Partea întâi

Prolog

Strada descria un V rotunjit, ca un cap de pește. Au trecut de gură și s-au oprit în dreptul ochiului. În spatele lor, pe la mijlocul obrazului, se afla Biblioteca.

După o dimineață senină, se întunecase și picura. Ceasul de pe perete arăta 12:30 când s-a auzit și prima salvă, undeva în vale. Apoi, pentru o secundă sau două, cerul s-a aprins. Bibliotecara a tresărit, iar privirea i s-a dezlipit de paginile cărții. Furtuna nu era departe. Pe fereastră, ca într-un film mut, trecătorii se grăbeau să ajungă la adăpost. A văzut și Dacia miliției, urcând încet pe fruntea peștelui.

— O luăm pe-aici? a întrebat fata mai scundă, cu păr creț.

Scările din fața lor escaladau curajoase dealul până în curtea unei vile care se uita de sus la restul orașului.

— Du-te tu, eu am o treabă.

Cealaltă fată era înaltă și slabă, ca un fag tânăr în căutarea soarelui.

— Ce treabă?

Deși erau îmbrăcate în uniformă, nu puteau fi mai diferite.

— Știi tu.

— Iar?

— Da.

Nebăgată în seamă, furtuna s-a înfoiat deasupra lor.

— Te rog eu, nu te mai duce.

Fata înaltă a râs și a ridicat fără frică din umeri. Părul, tot mai greu, i se întinsese până sub omoplați.

— Ne vedem pe la 5?

— Da.

Fata scundă a îmbrățișat-o pe cea înaltă. Udată de ploaie, chiar și mirosea ca un fag.

Arborii care tiveau spinarea peștelui o cunoșteau bine pe fata înaltă și au urmărit-o, întinzându-și protector peste ea coroanele dantelate. În vârful cozii și-a luat rămas-bun de la ei și a cotit la stânga, pe un drum vechi, care se pierdea în pădurea de brazi înainte să ia în piept coasta dealului. În același timp, de dincolo, dinspre vârf, o mașină mare, de culoarea rece a norilor, a intrat și ea în aceeași pădure.

Capitolul 1: Sophie

„Dacă ai puțină răbdare am să-ți spun teoria mea despre locul din care vin.“

Era obișnuită cu nenumăratele feluri în care, mai devreme sau mai târziu, oamenii își scot la iveală poveștile. Întotdeauna o fac, e, fără îndoială, în ADN-ul nostru. Îi plăcuse de mică să-i asculte, să-i vadă cum se bucură. A încuviințat cu un gest reținut, aproape imperceptibil, iar lui nu-i trebuia mai mult.

„Pădurile nu sunt peste tot la fel. Asta, ca orice altceva, are de-a face cu oamenii. Întâi au fost doar ele, de nepătruns, cât vedeai cu ochii. Pe urmă au venit ei. Tăcuți, supuși. Suspicioși, precauți. Cât timp au fost puțini, echilibrul s-a păstrat și a fost pace, însă, odată ce s-au înmulțit, au prins curaj și s-a pornit măcelul. Ca să scape cu viață, pădurile au încercat lucruri noi. Unele le-au spus oamenilor că, fără ele, secretele le-ar ieși la lumină, iar cele mai puternice i-au convins să-și ridice casele chiar în miezul lor cel mai întunecat. Le-au clădit destul de aproape unele de altele ca așezarea să se poată numi oraș și, au crezut ei, destul de departe ca să se poată ascunde unii de alții. Așa s-a născut și orașul din care vin. Până la urmă însă toți au aflat ce ascund ceilalți și atunci, ca să nu dispară, pădurea le-a promis, de data asta, că-i va feri de străini, iar oamenii s-au lăsat din nou păcăliți. La fel ca părinții părinților lor, se afundau adânc, până în locurile în care credeau ei că nu mai ajunsese nimeni niciodată, iar urma li se pierdea în covorul umed și gros. Acolo căutau un arbore bătrân și, în cea mai adâncă scorbură a acestuia, își șopteau secretele, apoi le astupau cu pământ și frunze. Degeaba. Nici promisiunile pădurii, nici cântecele și descântecele lor nu erau suficiente. Treaba e că secretele, mai devreme sau mai târziu, tot ies la iveală. Dacă ar fi după mine, aș tăia toate pădurile astea mincinoase.“

După această propoziție s-a oprit, surprins de cât vorbise, așteptând o reacție.

A primit doar o privire. Un pic prea stăruitoare, dar caldă.

Ea a spus că, după părerea ei, unele secrete reușesc să rămână secrete până la capăt. Ceea ce a gândit a fost că, dacă ar fi început așa cu o zi în urmă, l-ar fi crezut nebun, Emilie ar fi venit s-o ia înapoi la Paris și ar fi rămas doar cu o poveste bună de spus în societate. Una scurtă, cu un punch moderat, care înlesnește o continuare lină a conversației. La finalul căreia se râde. Natural, dar reținut. Nici prea mult, nici prea zgomotos. Perfectă pentru cocktailuri.

Însă nebun nu era, măcar atât văzuse și ea în puținul timp petrecut împreună, iar teoria asta a lui despre păduri îi stârnise curiozitatea. Ea venea din sud și singurele păduri pe care le cunoștea erau cele rare, de pini. Pădurile de pini din sud nu erau puternice. În verile secetoase se aprindeau ușor și ardeau violent, ca gămăliile chibriturilor, lăsând în urmă cioturi dezmembrate și petice dezolante de funingine. Dar oamenilor nu le păsa prea tare. La ea acasă, își încredințau secretele mării.

De dimineață, într-o cămașă de împrumut, îi povestise cu ce se ocupă, în timp ce el amesteca ouăle și tăia brânza, cârnatul de Toulouse și legumele. N-auzise de ea, ar fi trebuit? Era cineva cunoscut? Ea știa deja cu ce se ocupă el, nu-i așa?

Mașina era gata, imediat și micul-dejun. Da, se tre­zește întotdeauna cu noaptea-n cap. Nu, nu voia să scape repede de ea, dimpotrivă, i-ar fi plăcut să mai…

Și ea ar mai fi rămas, însă voia să evite nebunia care se isca pe autostradă în serile de duminică. Când s-a urcat la volan, el i-a strecurat pe geam o bucățică de hârtie pe care își scrisese numărul de telefon. Dacă era interesată, avea să-i spună o poveste. Până la urmă a convins-o accentul lui: moale, leneș, cu ruperi de ritm imprevizibile. Un accent care nu-și trăda cu ușurință originea.

A oprit motorul și s-au întors amândoi în casă, iar asta avea să-i schimbe, încă o dată, viața.

Se culcase pentru prima oară cu un necunoscut și încerca să înțeleagă cum s-a întâmplat.

Cu o zi în urmă era sâmbătă și plecase devreme spre Deauville. N-avea niciun plan, se simțea obosită și voia doar să stea câteva ore pe plajă și să asculte valurile, dar pe autostradă în bordul mașinii s-au aprins luminițe galbene care nu păreau să anunțe nimic bun. Dacă ar fi sunat pentru asistență, weekendul ei s-ar fi dus mai mult ca sigur pe apa sâmbetei, așa că a preferat să urmeze prima ieșire în căutarea unui service. Poate totuși nu era ceva grav și se putea rezolva repede. Pe urmă, toate s-au ținut lanț.

Mai întâi satul, în care toată lumea cunoștea pe toată lumea, mai puțin pe ea, nelipsitul bistro cu pereții tapetați cu poze vechi din Turul Franței, în care pluteau mirosuri grele de andouillette și supă de ceapă, apoi micul atelier fără firmă la stradă, care repara mai multe biciclete decât automobile. Înăuntru, acest Thierry, cu ochii lui limpezi, părul ciufulit, muzica lui Bowie coborând din camera de la etaj, tricoul larg, șifonat, acel tricou găurit pe alocuri pe care-l avea și ea acasă, care apărea în atâtea poze și de care nu se putea despărți. Oricine îmbracă un astfel de tricou trebuie să fie o persoană demnă de încredere, decretase ea în gând, înainte de a-i întinde cheile mașinii.

Toate acestea, pe rând, o făcuseră să se simtă în sigu­ranță, dar siguranța nu putea fi singurul motiv. Să fi fost oare din cauză că ajungea rar într-un loc în care nu era recunoscută? Din cauză sau datorită? Nu știa încă. Poate pur și simplu îl plăcuse și ar fi făcut mai bine să se bucure de asta, în loc să-și pună atâtea întrebări. Lui nu i-a pus prea multe, așa cum, în meseria ei, făcea cu ceilalți.

Capitolul 2: Elena

Bonjour, c’est le neuf juillet, mille neuf cent quatre-vingt-dix-neuf, dix heures du matin. Je suis Sophie Tobrouk, pour Histoire en détail, de France 7, et ceci est l’interview de madame Elena Szalai, sœur d’Angela Decu, mère d’Ana Decu.

Vine rândul traducătorului, dar băiatul nu observă. Poate că se aștepta ca ea să vorbească mai mult până să fie nevoie de intervenția lui sau să-i prezinte și pe ceilalți, sau, cine știe, poate pur și simplu căzuse pe gânduri. Jurnalista îi aruncă o privire agasată. Un student care vânează ceva bani pentru vacanță sau o pereche nouă de pantofi, asta i-ar prinde bine, de fapt aici pantofii tuturor sunt urâți și excesiv de uzați. Un tânăr neexperimentat, atât a putut face fixeur-ul cu cât a avut la dispoziție. Ce naiba o fi fost în capul lor? E drept că totul e ieftin în România, dar nici chiar așa. Mademoiselle Tobrouk își privește propriii pantofi și, pentru un scurt moment pe care îl dă repede laoparte, se simte indecentă și se rușinează. Va ridica problema bugetului în următoarea discuție cu producătorul, care nici măcar nu-și mișcase fundul încoace, vezi Doamne, ca să facă economie. Curând se vor împlini trei ani de când Histoire en detail este în topurile de audiență pe cel mai bogat segment orar și trebuie să facă economii?! Păi, atunci știe ea exact de unde să taie, pentru că e perfect capabilă să-și producă singură emisiunea.

Femeia de pe scaunul celălalt simte ce se întâmplă și îi e milă de băiat, care îi amintește de propriul copil. De fapt, de când plecase Andras din țară, toți băieții îi aminteau de el. Ridică mâna dreaptă și rostește împăciuitor: pas de probleme, pas de probleme, j’ai compris, j’ai compris, apoi, surprinsă de propria îndrăzneală, o trage repede înapoi în poală și o ascunde sub cea stângă. E mică, iar poziția închisă în care stă încordată, ca și cum s-ar proteja de un pericol iminent, o dimi­nuează și mai tare. Cu toate că i-au explicat de mai multe ori scopul interviului, tot n-a înțeles de ce vor să dezgroape un trecut care n-ar trebui să intereseze pe nimeni din afara familiei. Oamenii au fost însă atât de drăguți și politicoși, că n-a avut inimă să-i refuze. Și care familie, își spune, că s-a ales praful.

Cât despre traducător, el realizează ultimul ce se întâmplă, se înroșește și bâlbâie niște scuze de neînțeles.