editori:

Magdalena Mărculescu

Silviu Dragomir

fondator:

Ion Mărculescu, 1994

director editorial:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Pandora Publishing SRL.

Titlul original: The Copenhagen Trilogy (Barndom, Ungdom, Gift)

Autor: Tove Ditlevsen

Barndom © Tove Ditlevsen & Hasselbalch, Copenhagen 1967.
Published by agreement with Gyldendal Group Agency and Livia Stoia Literary Agency.

Ungdom © Tove Ditlevsen & Hasselbalch, Copenhagen 1967.
Published by agreement with Gyldendal Group Agency and Livia Stoia Literary Agency.

Gift © Tove Ditlevsen & Gyldendal, Copenhagen 1971.
Published by agreement with Gyldendal Group Agency and Livia Stoia Literary Agency.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.pandoram.ro

ISBN (print): 978-606-978-842-4

ISBN (EPUB): 978-606-978-882-0

Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI

Dimineața era speranță. Stătea ca o strălucire trecătoare de lumină pe părul negru și drept al mamei mele, pe care niciodată n-am îndrăznit să-l ating; îmi stătea și pe limbă, împreună cu zahărul din terciul călduț pe care îl mâncam alene în timp ce priveam mâinile împreunate ale mamei stând complet nemișcate peste ziar, deasupra articolelor despre gripa spaniolă și Tratatul de la Versailles. Tata plecase la muncă și fratele meu era la școală. Astfel că mama era singură, chiar dacă eram și eu acolo, și, dacă stăteam nemișcată, fără să scot o vorbă, calmul distant din inima ei enigmatică putea să țină până dimineața târziu, când trebuia să iasă la cumpărături pe Istedgade, ca orice altă gospodină.

Soarele a dat buzna peste căruța verde, țigănească, de parcă răsărise dinăuntrul ei, iar Hans cel Râios a ieșit cu pieptul gol și cu un lighean cu apă în mâini. După ce s-a clătit, a-ntins mâna după prosopul pe care îl ținea Lili cea Frumoasă. Nu și-au spus nimic unul celuilalt; erau ca niște imagini dintr-o carte ale cărei pagini le răsfoiești rapid. La fel ca mama, și ei aveau să se schimbe peste câteva ore. Hans cel Râios era soldat în Armata Salvării, iar Lili cea Frumoasă era iubita lui. În timpul verii, îndesau o mulțime de copilași în căruța cea verde și plecau cu ei prin țară. Pentru asta, părinții plăteau câte o coroană pe zi. Eu însămi am fost cu ei când aveam trei ani și fratele meu avea șapte. Acum aveam cinci ani și singurul lucru pe care mi-l mai aminteam din călătorie era cum Lili cea Frumoasă mă scosese din căruță și mă așezase pe nisipul fierbinte, în mijlocul a ceva ce eu credeam că e un deșert. Apoi căruța cea verde plecase de lângă mine și se micșorase tot mai mult la orizont, iar înăuntrul ei se afla fratele meu și nu aveam să-i mai văd vreodată, nici pe el și nici pe mama. Când copiii s-au întors acasă, toți se umpluseră de râie; așa și-a primit porecla Hans cel Râios. Însă Lili cea Frumoasă nu era frumoasă. Frumoasă era mama, în diminețile acestea singuratice și fericite în care trebuia să o las în pacea ei. Frumoasă, de neatins, singură și învăluită în gânduri secrete pe care nu le voi cunoaște niciodată. Pe tapetul înflorat din spatele ei, pe care tata îl peticise cu bandă adezivă maronie, atârna imaginea unei femei care se uita pe fereastră. În spatele ei, pe dușumea, se afla un leagăn cu un copilaș în el. Sub tablou scria: „Femeie așteptându-și bărbatul să se întoarcă de pe mare“. Uneori mama îmi surprindea privirea și îmi urmărea ochii urcând spre tabloul ce mi se părea nespus de duios și de trist. Însă mama izbucnea în râs, iar râsul ei răsuna ca o mulțime de pungi de hârtie pline cu aer ce explodează toate deodată. Inima mi se umplea de angoasă și mâhnire pentru că tocmai se risipise toată liniștea din lume, însă râdeam cu ea, pentru că se aștepta să râd și fiindcă eram cuprinsă de aceeași veselie crudă ca ea. A împins scaunul laoparte, s-a ridicat și a mers până în fața tabloului, în cămașa de noapte șifonată și cu mâinile în șold. Apoi a cântat cu voce clară și sfidătoare, de fetiță, ce nu îi aparținea în aceeași măsură în care îi aparținea vocea ei de mai târziu, când începea să se târguiască la preț cu negustorii:

Nu am voie să cânt

ce doresc pentru al meu Tulle?

Visselulle, visselulle, visselulle.

Pleacă de la fereastră, prietene,

întoarce-te altădată.

Înghețul și gerul l-au readus

pe bătrânul cerșetor acasă.

Nu-mi plăcea cântecul, dar eram nevoită să râd în hohote fiindcă mama îl cânta ca să mă distreze. Până la urmă era vina mea, căci, dacă nu m-aș fi uitat la tablou, nici ea nu m-ar fi observat. Și ar fi rămas așezată, cu mâinile încrucișate cu calm și cu ochii severi și frumoși ațintiți asupra neantului dintre noi. Și inima mea ar fi putut să șoptească îndelung mamă, știind că ea în chip misterios ar fi simțit. Aș fi lăsat-o în pace încă mult timp, apoi, fără vreun cuvânt, mi-ar fi rostit numele și ar fi știut că ceva ne leagă. Apoi ceva asemănător dragostei ar fi umplut întreaga lume, iar Hans cel Râios și Lili cea Frumoasă ar fi simțit-o și ar fi rămas niște ilustrații colorate dintr-o carte. Așa cum se întâmpla adesea, de îndată ce s-a terminat cântecul, au început să se certe, să strige și să se păruiască. Curând s-au auzit voci nestăpânite de pe casa scării și mi-am promis că a doua zi mă voi preface că pictura tristă de pe perete nici nu există.

Când speranța se năruia astfel, mama se îmbrăca cu mișcări violente și iritate, de parcă fiecare piesă vestimentară ar fi fost o insultă la adresa ei. Și eu trebuia să mă îmbrac, iar lumea era rece, periculoasă și înfricoșătoare, fiindcă furia întunecată a mamei atingea apogeul abia când îmi trăgea o palmă peste față sau când îmi dădea un brânci în soba de teracotă. Era ciudată și enigmatică, și mă gândeam că am fost schimbată la naștere și că ea nici măcar nu e mama mea. Odată ce era îmbrăcată, se ducea la oglinda din dormitor, scuipa pe un șervețel roz și îl freca zdravăn de obraji. Eu duceam ceștile în bucătărie și, înăuntrul meu, vorbe lungi și stranii prindeau să-mi învăluie mintea ca o membrană protectoare. Un cântec, o poezie, ceva liniștitor și ritmic și infinit de melancolic, dar niciodată dureros și trist, fiindcă știam prea bine că restul zilei mele avea să fie dureroasă și tristă. Când corpul îmi era străbătut de aceste valuri strălucitoare de cuvinte, știam că mama nu îmi mai face nimic, fiindcă înceta să mai însemne ceva pentru mine. Și mama știa, iar ochii i se umpleau de o dușmănie rece. Nu mă lovea niciodată când sufletul îmi era mișcat în felul acesta, dar nici nu îmi vorbea. Din momentul acela și până în dimineața următoare, doar trupurile noastre erau apropiate. Și, în ciuda spațiilor înguste, acestea evitau până și cea mai mică atingere dintre ele. Soția marinarului de pe perete încă se uita cu dor după soțul ei, dar mama mea și cu mine nu aveam nevoie de un bărbat sau un băiat în lumea noastră. Fericirea noastră stranie și nespus de fragilă înflorea doar când eram singure una cu cealaltă și n-a mai revenit niciodată după ce n-am mai fost copil, cu excepția unor priviri rare, fortuite, care au devenit și mai prețioase pentru mine acum că mama e moartă și nu mai e nimeni care să-i spună povestea așa cum a fost cu-adevărat.

În străfundurile copilăriei mele se află tata, râzând. Este negru și bătrân ca soba de teracotă, dar nicio părticică din toată ființa lui nu îmi provoacă teamă. Tot ce știu despre el am voie să știu și, dacă vreau să știu mai multe, e suficient să întreb. Nu îmi povestește despre el pentru că nu știe să vorbească cu fetițele. Uneori mă mângâie pe cap și îmi spune „He, he“. În clipele acelea, mama strânge din buze și el își ia mâna în grabă. Tata are anumite drepturi fiindcă e bărbat și ne întreține pe toți. Mama e nevoită să se împace cu situația, dar nu o face fără să protesteze. „Ai putea să stai în capul oaselor, ca restul familiei“, îi spune când el se întinde pe canapea. Iar când el citește o carte, îi spune: „Oamenii devin ciudați de la atâta citit. Cărțile sunt pline de minciuni“. Tata bea câte o bere duminica, iar mama îi spune: „Aia costă douăzeci și șase de øre. Dac-o ții tot așa, o să ajungem în Sundholm1“. Chiar dacă știu că Sundholm este un loc unde dormi pe paie și primești saramură de pește2 de trei ori pe zi, cuvântul pătrunde în rândurile pe care le compun când sunt speriată sau singură, fiindcă e frumos ca o ilustrație dintr-o carte a tatei care mi-e atât de dragă. Se numește „Familie de muncitori la picnic“ și înfățișează un tată, o mamă și pe cei doi copii ai lor. Sunt așezați pe iarba verde și râd împreună în timp ce mănâncă din coșul de picnic așezat între ei. Toți patru se uită la un steag înfipt în iarbă, lângă capul tatălui. Steagul este complet roșu. Întotdeauna văd imaginea cu susul în jos, fiindcă am acces la ea doar când tata citește cartea. Apoi mama aprinde lumina și trage draperiile galbene în dreptul ferestrelor, deși încă nu s-a lăsat întunericul. „Taică-meu a fost un ticălos și un bețiv“, spune ea, „dar măcar n-a fost socialist“. Tata citește mai departe, cu calm, pentru că e cam tare de urechi și nici nu face un secret din asta. Fratele meu, Edvin, bate cuie într-o scândură, apoi le scoate pe toate cu cleștele. Într-o zi va fi meșter. E ceva de admirat. Meșterii au fețe de masă adevărate în loc de ziar și mănâncă cu furculița și cuțitul. Nu rămân niciodată șomeri și nu sunt socialiști. Edvin e frumos și eu sunt urâtă. Edvin e deștept și eu sunt proastă. Acestea sunt adevăruri eterne, ca literele albe tipărite pe frontonul brutăriei aflate ceva mai încolo în josul străzii. Acolo scrie: „Politiken3 e cel mai bun ziar“. Odată l-am întrebat pe tata cum de el citește Socialdemokraten4, dar el s-a încruntat și și-a dres glasul, iar mama și Edvin au izbucnit în râsul lor ca o pungă de hârtie spartă, pentru că eram incredibil de proastă.

Sufrageria e o insulă de lumină și căldură pentru mii și mii de nopți — noi patru suntem mereu acolo, precum păpușile de hârtie cocoțate pe perete, în spatele stâlpilor din teatrul de păpuși pe care tata îl construise după un model din Familie Journalen5. E întotdeauna iarnă, iar în lumea reală e un ger năprasnic, la fel ca în dormitor și în bucătărie.