Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design și ilustrație copertă:
Rucsandra Enache

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Liviu-Constantin Rusu

Corectură:

Cristina Spătărelu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Blue Sisters

Autor: Coco Mellors

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2631-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2828-0

Prolog

O soră nu e o prietenă. Cine poate explica nevoia de a lua o relație atât de primară și de complexă cum este aceea cu o soră și de a o reduce la ceva atât de substituibil, de banal precum relația cu o prietenă? Și totuși acest statut este folosit iar și iar pentru a denumi cea mai profundă formă de intimitate. Mama este prietena mea cea mai bună. Soțul meu îmi este cel mai bun prieten. Nu. Calitatea de soră, definită prin faptul că unghiile v-au crescut în interiorul aceluiași pântec, că ați fost împinse urlând prin același canal cervical, nu este același lucru cu prietenia. Nu vă alegeți una pe cealaltă și nici nu există o perioadă de tatonare, în care să vă cunoașteți reciproc. Faceți parte una din cealaltă, încă de la început. Să privim cordonul ombilical — viguros, sinuos, urât și cu toate acestea esențial — și să-l comparăm cu o brățară a prieteniei, împletită din fire strălucitoare. Asta e diferența dintre o soră și o prietenă.

Cea mai mare dintre surorile Blue, lidera lor, este Avery. S-a născut înțeleaptă și lipsită de entuziasm. La vârsta de patru ani s-a întors în apartamentul părinților ei din Upper West Side, după ce plecase singură de la grădiniță, și s-a declarat prea obosită ca să meargă mai departe. Dar a făcut-o, întotdeauna o face. Avery le-a învățat pe toate surorile ei cum să înoate craul, cum să se împrietenească cu pisicile de la băcănie scărpinându-le sub bărbie, cum să amestece cărțile de joc fără să le îndoaie colțurile. Urăște autoritatea, dar iubește structura. Are memorie fotografică; în liceu, a intrat fraudulos în biroul în care se țineau dosarele elevilor și a memorat datele tuturor colegilor ei, după care și-a petrecut restul semestrului băgându-i în sperieți din cauză că li se adresa folosindu-le codurile numerice personale.

A absolvit liceul la șaisprezece ani și și-a încheiat studiile la Columbia University în numai trei ani. Apoi, la douăzeci și unu de ani, a fugit de acasă pentru a se alătura unei „comunități anarhiste, nonierarhice, bazate pe consens“, cunoscută și sub numele de comună, după care a trăit o vreme pe străzile din San Francisco, unde s-a apucat de fumat, iar în cele din urmă, de heroină injectabilă. Fără știrea nimănui din familie, s-a internat singură la dezintoxicare un an mai târziu, iar de atunci n-a mai consumat absolut nimic. S-a înscris apoi la drept, unde și-a pus în sfârșit memoria în slujba unei cauze bune.

Se spune că nu-ți cunoști principiile până în clipa în care devin inconveniente pentru tine, iar Avery e dovada vie. Are foarte multe principii, care adesea devin incomode. Poate că i-ar fi plăcut să fie poetă sau realizatoare de filme documentare, dar e avocată. Acum are treizeci și trei de ani și locuiește în Londra împreună cu soția ei, Chiti, o terapeută cu șapte ani mai în vârstă decât ea. Și-a achitat toate împrumuturile făcute pentru studii și deține mobilier care costă aproape la fel de mult ca educația ei. Nu știe încă, dar peste doar câteva săptămâni, căsnicia și viața ei vor face implozie în moduri pe care nu le-ar fi crezut posibile. Lui Avery i-ar fi plăcut să fie toată numai coloană vertebrală, însă în ea se regăsește și moliciunea cărnii.

La doi ani după nașterea lui Avery, părinții lor au adus-o pe lume pe Bonnie. Bonnie are vorba dulce și o voință de fier. Limbajul ei e limbajul corpului. La șase ani putea merge în mâini. La zece, putea jongla cu cinci mandarine în același timp. A încercat și baletul, și gimnastica, dar nu și-a găsit niciodată locul în stolul acela de fete feminine și flexibile. Când avea cincisprezece ani, tatăl lor i-a cumpărat o pereche de mănuși de box după ce izbise cu pumnul și făcuse o gaură în peretele dormitorului ei, iar atunci și-a găsit adevărata chemare. Când a descoperit boxul, probabil că Bonnie s-a simțit așa cum se simt alții când descoperă sexul. Deci despre asta vorbește toată lumea.

Bonnie se închină la altarul disciplinei. După ce a urmărit în tăcere declinul adolescentin al surorii ei mai mari, a jurat că nu se va atinge niciodată de vreo picătură de alcool. Drogurile ei sunt sudoarea și violența. Asta a dus-o direct la IBA Women’s World Boxing Championships, cel mai înalt nivel al competițiilor sportive pentru amatori, alături de Jocurile Olimpice, unde a câștigat medalia de argint la categoria ușoară, după care a trecut la profesioniști. În mod cu totul neașteptat, în ciuda faptului că practică acest sport, Bonnie e cea mai blândă dintre surori. Poate să scoată cuburile de gheață din tăvița congelatorului fără s-o izbească de masă. Câinii și bebelușii au instinctiv încredere în ea. Nu știe deloc să mintă. Deși are un corp ca o ușă boltită de stejar, firea îi e transparentă ca o fereastră. Acum în vârstă de treizeci și unu de ani și la ceea ce ar trebui să fie apogeul ei sportiv, Bonnie a părăsit atât New Yorkul, cât și lumea boxului în urma unei înfrângeri devastatoare în ultimul meci. A fugit în Venice Beach, Los Angeles, unde și-a găsit o slujbă de bodyguard la un bar.

Cei mai mulți oameni trec prin viață fără să știe vreodată ce înseamnă să ai o chemare, una care îți cere să sacrifici plăcerea de moment pentru potențialul unui vis care este posibil să nu se realizeze ani întregi, asta în caz că se realizează vreodată. Te înstrăinează de ceilalți, indiferent dacă vrei sau nu. Poate fi istovitor, poate să te însingureze și să te facă să resimți totul ca pe o pedeapsă, dar, dacă asta e cu adevărat chemarea ta, atunci n-ai de ales. Așa a fost boxul pentru Bonnie. Cu toate acestea acum poți da de ea pe vreo străduță lăturalnică din Venice, adunând halbe goale, ajutând femei cherchelite să urce pe banchetele din spate ale mașinilor și măturând mucuri de țigară, fără nicio urmă din războinica anarhistă, cu inimă de fier care a fost antrenată să fie.

Apoi părinții lor și-au dorit un fiu — dar, după două sarcini pierdute, despre care nu s-a vorbit niciodată, au adus-o pe lume pe Nicole, cunoscută dintotdeauna drept Nicky. Dintre toate surorile, Nicky a fost cea mai fetiță. Putea să facă un balon din gumă de mestecat mare cât capul ei. La maturitate, asculta fără ironie muzică pop pentru adolescenți. Activitatea ei preferată în copilărie era să îngrijească omizi până deveneau fluturi și să le hrănească cu bucățele de dovleac. Când a împlinit zece ani, și-a cumpărat primul ei sutien cu sârmă, doar ca să fie pregătită. Când a absolvit liceul, avusese deja cinci iubiți. Îi plăcea să-și aleagă ținutele cu o săptămână înainte, inclusiv lenjeria asortată. Putea să-și aplice perfect tușul pe pleoape într-un taxi în mișcare, fără să-i tremure mâna. Nicky a fost mereu populară printre băieți, dar avea un talent în a lega prietenii cu femei. S-a alăturat unei comunități de fete în perioada liceului, motiv pentru care surorile ei o tachinau fără milă, însă ei nu-i păsa. Surorile ei erau ocupate adesea cu propriile cariere, iar ea le ducea dorul, așa încât prietenele au devenit familia sa.

Dacă Avery era rațională, iar Bonnie era stoică, Nicky era sensibilă. Un adevărat carnaval de emoții pe care nu încerca să le ascundă. Uneori era vârtejul extatic al unui carusel, alteori coliziunea între două mașinuțe electrice de bâlci, iar alteori ținta încremenită din sala de tir. A fost născută să fie mamă, dar trupul ei avea alte planuri. După ani de menstruații agonizante, la douăzeci de ani a fost diagnosticată cu endometrioză. Deși a murit la douăzeci și șapte de ani, n-a făcut parte din clubul celor care mor tineri; n-a fost cântăreață în nicio trupă și nici nu și-a trăit viața cu lăcomie, pentru a muri tânără. Dacă ați fi întrebat-o pe Nicky, v-ar fi spus că a trăit o viață extraordinar de obișnuită, ca profesoară de engleză la clasa a zecea, într-o școală religioasă din Upper West Side, la câteva străzi distanță de locul în care a crescut. Dacă părea că duce o viață mai modestă decât cea a surorilor sale, ei bine, ea nu vedea câtuși de puțin lucrurile astfel. Își iubea elevii și visa ca într-o bună zi să aibă o familie a ei. Nimic nu i-a prevestit moartea, cu excepția faptului că avea dureri.

La un an după nașterea lui Nicky, părinții au făcut o ultimă încercare de a concepe mult așteptatul fiu. Și s-au ales cu Lucky. Născută acasă din greșeală, în doar cincisprezece minute, Lucky și-a stabilit fără ezitare locul în familie. Indiferent ce vârstă ar avea Lucky, ea va rămâne mereu bebelușa. De fapt, din clipa când Nicky a început să vorbească, i-a spus lui Lucky bebelușa mea și a insistat să-i care peste tot silueta micuță. Au rămas de nedespărțit, doar că Lucky n-a rămas mică. Are un metru optzeci înălțime. Părinții lor au făcut patru încercări pentru a crea lucrul acela atât-de-râvnit: frumusețea feminină. Cu Lucky, le-a ieșit. Până și dinții, cu o pereche de canini neobișnuit de ascuțiți, dau zâmbetului ei o calitate senzuală, lupească. Recent, fără aprobarea agenției sale, și-a ciopârțit aproape tot părul și l-a vopsit în alb. Acum pare o combinație de Barbie, Billy Idol și husky siberian. Lucky a devenit model la paisprezece ani și a lucrat în toată lumea, ceea ce e un alt mod de a spune că a fost singură peste tot în lume.

Când Lucky pășește într-o cameră e ca și cum ai scăpa un țipar electric într-un acvariu cu peștișori aurii. Are mintea ascuțită și e timidă în secret. A învățat singură să cânte la chitară în timp ce se afla în Tokyo și este destul de bună, dar prea timidă pentru a cânta vreodată în fața cuiva. Încă îi plac jocurile video, de fapt îi place orice formă de evadare. În prezent locuiește singură în Paris. A rostit cuvintele Am nevoie de o băutură de o sută treizeci și două de ori anul ăsta. De mai multe ori decât a zis Te iubesc în toată viața ei. În apartamentul său din Montmartre, și-a atârnat deasupra patului fluturii albaștri înrămați dăruiți de Nicky înainte să moară, numai că ea doarme foarte rar. Lucky are douăzeci și șase de ani și e pierdută. De fapt, toate surorile rămase în viață sunt pierdute.

Dar ceea ce nu știu ele este următorul lucru: câtă vreme ești în viață, nu e niciodată prea târziu pentru a fi găsit.