mamei mele

1.

Mama s-a înecat de ziua mea de naştere, în noaptea de 23 mai, în mare, în dreptul localităţii numite Spaccavento, la câţiva kilometri de Minturno. Exact acolo, la sfârşitul anilor ’50, când tata încă locuia cu noi, închiriam vara o cameră într-o casă ţărănească şi petreceam luna iulie dormind toţi cinci în câţiva metri pătraţi încinşi. În fiecare dimineaţă, noi, fetele, beam câte un ou proaspăt, scurtam drumul spre mare printre trestii înalte pe cărări de pământ şi nisip şi ne duceam să facem baie. În noaptea când a murit mama mea, proprietara acelei case, pe care o chema Rosa şi care avea de-acum mai mult de şaptezeci de ani, a auzit bătăi în uşă, dar n-a deschis, de frica hoţilor şi a criminalilor.

Mama luase trenul spre Roma cu două zile înainte, pe 21 mai, dar n-a mai ajuns acolo. În ultima vreme, cel puţin o dată pe lună, venea să stea la mine câteva zile. Nu mă bucuram s-o știu prin casă. Se trezea cu noaptea-n cap şi, conform obiceiurilor ei, făcea curat lună, de sus până jos, în bucătărie şi sufragerie. Încercam să adorm la loc, dar nu reuşeam: încremenită în aşternuturi, aveam impresia că, trebăluind prin casă, îmi transformă corpul în cel al unei fetiţe zbârcite. Când venea cu cafeaua, mă ghemuiam pe o parte să nu mă atingă aşezându-se pe marginea patului. Amabilitatea ei mă irita: ieşea la cumpărături şi se împrietenea cu vânzători cu care, în zece ani, eu nu schimbasem mai mult de două vorbe; se plimba prin oraş cu nişte cunoştinţe de-ale ei ocazionale; devenea prietena prietenilor mei, cărora le povestea întâmplări din viaţa ei, întotdeauna aceleaşi. Cu ea nu ştiam să fiu decât reţinută şi nesinceră.

Se întorcea la Napoli la primul meu semn subtil de nemulţumire. Îşi strângea lucrurile, făcea o ultimă curăţenie şi promitea c-o să revină curând. Eu mă învârteam prin camere, rearanjând după gustul meu tot ce schimbase ea. Solniţa revenea în compartimentul unde o ţineam de ani de zile, detergentul își recăpăta locul care mi se păruse întotdeauna convenabil, stricam ordinea pe care mi-o punea în sertare, redam haosului camera în care lucram. Chiar şi mirosul prezenţei ei — un parfum care lăsa în casă o senzaţie de nelinişte — după o scurtă vreme nu se mai simţea, la fel ca izul unei ploi scurte vara.

Se întâmpla adesea să piardă trenul. De obicei, sosea cu următorul sau chiar a doua zi, dar nu mă puteam obişnui cu asta şi mă îngrijoram oricum. Îi telefonam neliniștită. Când, în sfârşit, îi auzeam vocea, o dojeneam cu o anume asprime: cum de nu plecase, de ce nu mă anunţase? Ea se justifica pasivă, întrebându-se amuzată ce-mi imaginam că i se putea întâmpla la vârsta ei: „Orice“, răspundeam. Îmi închipuisem mereu un complot în care se ţeseau capcane tocmai pentru a o face să dispară din această lume. Când eram mică, îmi petreceam timpul cât ea lipsea aşteptând-o în bucătărie, la fereastră. Eram nerăbdătoare să apară din nou în capătul străzii, ca o imagine într-un glob de cristal. Abuream geamul cu răsuflarea mea ca să nu văd strada fără ea. Dacă întârzia, neliniştea devenea atât de incontrolabilă, încât se manifesta prin tremurături ale întregului corp. Atunci fugeam într-o debara fără fereastră şi fără lumină electrică, aflată chiar lângă camera ei şi a tatei. Închideam uşa şi stăteam în întuneric, plângând în tăcere. Cămăruţa era un antidot eficient. Îmi provoca o groază care ţinea sub control anxietatea stârnită de soarta mamei. În bezna aceea sufocantă din cauza mirosului de insecticid, eram atacată de forme colorate care-mi atingeau uşor pupilele câteva secunde, lăsându-mă fără suflare. „Când te întorci, o să te omor“, mă gândeam, ca şi cum ea m-ar fi lăsat închisă, acolo, înăuntru. Dar apoi, imediat cum îi auzeam vocea pe hol, mă furişam afară în grabă și mă duceam să-i dau târcoale indiferentă. Mi-a revenit în minte debaraua aceea când mi-am dat seama că plecase de acasă, conform obiceiului, dar nu se mai întorsese.

Pe seară, am primit primul telefon. Mama mi-a spus, pe un ton liniştit, că nu-mi putea povesti nimic: cu ea era un bărbat care-i interzicea asta. Apoi a început să râdă şi a închis. Pe moment am rămas stupe­fiată. M-am gândit că vrea să glumească şi am aşteptat resemnată al doilea telefon. În realitate, am lăsat orele să treacă făcând supoziţii, stând în zadar lângă aparat. Abia după miezul nopţii am vorbit cu un prieten poliţist, care a fost foarte amabil: mi-a zis să nu mă agit, o să se ocupe el. Dar noaptea a trecut fără să se afle ceva despre mama. În mod sigur plecase: văduva De Riso, o femeie singură de aceeaşi vârstă cu ea, alături de care, de cincisprezece ani, trăia perioade de bună vecinătate alternate cu perioade de duşmănie, îmi spusese la telefon că o condusese la gară. În timp ce stătea la coadă pentru bilet, văduva îi cumpărase o sticlă de apă minerală şi o revistă. Trenul era aglomerat, dar mama găsise oricum loc la fereastră într-un compartiment ticsit cu militari în permisie. Îşi luaseră rămas-bun, spunându-şi una alteia să aibă grijă. Cum era îmbrăcată? Ca de obicei, cu haine pe care le avea de ani de zile: fustă şi sacou bleu, o gentuţă din piele neagră, pantofi vechi cu toc mediu, o valijoară uzată.

La ora şapte dimineaţa mama a telefonat din nou. Oricât am bombardat-o cu întrebări („Unde eşti? De unde suni? Cu cine eşti?“), s-a limitat să turuie cu o voce foarte ridicată, silabisind cu plăcere, o serie de expresii obscene în dialect. Apoi a închis. Obscenităţile acelea mi-au cauzat o regresie excesivă. I-am telefonat din nou prietenului meu, uluindu-l cu un amestec confuz de italiană şi de expresii dialectale. Voia să ştie dacă mama era foarte deprimată în ultima vreme. Nu ştiam. Am admis că nu mai era ca altădată, liniştită, netulburată, distrată. Râdea fără motiv, vorbea prea mult; dar persoanele în vârstă deseori fac aşa. Chiar şi prietenul meu a fost de acord cu asta: se întâmpla tot timpul ca bătrânii, când începea căldura, să se comporte straniu; nu trebuia să mă îngrijorez. Eu, în schimb, eram în continuare îngrijorată şi am bătut oraşul în lung şi-n lat, căutând mai ales în locurile unde ştiam că-i plăcea să se plimbe.

Am primit al treilea telefon la ora zece seara. Mama a vorbit confuz despre un bărbat care o urmărea ca s-o ia cu el înfăşurată într-un covor. Mi-a cerut să dau fuga ca s-o ajut. Am implorat-o să-mi spună unde se afla. Şi-a schimbat tonul, a răspuns că era mai bine să nu.

— Închide-te în casă, nu răspunde nimănui, m-a sfătuit.

Bărbatul acela voia să-mi facă şi mie rău. Apoi a adăugat:

— Du-te să te culci. Acum fac baie.

Nu s-a mai auzit nimic.

A doua zi, doi tineri i-au văzut corpul plutind la câţiva metri de mal. Avea pe ea doar sutienul. Valiza nu s-a găsit. Nu s-a găsit taiorul bleu. N-au găsit nici măcar chiloţii, ciorapii, pantofii, geanta cu actele. Dar avea pe deget inelul de logodnă şi verigheta. În urechi purta cerceii pe care i-i dăruise tata cu o jumătate de secol în urmă.

I-am văzut corpul şi în faţa acelui trup livid am simţit că poate trebuia să mă agăţ de el ca să nu sfârşesc cine ştie unde. Nu fusese violat. Prezenta doar câteva vânătăi datorate valurilor, de altfel, slabe, care o loviseră toată noaptea de nişte stânci ieșite din apă. Mi s-a părut că în jurul ochilor are urmele unui machiaj care fusese, probabil, foarte strident. I-am privit îndelung, stânjenită, picioarele măslinii, nemaipomenit de tinere pentru o femeie de şaizeci şi trei de ani. Cu aceeaşi stânjeneală mi-am dat seama că sutienul era foarte diferit de cele uzate pe care le purta de obicei. Cupele erau din dantelă fin lucrată, prin care se vedeau sfârcurile. Erau unite între ele de trei V-uri brodate, marca unui magazin napolitan de lenjerie scumpă pentru doamne, al surorilor Vossi. Când mi l-au dat, împreună cu cerceii şi inelele, l-am adulmecat mult timp. Avea parfumul înţepător de material nou.

2.

La înmormântare m-am surprins gândindu-mă că, în sfârşit, nu mai aveam obligaţia să-mi fac griji pentru ea. După care m-a copleșit un val de căldură şi m-am simţit umedă între picioare.

Eram în fruntea unui lung cortegiu de rude, prieteni, cunoştinţe. Cele două surori ale mele se înghesuiau în mine de o parte şi de alta. O spri­jineam pe una de braţ de teamă să nu leşine. Cealaltă se agăţa de mine ca şi cum ochii prea umflaţi o împiedicau să vadă. Acea dizolvare involuntară a corpului m-a speriat ca ameninţarea unei pedepse. Nu putusem să vărs nicio lacrimă: nu mă podidise plânsul sau poate că nu-mi dorisem să mă podidească. În plus, fusesem singura care rostise câteva cuvinte care să-l disculpe pe tata, care nu trimisese flori şi nu venise la înmormântare. Surorile mele nu-mi ascunseseră dezaprobarea lor şi acum păreau ocupate să demonstreze, public, că aveau lacrimi îndeajuns pentru a le plânge şi pe cele pe care nici eu, nici tatăl meu nu le vărsam. Mă simţeam pusă la zid. Când cortegiul a fost întregit, o bucată de drum, de un bărbat de culoare care ducea pe umăr nişte pânze pictate, montate pe un şasiu, dintre care prima (aceea vizibilă pe spatele lui) reprezenta grosier o ţigancă neîngrijită, am sperat ca nici ele, nici celelalte rude să nu bage de seamă. Autorul acelor tablouri era tatăl meu. Poate că şi în acel moment lucra la picturile lui lipsite de valoare. Cu ţiganca aceea odioasă, vândută pe străzi şi pe la târguri de provincie de zeci de ani, pictase şi picta în continuare copii peste copii, supunându-se pentru câteva lire, ca întotdeauna, cererii de tablouaşe urâte pentru sufrageriile mic-burgheze. Ironia configuraţiilor astrale care hotărăsc ore pentru întâlniri, despărţiri, vechi resentimente nu-l trimisese la înmormântarea mamei mele pe el, ci acea pictură banală a sa, pe care noi, fiicele, o detestam mai mult decât îl detestam pe autorul ei.

Mă simţeam sătulă de tot.