editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Mădălina Marinache

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mirela Voicu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Young Mungo

Autor: Douglas Stuart

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2643-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2825-9

Pe când se apropiau de colț, Mungo s-a oprit brusc în loc și, scuturând din umăr, s-a descotorosit de mâna bărbatului. A fost un gest atât de categoric încât i-a luat pe toți prin surprindere. Răsucindu-se, Mungo și-a înălțat privirea spre apartamentul de la etajul imobilului de raport și ochii au prins să i se zbată din pricina ticului nervos. În timp ce-l urmărea dindărătul broderiei cu spice de grâu a perdelei de dantelă, mama lui căuta să se convingă că spasmul acela era un clipit vesel, un cod morse drăgălaș menit să-i transmită telegrafic că totul avea să fie în regulă. B.I.N.E. Genul ăsta de băiat era mezinul ei. Zâmbea chiar și când nu-i ardea câtuși de puțin. Ar fi fost în stare de orice doar ca să-i facă pe alții să se simtă mai bine.

Mamițu a tras perdeaua în lături și și-a rezemat coatele de pervazul ferestrei ca o femeie care caută tovărășie. A ridicat cana de ceai într-o mână și a ciocănit în geam cu unghiile ei roz sidefate. Alesese culoarea aceea ca să-i mai învioreze pielea degetelor, fiindcă dacă mâinile ei păreau mai tinere, atunci poate că s-ar fi întâmplat la fel și cu fața ei, cu întreaga ei ființă. În timp ce se uita în jos la el, Mungo și-a schimbat iarăși poziția, picioarele lui apucând-o în direcția casei. Ea și-a fluturat degetele cu unghii lăcuite și l-a izgonit. Pleacă!

Băiatul ei mergea ușor gheboșat, rucsacul din spate dând impresia unei mici cocoașe. Nefiind sigur ce să ia cu el, îl umpluse într-o doară cu tot soiul de prostii: un pulover tricotat în stil Fair Isle, care-i venea prea mare, pliculețe de ceai, blocul de desen cu colțurile îndoite, un set de „Nu te supăra, frate“ și niște tuburi de unguent pe jumătate goale. Și cu toate astea șovăia la colțul străzii de parcă geanta ar fi putut să-l dezechilibreze și să-l facă să cadă pe spate în rigolă. Mamițu știa că geanta nu era grea. Știa că oasele lui erau cele care deveniseră un balast.

Toată povestea asta era pentru binele lui și, chiar și așa, cuteza să se holbeze în sus la ea cu o privire jalnică. Era prea cald pentru aiurelile lui. O călca pe nervi. Pleacă! a articulat ea mut încă o dată și a luat o gură din ceaiul rece.

Cei doi bărbați zăboveau la cotitura drumului. Au oftat amândoi, schimbând priviri fugare și chicoteli înfundate înainte să-și lase jos gențile și să-și aprindă câte o țigară. Mamițu își dădea seama că ardeau de nerăbdare s-o ia din loc — străzilor ăstora înguste nu le plăceau mutrele necunoscute — și înțelegea prea bine că dădeau dovadă de răbdare abținându-se să-i dea ghes băiatului ei. Bărbații erau suficient de șireți cât să nu-l preseze pe Mungo, nu când încă era atât de aproape de casă și o mai putea rupe la sănătoasa. Ochii lor mijiți scăpărau la răstimpuri în direcția lui, urmărindu-l, pândind să vadă care avea să fie următoarea mișcare a puștiului, asta în timp ce cu mâinile cotrobăiau prin buzunarele pantalonilor, dezlipindu-și scroturile de coapse. Ziua se anunța umedă și înăbușitoare. Bărbatul mai tânăr își făcea de lucru cu boașele. Mamițu și-a plimbat limba peste dosul dinților de jos.

Mungo a dat să schițeze o fluturare de mână în direcția ferestrei, dar Mamițu i-a aruncat o căutătură încruntată. Trebuie să fi băgat de seamă că trăsăturile i se înăspriseră sau poate s-a gândit că ideea de a-i face cu mâna e o copilărie, fiindcă a renunțat să mai facă gestul și a înșfăcat un pumn de aer, ceea ce l-a făcut să semene cu un om care se îneacă.

În pantalonii scurți lăbărțați și fâșul cu glugă care-i venea prea mare, arăta ca un copil de pripas îmbrăcat în haine de căpătat. Dar când și-a dat laoparte norul de bucle care îi acoperea fața, Mamițu i-a văzut maxilarul încleștându-i-se și și-a amintit de tânărul hotărât în care se transforma. A ciocănit iarăși în geam. Să nu te prind că te-ncrunți la mine.

Bărbatul mai tânăr a făcut un pas în față și l-a cuprins pe Mungo pe după umeri. Mungo s-a schimonosit sub apăsarea brațului lui. Mamițu l-a văzut cum își masează coastele și și-a amintit de vânătăile proaspete care îi vârstau cutia toracică. A ciocănit în geam — Of, pentru numele lui Dumnezeu, du-t’ odată! Văzând-o, fiul ei și-a coborât privirea și s-a lăsat condus de-acolo. Bărbații râdeau în timp ce-l băteau prietenește pe băiatul ei pe spate. Ce băiat bun. Ce flăcău curajos.

Mamițu nu era o femeie credincioasă, dar și-a îndreptat unghiile roz spre cer și le-a fluturat prin aer în timp ce scotea un „aleluia!“ din toți bojocii. Și-a deșertat ceaiul la rădăcina voalului-miresei pe care n-o mai udase nimeni de un car de ani și, umplându-și cana cu vin licoros, a dat muzica mai tare și și-a azvârlit pantofii din picioare.

Cei trei călători au luat un autobuz al primăriei până pe Sauchiehall Street. Glasgowul traversa o perioadă neobișnuită de caniculă și au trebuit să-și croiască drum în sus, printre cete gălăgioase de bărbați despuiați până la brâu care erau deja roșii ca racul de la soare. Băncile municipale erau înțesate de bunicuțe cu brațe groase, dichisite în pălărioarele lor și paltoanele cele bune din lână, și cu buza de sus brobonită de sudoare. În timp ce țânci cu fețele lipicioase săreau coarda de-a curmezișul străzii, femeile ședeau cu bărbiile proptite în decolteul opulent și moțăiau în aerul încins. Pe Mungo îl trimiteau cu gândul la porumbeii din complexul de imobile de raport, niște hulubi imenși și leneși cu ochii pe jumătate închiși și capetele îngropate cu totul în gulere.

Orașul era însuflețit de larma cântăreților ambulanți care se luau la întrecere cu arsenalul unei fanfare de oranieni1 surprinși în mijlocul repetițiilor. Asemenea unor păsări ciripitoare, piculinele oranienilor scoteau un tril dulce contrapunctat de bubuitul surd al unei tobe Lambeg. Melodia era așa de tulburătoare, încât un domn mai în vârstă, cu un aer distins, era pierdut în visare și vărsa lacrimi mari ca niște stropi de rouă. Mungo se căznea să nu se holbeze la bărbatul care plângea așa, în văzul tuturor. Nu-și putea da seama dacă omul plânge de mâhnire sau de mândrie. De sub manșeta costumului se ițea o părticică din cureaua unui ceas scump, iar Mungo a conchis, doar pe baza acestei informații, că e prea bătător la ochi, prea ostentativ să-i aparțină unui catolic.

Bărbații înaintau anevoie prin soare. Aveau brațele încărcate de sacoșe subțiri de plastic, o raniță cu scule de pescuit și un rucsac pentru camping. Mungo îi auzea cum se vaită de sete. Îi cunoștea de o oră de-abia, dar aduseseră deja de câteva ori vorba despre asta. Părea să le fie sete încontinuu. „Mi-arde gâtlejul după ceva bun de băut“, spunea cel mai în vârstă. Era deja roșu ca focul la față și se încinsese în costumul lui din tweed gros. Celălalt bărbat nu-l băga în seamă. Mergea crăcănat, ca și când blugii strâmți i-ar fi iritat interiorul coapselor.

L-au condus pe băiat în incinta autogării și, cu un zornăit de monede, s-au urcat într-un autobuz care avea să-i scoată din Glasgow prin partea de nord și să-i ducă spre dealurile înverzite ale Dumbartonului.

Când și-au croit, în fine, drum până la bancheta de plastic din fundul autobuzului, bărbații asudau și răsuflau greu. Mungo s-a așezat între ei și a încercat să se facă cât mai mic posibil. Când unul dintre ei se uita pe fereastră, băiatul îi studia profilul feței. Dacă se întorceau cu fața către el, se prefăcea interesat de ce se vedea pe fereastra opusă și căuta să le evite privirile.

Mungo își proptise bărbia în piept și încerca să oprească senzația de mâncărime care îi cuprindea fața în timp ce privea orașul cenușiu defilând prin dreptul geamului. Știa că face iarăși chestia aia, încrețitul din nas, clipitul des, fața schimonosită de parcă ar fi fost pe punctul să strănute, dar fără ca asta să se și întâmple. Simțea privirea bărbatului mai în vârstă pironită asupra lui.

— Nici nu mai țiu minte de când n-om mai ieșit din oraș. Glasul bărbatului suna aspru, de parcă ar fi avut gâtlejul plin de firimituri de pâine prăjită. Uneori trăgea aer în piept în mijlocul propoziției, șovăind, ca și când fiecare cuvânt ar fi putut fi ultimul pe care reușea să-l îngaime. Mungo încerca să-i zâmbească, dar omul avea ceva ca de dihor care făcea să-ți vină greu să-l privești în ochi.

Necunoscutul îmbrăcat la costum s-a răsucit la loc spre fereastra lui, iar Mungo a profitat de ocazie ca să-l studieze din cap până în picioare. Era un bărbat ciolănos pe la cincizeci și bine, șaizeci și-un pic de ani, dar era limpede că nu avusese o viață ușoară. Mungo mai văzuse de-alde el la viața lui. Tinerii huligani protestanți din cartierul de locuințe sociale îi hăituiau pe bărbații ca el doar ca să se amuze, strângându-i la un loc pe bețivii din fața clubului muncitoresc care abia se mai țineau pe picioare, întărâtându-i cu vorbe batjocoritoare spre taverna de pește și cartofi prăjiți și tăbărând asupra lor în timp ce ultimele monede le cădeau din buzunarele rupte. Alimentația neglijentă și băutura îl scofâlciseră și îl îngălbeniseră la față. Era prea multă piele peste prea puțină grăsime, fața lui galbenă încrețindu-se ca un măr răscopt.

Sacoul zdrențăros al bărbatului era asortat aiurea la o pereche de pantaloni de costum ai căror genunchi atârnau și ei ca niște bucăți suplimentare de piele lăsată. Pe sub sacou purta un tricou inscripționat cu reclama unui instalator din South Side; gulerul rupt mai avea puțin și se deprindea de restul obiectului de îmbrăcăminte. Mungo se întreba dacă nu cumva erau singurele haine pe care le avea; miroseau a stătut, ca și când le-ar fi purtat prin burniță și prin soare.

Într-un fel straniu, lui Mungo îi era milă de el. Bărbatul tremura ușor.