul Serviciului de Sănătate Publică din Statele Unite, dr. Vivek Murthy, a emis o avertizare fără precedent pe această temă. „Studiile recente la nivel național asupra tinerilor au relevat creșteri alarmante în prevalența unor probleme de sănătate mentală — în 2019, unul din trei liceeni și jumătate din liceene au raportat sentimente persistente de tristețe sau deznădejde, în creștere generală de 40% față de anul 2009.”iii Sănătatea mentală a tinerilor este modelată de numeroși factori, a remarcat Murthy, de la gene la relațiile lor cu forțe sociale mai importante, care le pot „eroda sentimentul de stimă de sine — spunându-le că nu sunt destul de arătoși, destul de populari sau destul de înstăriți.” Ideea de bază este însă clară: a trăi cu un stres toxic afectează o parte însemnată dintre tineri, iar treaba noastră, care suntem adulții din această ecuație, este să facem ceva în această privință.

În calitate de jurnalist și de mamă a trei adolescenți, m-am simțit obligată să aflu mai mult. La începutul anului 2020 am realizat un studiu național fără precedent despre parentaj cu ajutorul unui cercetător de la Harvard Graduate School of Education. Mi-am dorit să înțeleg presiunea pe care o resimt copiii și părinții lor, dar și motivul pentru care o resimt.1 Studiul a pus degetul pe rană. Discuții legate de el apăreau pe site-urile de parentaj și pe paginile de Facebook. În doar câteva zile fusese completat de peste șase mii de părinți din întreaga țară.

Presiunea provocată de performanță nu afecta doar câteva comunități izolate — afecta familiile de la o coastă la cealaltă. Părinții erau nerăbdători să își împărtășească experiența și mi-au mulțumit pentru oportunitatea de a vorbi deschis despre ceea ce simțeau toți, dar nimeni nu spunea. Studiul îi chestiona pe părinți în ce măsură sunt de acord cu afirmații precum:

„Părinții din comunitatea mea sunt în general de acord că a fi admis la o facultate de prestigiu constituie unul dintre cele mai importante ingrediente pentru a fi ulterior fericit în viață.” (73% dintre părinți au fost de acord)2

„Ceilalți cred că rezultatele bune la învățătură ale copilului meu reflectă modul în care l-am crescut.” (83% dintre părinți au fost de acord)3

„Mi-aș dori pentru copiii mei ca azi copilăria să fie mai puțin stresantă.” (87% dintre părinți au fost de acord)4

Am început să cred că scoaterea la suprafață a acestor sentimente ar putea reprezenta un prim pas către anihilarea lor. La finalul studiului, i-am întrebat pe părinți dacă ar fi dispuși să fie intervievați pentru cartea mea. Câteva sute și-au manifestat deschiderea. În următorii trei ani am bătut țara în lung și în lat, vorbind pe îndelete cu părinți și elevi în locuri precum Cleveland, Ohio; Yarmouth, Maine; Jackson, Wyoming; Mercer Island, Washington; Los Angeles, California și Wilton, Connecticut.

Aproape toți părinții pe care i-am intervievat aveau studii universitare, dar din toate celelalte puncte de vedere, familiile din această carte sunt diverse: de rase și etnii diferite, sunt relații heterosexuale, dar și relații între persoane de același sex, liberale sau conservatoare, sunt tați singuri și mame casnice, provin din orașe, suburbii și comunități rurale, sunt profesori, asistente, avocați, membri ai comitetului școlar5, bancheri sau psihologi. În ciuda situațiilor diferite ale acestora, toate familiile făceau tot posibilul pentru a-și găsi calea prin lumea complexă a performanței.

În final, am pornit în căutarea acelor copii care se descurcă bine, în ciuda presiunilor culturii noastre moderne a performanței.