„…dragostea lui este ceva solitar.“

Carson McCullers, Balada tristei cafenele1

1

Quellón2. Chiloé. O noapte cu ani în urmă. Trecut de zece. Nu cer, nu vegetație, nu ocean. Doar vântul, mâna care înșfacă totul. Om fi vreo doisprezece oameni. Suflete. Într-un loc ca ăsta, la ora asta, oamenilor le poți spune suflete. Debarcaderul e mic, înclinat. Insula se predă apei în blocuri de ciment pe care sunt montați, unul lângă altul, bolarzi. Par capete diforme ale piroanelor imense care fixează docul pe fundul apei. Nimic altceva. Mă uimește liniștea insularilor. Stau, risipiți, în ploaie, cu boccele mari cât niște cufere lângă ei. Înfă­șurați în plastic rezistent la vânt, cu un termos între picioare, mănâncă în tăcere. Așteaptă. Ploaia cade pe ei ca un bles­tem, li se prelinge pe spinările încovoiate și formează pârâiașe care curg în ocean, gura imensă niciodată obosită să primească și să înghită. E un frig bizar, parcă am sorbit din el, fiindcă îl simt, fanatic, agresiv, sub piele, și încă mai înăuntru, în țesuturile care leagă organele între ele. Impenetrabili insulari. Am stat aici trei luni, ca bucătă­reasă la câteva tabere de adolescenți. Seara pedalam până-n sat și luam un aguardiente3 la barul pensiunii. Rareori vreo femeie. Ritual de muncitori. Dinți pătați salutând. Ochii negri ca tăciunele ai arborilor genealogici care izbutiseră anevoie să crească pe piatra sărată vorbindu-mi de la mese. Vorbind pentru toți morții.

Nu sunt o bucătăreasă de elită, sunt una de cantină, pricepută, dar fără școală. Cel mai mult îmi place, în munca mea, să mânuiesc alimentele când sunt încă întregi, când ceva din ele vorbește despre un loc al lor în lume, despre o obârșie și despre raza aceea de singurătate de care, ca să crească, are nevoie orice făptură. Apă, pământ, plămâni. Condițiile liniștii. Alimentele au piele și, ca să le prepari, îți trebuie cuțite. Dacă-n bucătărie sunt talentată la ceva, sunt la despicat, la tăiat. Restul nu e artă. Să le condimentezi, să le combini, să le dai căldură… asta fac mâinile, își comandă singure. Am lucrat la școli, la cămine de bătrâni și la o închisoare. Slujbele mele durează câteva săptămâni, îmi alunecă printre degete, sunt o grăsime pe care eu o curăț. Ultimul meu șef dinainte de-a veni la Chiloé a vrut să-mi dea o explicație: nu mâncarea era de vină, eu eram. Într-o bucătărie se lucrează în echipă, trebuia să-mi caut una foarte mică dacă voiam să lucrez singură și să-mi câștig mai departe pâinea din asta.

La miezul nopții sosește vaporul. Se-aruncă peste noi cu o viteză alarmantă. Mi se pare, probabil, din cauza luminilor, scânteiază în ploaie și ne fac să clipim. E mișcare în spatele nostru, cineva sosește într-un jeep negru și lasă motorul pornit. Ne strigă. Insularii se ridică. Par enorme broaște țestoase ieșite dintr-un ou mare. Pășesc încet prin ploaie, trec pe lângă mine și mă simt o străină neînsemnată, albă ca boala și udă sub impermeabilul bleumarin. Ar trebui două trupuri ca al meu ca să facă unul rezistent ca al lor. Și totuși am fost cândva ca ei, am săpat insula cu unghiile până mi-am dat seama că buricul degetelor se poate întări, că inima guvernează trupul și-l transformă conform celui dintâi mandat al ei, voința. Ne refugiem în fața ușii șoferului. Îmi fac vizieră din glugă, mă frec la ochi și-ncerc să pricep ce se-ntâmplă. Mâini schimbând între ele monede, bancnote. Din mașină iese o muzică pentru instrumente cu coarde, parcă omagiind furtuna. Cumpăr bilet cu pesos din borseta prinsă în talie. Restul din salariul pe trei luni îl țin, împachetat în folie din plastic, între maiou și piele.

Parcă pasarela ne-ar fi așternut-o oceanul însuși, parcă oceanul ar fi venit să ne ia. Rucsacul mă face să merg aplecată. Mă țin cu fiecare mână de câte o coardă, mă las condusă de ele, nu le dau drumul. Suntem îndemnați prin strigăte să avansăm. Intru-n vapor și-mi zic că nu părea atât de mare și, deodată, liniște. Sunetele umane, abia perceptibile, în afara razei de acțiune a elementelor. Coborâm pe o scară metalică laterală, fiecare pas măsurat cu grijă. În spatele unei uși e o magazie goală. Este o navă comercială, nu de croazieră. Ne-aruncăm pe jos de parc-am purta-n spate ani de pribegie și unii ne privim în ochi, poate pentru prima oară. Bărbatul de lângă mine scoate o sticlă de pisco4 și trage o dușcă lungă. Apoi o dă să treacă din mână-n mână. Ceremonia pipei: să vedem cum se termină. Îmi scot impermeabilul și puloverul ud și-mi pun unul uscat, murdar, de care dau scormonind pe bâjbâite în rucsac. Nu-mi dau seama când ridicăm ancora. Magazia se înalță și coboară neîncetat. Uneori ne rostogolim toți într-o parte și becul pâlpâie, până când alt val ne trimite la loc. O bătrână îmi oferă sticla cu câte un zâmbet în fiecare ochi și unul știrb dedesubt. O iau și beau. Mă-ncântă locul ăsta, ochii ăștia înguști și negri care nici nu mă vor, nici nu mă resping, această fabuloasă libertate.

Asta am venit să caut aici, momentul zero. Obosită să inventez CV-uri, să vorbesc și să mă port de parcă viața ar fi o narațiune, de parcă o sârmă înfiptă-n mine m-ar ține dreaptă și stabilă. Nu ruta contează, ci unde vrei să ajungi și dacă viața trebuie să fie o poveste nu poate fi decât una proastă. Ce-aveam în minte, părăsind totul și acceptând trei luni de viață la capătul lumii? Tocmai fusesem concediată de la un restaurant dintr-un parc industrial. În fiecare dimineață făceam autostopul. De cele mai multe ori întârziam, deși plecam de-acasă cu două ore mai devreme. Cel mai bun moment al zilei era când o mașină sau o furgonetă se oprea pe marginea drumului, la o sută, o sută cincizeci de metri de mine, și-mi făcea semn cu farurile. Alergam ca nebuna, cu rucsacul în spate, descheiată la jachetă, suflând rotocoale de abur amestecat cu fum de țigară. Unii șoferi se mirau când vedeau că-s femeie. Alții nici nu băgau de seamă. Cincisprezece kilometri de pace, de neaflat niciunde, de asaltat traseul cu care se chinuiau zi de zi oamenii ăia de treabă. Mi-ar fi plăcut să sar din mașină în mers, în loc să salut și să-nchid ușa cum ai închide sicriul unui bun prieten, un trup mort. Ce-aveam în minte, lăsând baltă totul? Dezastruoasa posibilitate a unei slujbe la fel, o cameră de trei pe patru într-un bloc la periferie, amoruri fugare, azi frigându-mi degetele, mâine ireale. Zilele veneau și se duceau, identice, le doboram noapte de noapte sorbind din pahar, întinsă-n patul meu îngust, cu căștile-n urechi și o scrumieră pe burtă. Trăisem încremenită într-o certitudine impalpabilă, ținută de cele câteva lucruri necesare care mă deosebeau de un om al străzii, de o exclusă. Aveam nevoie să înfrunt golul, îl visasem până făcusem din el un catarg, centrul de echilibru de care să mă țin când în jurul meu viața se prăbușea. Veneam din nimic, intoxicată, și năzuiam la ținuturi bătute de vânturi.

O podea tare și rucsacul drept pernă. Tovarăși tăcuți. Eu în carenă, carena în furtună, un plic plin de banc­note pe burtă. Noaptea asta am câștigat.

Rămân aici câțiva ani. Căpitanul are față de jucător, calm, inteligent. Ei îi spun patrón5. Pielea fină, roșie îi iese din gulerul cămășii ca o a doua cămașă, care i se închide pe trăsăturile minuscule: bărbie, gură, mustață, nas, frunte, aliniate, una după alta, cu ochii ca două găuri care întăresc fiecare ordin și fiecare decizie. Mi-a dat slujba fiindcă nu cer bani, doar masă și pat. Cred că am descoperit ce e fericirea: să te scoli fluierând, să nu deranjezi pe nimeni, să nu dai explicații și-n zori să cazi în pat cu trupul zob de oboseală și capul liber de orice urmă de amărăciune și venin. Toți de la bord mă cred țicnită, cred că-s oaia rătăcită a unei familii aristocratice, că un asasin mi-a ucis părinții și frații. Sunt convinși că mă aflu aici, ascunsă în anonimatul echipajului, ca să pun la cale până-n ultimul detaliu o răzbunare lentă și crudă. Îi las să creadă asta, fiindcă sunt prietenoși, fiindcă, în fond, suntem mai frați decât fiii aceleiași mame. Vaporul ne ține în lichidul lui amniotic, ne iubește, ne hrănește, ne face să ne privim pe noi înșine. Mă las purtată, viața crește fără să mă copleșească, se concentrează în fiecare minut, face implozie, e în mâinile mele. Pot renunța la orice, fiindcă nimic nu e decisiv când refuzi să-ți închizi viața în temnița narațiunilor.

Navigăm de-a lungul coastei chiliene. Urcăm până la Talcahuano, Valparaíso, Antofagasta, Iquique. De obicei nu cobor pe țărm, deși, când și când, mi-ar plăcea. Valparaíso, de exemplu, portul noaptea, la adăpostul strălucitoarelor cerros6. Acolo aș vrea o iubită. M-așez pe punte, beau, fumez juma de pachet și mă simt idioată. E mai mult de-un an de când n-am mai ținut o femeie în brațe. Trupul mă insultă, îmi cere un alt trup, să-și sature foamea monstruoasă de a-l atinge și excita până îl face să scuipe din el omul, puritatea, farmecul. Mor de dorință să deschid și să-nchid o ușă, să târăsc cu gura altă gură-n pat, să feliez dorința. La Barcelona era ușor. Aici nici nu-mi propun. Mai bine mă retrag în patul meu strâmt și rechem totul în punctul ăla prea concret dintre picioare, pe degete cu saliva care mi-l umple de tutun și de singurătate.

E cea mai bună slujbă pe care-am avut-o vreodată. Bucătăria e mică, ruginită. Un cuptor, plită cu patru ochiuri, un blat de lucru. Oalele par strânse de pe fundul mării. Bine că am cuțitele mele, nu mă despart de ele nici la culcare, că, dacă le-aș lăsa într-un sertar, a doua zi ar trebui să mă duc să le caut în sala mașinilor. Oricum, nu intră nimeni în bucătărie când sunt eu. Las ușa deschisă și, din când în când, cineva bagă capul și cere o cafea. Și-o fac singuri. Am apă pe foc tot timpul, un borcan de nes și unul de zahăr. Uneori se-așază un moment pe taburetul din colț. Se odihnesc și se uită cum lucrez, îmi vorbesc despre bunicile lor, toate experte în humitas7 și empanadas8. Ofițerul secund îmi dictează rețetele. Aici, humitas ies din discuție, dar empanadas mă cuceresc. Sunt practice și plac tuturor, deși carnea mea e din conservă și măslinele n-au saramură destulă. În fiecare seară pregătesc aluatul și-l las la dospit peste noapte. Îmi place să mă vâr în așternut și să mă-nvelesc știind că, în bucătărie, un alt corp învelit rămâne treaz și lucrează pentru mine. Dimineața mă minunez de cât a crescut, de parcă totul, cupola de grâu perfectă, moale, refugiul ei cald, ar fi un nepot îndepărtat care a crescut de pe-un an pe altul, fără niciun efort, în liniștea absenței. Frământ aluatul pe blat, îl pudrez cu făină, îi dau formă, i-o iau și-mi închipui că sunt un zeu nătâng pe punctul de-a modela o nouă stirpe. Orice prostie ca să nu simt coapsele, sânii, pulpele, carnea perfectă a unei femei sub mâinile mele.

Navigăm săptămâni întregi pe apele din jurul insulei Chiloé. Niște ape neliniștite, de parcă nu s-ar simți-n largul lor prinse între arhipelag și continent. Cele mai rele furtuni, nici vorbă de comparație cu cea de la îmbarcare. Deseori atât de violente, că trebuie să ne-adăpostim într-un golf. Ore întregi de așteptare, de cele mai multe ori noaptea. Dacă avem pasageri, trimit pe cineva să le ducă niște sandviciuri. Localnicii sunt încântați. Tot ce înghit pare să-i îmbogățească și să-i fortifice, să le dea mai multă viață și putere s-o trăiască. În schimb, puținilor turiști de la bord nimic nu le convine. E ciudat, fiindcă sunt dintre cei care fug de confortul navelor de croazieră. Pleacă de-acasă deciși să facă din zilele de vacanță o expediție, o rută spre un adevăr interior. Aud de cargouri care primesc pasageri și-și cumpără bilete într-o noapte cu furtună, mai vii ca oricând, îndrăgostiți de aventura lor mai mult decât de copiii pe care-i au sau o să-i aibă. După trei ore sunt livizi și au nevoie de un closet. Al lor e pe punte. Două rânduri de trepte de la magazie până sus și încă unul până la cămăruța aia. Vântul îi scuipă în față, îi orbește cu gloanțe din potopurile australe. Valurile urlă, ar înghiți totul. Nu-nțeleg cum de nu dau ortul popii oamenii-ăștia. Urcă gâfâind din răsputeri, prinși de balustrade inexistente. Se-nchid în closet și-și golesc burțile. Și aici sunt valuri, ca un monstru marin apărut brusc, care-i aruncă-n perete și-i devorează începând cu gâtul. Dacă descopăr vreodată c-am ajuns ca ei, mă-mpușc.

Nu știu de ce, încep să primesc salariu. Nu cine știe ce, dar implică o schimbare în relația mea cu munca, n-o mai simt a mea, devine a cuiva care o evaluează și mi-o dă. Am o senzație de pierdere, deși de ceva timp eram pe zero și aveam nevoie de bani. Gătesc în con­tinuare cât de bine știu, cu lesa invizibilă a noului stă­pân lăsată moale, dar prezentă. La Chaitén îmi fac provizii de țigări, tampoane, deodorant, șosete. E curios cum dispar șosetele. Îmi cumpăr roșii, să știu că-s ale mele. Chaitén e o haltă frecventă și aici de obicei cobor pe țărm, măcar pentru câteva ore. Străzile goale sunt lungi și late ca niște piste de decolare. O femeie grasă servește cafea și prăjituri în sufrageria căsuței ei. Cel mai bun lemon cake9 din lume. E mereu plin de lume, în ciuda perdelelor înflorate, a veselei excesiv de ornate și a fețelor de masă. Are și camere de-nchiriat. Când ne oprim mai mult de douăzeci și patru de ore, iau una, să-mi fac o baie caldă și să dorm într-un pat adevărat, cu cadru din lemn, care să-mi poată suporta gemetele și gândurile. În zilele cu ploaie mă simt de parcă m-aș fi întors acasă după ce am cucerit lumea. Aici am cunoscut-o pe Samsa și câteva clipe am fost conștientă de magma instabilă pe care plutește miracolul oceanelor și continentelor.

Cinci după-masă. Afară e deja întuneric. Comand o cafea, las jos geanta și-mi fac drum spre unul dintre puținele locuri libere, lângă un cuplu de localnici și-un băiețel ocupat să-și vâre degetele în ceai. Ea este la masa din fund, cu alți cinci-șase inși. Plete blond deschis, umeri largi de înotător. O siglă de corporație pe rucsacurile și jachetele atârnate de spătarele scaunelor. Vorbesc în șoaptă, par suedezi sau tipi care tocmai au descoperit petrol. Nu mă pot împiedica s-o privesc, ca atunci când te-apleci peste bord și dai cu ochii de un rechin. Uit de zahăr, îmi ard limba cu cafea. Simt duritatea rocii în care dorința se-nfige, parcă pentru totdeauna. O privesc și amețesc, deși e suedeză și-și ia salariul de la o multinațională cu mâinile pătate de sânge. O privesc și umple totul. Privirea e o frânghie care o prinde și mi-o aduce. Ridică ochii, mă-ntâlnește. Știe.

Ne petrecem noaptea împreună. N-o fut, îmi ascut dorința pe ea. O sorb de parc-aș fi fost școlită pentru viața în deșert. O-nghit de parc-aș înghiți săbii, cu infinită grijă, încet-încet. Orele curg și ne învelesc. Mă trezesc la cinci și jumătate, exact la timp să ajung pe vapor. Nu știu cum să mă dezlipesc de ea, de parcă ceara trupului meu s-ar fi răcit mulată pe al ei. O sărut, o sărut. Îi sărut părul care-i cade pe ochi și-i umple de-o lumină aurie, stranie. Îi sărut gâtul încordat, spatele splendid, sfârcurile turtite și anesteziate după atâta noapte. Îi închid ochii și le sărut albastrul sărutând pielea prin care transpare. Îi sug limba istovită și necunoscută. Sărutările mele sunt mine pe care le plantez nebunește, parcă fredonând, știind că atunci când mă-ntorc o să explodeze, o să mutileze, o să dezgroape trupuri și pietre. Îi dau numărul meu de mobil, mi-l dă pe-al ei. O îmbrățișez cum îmbrățișează nebunii un crez sau se spânzură de copaci. Și plec. Înainte de-a treia lună plină ne revedem. A treia lună plină, așa mi-a trecut prin cap.

Mă gândesc la ea tot timpul. Corpul meu pare labo­ratorul unde se prepară piatra magică, lumina ei, de care sunt obsedată, e o șansă la un milion. Fac mari eforturi să mă concentrez pe gătit. Îmi cumpăr o carte de bucate cu rețete grecești într-un anticariat din Puerto Montt. Condimente, zarzavaturi proaspete, brânză, un miel. Ancore minuscule cu care-mi prind mintea de teren ferm. Gătesc cu ușa închisă, ca un geniu dintr-acelea care te obligă să ai răbdare. În realitate, sunt drogată. Samsa îmi curge prin vine. Degetele mele în ea pătrund când scot din miel măruntaiele. Trei luni, în care ne adâncim în apele peruane. Navigăm mai departe decât oricând, parcă am fugi. Niciun telefon. Niciun mesaj. Nimic. Humus, musaca și o baclava ultradificilă însiropată cu pisco și miere. Căpitanul mă felicită. Nu știu ce mai pot face cu mâinile.

Începem să ne întâlnim. O sun înainte s-ajungem la Chaitén. Ea se-aruncă-n pickup10 și conduce opt ore. Ne întâlnim în fața pensiunii. Sosește, parchează, oprește motorul. Deschid ușa cu trupul decompensat și-i vărs toate toxinele în patul imaculat dinăuntrul meu. Nu m-am mai simțit niciodată atât de nemiloasă, atât de inumană. O sărut de parcă aș putea dizolva straturile de dorință caramelizată pe buze și dinți. Ne închidem în cameră. Uneori ne vedem tot la zece zile, alteori după o lună sau două. Am comandat în SUA un vibrator fără curele, a sosit cu avionul. Îl ridic de la o căsuță poștală din Ancud. E realmente superb, de un albastru electric, albastrul apelor în care trăiesc labridele și coralii. Să o pătrund cu vibratorul înseamnă să mă distrez trezind vara și s-o înăbuș în propria-i arșiță, înseamnă s-o arunc sus, sus și să rezist vârtejului care mă prinde înainte de-a mă ceda liniștii. Ore și ore. Timpul picură din trupurile noastre, ni se prelinge printre picioare, îl înfigem în pereți cu pioneze. O sărut cum nu știam că pot săruta o femeie, oferindu-i ceva ce plăsmuiesc când sunt departe, când nu e cu mine.

Nu-i place numele meu și-mi dă unul nou. Zice că semăn cu stâncile solitare din sudul Patagoniei, bucăți de lume rămase de la Creație, izolate și expuse la toate urgiile. Nimeni nu știe de unde vin. Nici ele nu înțeleg de ce nu se macină, de ce sunt încă aici. Îi spun că am văzut asemenea stânci în mijlocul oceanului. Vapoarele le ocolesc silențioase, de parcă ar bănui o făptură mitologică gata oricând să se trezească și să atace. Nu-ntotdeauna sunt izolate, uneori sunt mai multe la mică distanță între ele. Pot forma labirinturi în care mai bine nu intri. Samsa își desface pletele și-mi mătură fruntea, genele, gâtul. Îmi zice Boulder și, nu știu de ce, râdem. Poate că dragostea înflorește deasupra noastră ca o creangă uriașă care se-ndoaie și ne-atinge cele mai sensibile, reticente cute.

Nu m-am simțit niciodată atât de străină la bord. Am pierdut ceva ce era doar al meu, al meu și-al vaporului. Navigăm și totul pare la fel ca înainte. Coasta chiliană e neagră și descurajează orice prezență umană într-un fel aproape romantic, care mă emoționează. Pontoane de lemn cu piloni veșnic înmuiați, umflați ca picioarele unui bolnav de gută. Spărturi în care viața este regatul aglomerat al moluștelor. Oxidul negru pe care-l respiră oceanul și care se târăște în sus pe pământ ca o ciupercă, creatura cea mai simplă și mai extinsă. Când aruncăm ancora îmi pierd răsuflarea. Am senzația că mă duc cu ea în adâncul unei liniști care ucide totul. Bucătăria mi se pare mică, patul își râde de mine, puținele spații comune sunt insuportabile. Îmi petrec serile pe punte, privind luminile caselor îndepărtate. Din când în când câte una tremură, parcă atinsă de-o nuielușă. Fumez mai mult ca oricând, dar fumatul, singură, noaptea, e o altă formă de-a spori vraja, de a chema trupul dorit și a-l face să intre, încet-încet, în mine, tot mai înăuntru, până la rezervele de oxigen, până ajunge la amintirea cea mai tandră zăvorâtă-n cutia fără spărturi a pieptului.

M-am gândit mult. O psihologă uruguayană spunea la radio că mișcarea stimulează activitatea mentală; cu alte cuvinte, viața pe un vapor trebuie să fie un dezastru. Gândesc ca să ridic un zid în fața sentimentelor. Mi le imaginez ca pe-o turmă de bivoli sau de zebu străduindu-se să străbată apele infestate de carnivori ale liniștii mele, tot ce-am dobândit, meniu după meniu, în această lume, pe acest vapor. Nu suport turmele, acea voință unică, nebună, acel ceva disproporționat din ochii lor, aproape de panică, aproape sacrificial. Încerc să mă apăr. Nu mă analizez, gândesc. De fapt, mă dezarmez. Gânditul mă destinde, de parc-aș fi un arc. Învăț să joc șah cu un marinar împătimit. Mă-nvinge întotdeauna, dar cu fiecare zi îi ia tot mai mult timp. Mă dedic și unor lucruri stupide care cer maximă atenție, de exemplu rețetelor de patiserie franceză sau distilării de gutui ca să fac lichioruri. Mă amuz realmente îngrășând și îmbătând echipajul. Nu observ că viața mă duce cu ea. Am găsit valul perfect și mă urc pe el de parcă l-aș fi îmblânzit, de parcă totul ar depinde de-un noroc pe care eu însămi îl distribui, condusă de capriciul generozității.

Luni și luni, perfecte, luminoase, până ce într-o zi îmi spune că pleacă. Mi-o spune cu lacrimi în ochi, ezitantă, tremurând, ca un copil care nu vrea să sară în apă. Stăm în pat, față-n față. E după-masă târziu și se-anunță ploaie, noaptea ar fi fost fantastică. Îi privesc mâinile. Se joacă cu unul dintre inelele mele. Nu-i intră pe deget, dar deseori le face să alunece până la prima articulație și râde de mine. Inventează obscenități cum n-am auzit pe vapor niciodată și-mi zgârie pielea cu ele. O mână-mi lunecă pe burta ei și o opresc brusc, c-un gest hotărât, ca atunci când, în momentul de vârf al concertului, dirijorul invită și alte instrumente să intre. Îi șterg lacrimile cu degetele mari. Mă uit la pieptul meu gol, neted, doar cu urma proaspătă a unor dinți și cu tatuajul din insula Chiloé. Cum e posibil să nu iasă sânge din rana asta atât de dureroasă? A acceptat o slujbă la Reykjavík. O șansă, zice. Camera se-nvârtește de parc-ar avea picioare și drama spectaculoasă care se joacă-n ea o face să danseze. O iubesc. Nu-mi vine în minte decât omul, singurul, pe care l-aș putea ucide pentru ea. Se uită la mine, nu mă-ntreabă, și dau din cap, da. Apoi o prind de parc-aș vrea s-o îmbăt și s-o fac să uite dragostea și toți bănuții din nou găsita ei comoară. Începe să plouă. Viața se deschide ca o rană care supurează și ustură. Dacă-mi vorbește cineva de fericire, jur că-i sparg fața.