Pentru Jeannette

Fiecare amintire are mirosul ei și cel care vrea să retrăiască un moment de bucurie trebuie pur și simplu să-i regăsească parfumul.

PROLOG

— Aveți un pahar cu apă? întrebă pacientul care acum, ghemuit în fotoliul lui, părea foarte mic.

Hélias, al cărui picior zvâcnea de surescitare, se în­toarse spre Alain. Mentorul său aprobă cu un semn din cap și tână­rul țâșni spre dozatorul de apă. După ce își goli paharul cu un oftat de mulțumire, pacientul se simți în sfârșit pregătit. Hélias se întoarse la scaunul și la agitația lui. Aceste mișcări compulsive, pe care încercase de nenumărate ori să le controleze, se accentuau când era stresat. Adică mai tot timpul.

— Haideți, vă rog, domnule Durin. Puteți să începeți, îl încurajă Alain pe bărbatul în vârstă, în timp ce-l privea cu creionul suspendat deasupra foii.

Acesta se afundă și mai adânc în fotoliu și închise ochii.

— Astăzi mi-ar plăcea să revăd clasa învățătorului meu. Un adevărat personaj. Amuzant și exigent în același timp. Ne întâmpina în fața intrării, în halatul lui cenușiu, drept ca bradul. Oare cum erau ochelarii lui? Rotunzi. Nu, pătrați.

Pentru o clipă, fața pacientului se crispă.

— Nu-mi mai amintesc exact, dar îl făceau să pară sever. Era totuși cel mai jovial dintre profesori. Glumea întruna. Dar îl respectam. O, da. Acum, lucrurile s-au schimbat. Nepotul meu chiar își tutuiește profesorii. Așa ceva cu siguranță nu s-ar fi întâmplat pe vremea mea...

— Domnule Durin, nu uitați de declanșatorii olfactivi. Este crucial să ne furnizați mai multe amănunte despre mediul ambiant. Aceste detalii sunt esențiale pentru a obține o reconstituire fidelă, îl întrerupse Alain.

Bătrânul își trecu o mână zbârcită peste fața concentrată și reluă:

— Când intram, doi câte doi (mimă scena legănându-și brațul înainte și înapoi), făceam întotdeauna în așa fel încât să fiu lângă Louis. Era cel mai bun prieten al meu. V-am povestit deja despre el. Da, mai mult ca sigur. Cel care a plecat pe lumea cealaltă în somn, acum aproape un an. Așa mi-aș dori să mă duc și eu.

Cu blândețe, Alain își chemă pacientul la ordine.

— Scuzați-mă, când închid ochii, devin vorbăreț. Ce spuneam? Ah, da! Când intram cu Louis în clasă, urcam pe postamentul catedrei și adunam praful de cretă care acoperea scândurile de sub tabla mare, neagră, apoi mergeam și ne ștergeam mâinile albe de spatele colegilor. Ne amuzam copios. Ceea ce îi enerva îngrozitor pe ceilalți.

La auzul acestei descrieri, Alain ridică o sprânceană și se grăbi să aștearnă pe hârtie substanțele chimice odorante. Fără să știe, pacientul tocmai deblocase ședința. Cashmeranul ar evoca de minune ardezia minerală a tablei. Podeaua ceruită ar fi readusă în memorie de o combinație de fenilacetat de metil și cedrol. De ce nu și niște maritima? Nu. Alain șterse ultimul compus. Prea apos, prea marin. Nu îndeajuns de uscat și prăfos. Iris nitrilul, iată ce va reda cel mai bine acel miros de cretă albă care gâdilă nările. Dar practicianul nu terminase încă. În timp ce bătrânul, lansat într-o descriere dezordonată a propriei amintiri, continua să înfățișeze clasa aceea de demult, Alain enumera, analiza și traducea fiecare divagație. Niște pantofi din piele aici, efluviul rece al călimării dincolo, el transforma informația în materie primă și trecea numele esențelor pe hârtie.

Mulțumit de notițele sale, îi făcu semn lui Hélias să se apropie. Tânărul luă lista, dădu ocol biroului și scoase dintr-un dulap toate flacoanele indicate. Fără niciun zgomot, traversă apoi încăperea și se așeză în fața unui blat de lucru aflat în spatele pacientului încă pierdut în peregrinările sale. Acolo, asistentul olfat1 amestecă diferitele componente într-un pahar Berzelius pus pe o balanță de precizie.

— Era o școală de băieți. Trebuia să aștepți până la sfâr­șitul zilei, dacă voiai să vezi fetele. Îmi amintesc că aveam o prietenă. Își împărțea bomboanele Zan cu mine. O puș­toaică drăguță.

Hélias se întrerupse și își înălță capul în direcția lui Alain. Bomboanele Zan. Tocmai menționase lemnul dulce? Practicianul, care observase reacția asistentului său, îi zâmbi în semn de aprobare. Hélias se ridică dintr-un salt și se întoarse la dulap. Pentru a desăvârși atmosfera olfactivă a amintirii, acest aspect trebuia să apară doar ca o notă subtilă în formulă. În ciuda tonurilor sale verzi cu accente de piele, izobutilchinolina ar fi potrivită.

Odată amestecul terminat, îl diluă în substanța volatilă memorială (SVM), introduse totul într-un nebulizator și i-l dădu lui Alain. Acesta așteptă liniștit ca pacientul să-și termine povestea, după care îl întrebă.

— Sunteți pregătit?

Buzele tremurânde ale bătrânului murmurară un „da“ aproape inaudibil. Alain apăsă pe butonul de pornire a dispozitivului și primele rotocoale de vapori se ridicară din fantă. Apoi i-l întinse pacientului.

— E timpul să vă regăsiți trecutul, zâmbi el.

Fără să mai aștepte, acesta duse obiectul la nas și inspiră adânc. O fracțiune de secundă fu de ajuns pentru ca celulele lui olfactive să capteze moleculele plăcut mirositoare care pluteau în aer. În clipa următoare, cu răsuflarea tăiată, bătrânul avu senzația că alunecă în gol. Un plonjon în abisurile memoriei sale, o călătorie acolo unde nimeni nu se aventurează. În uitare. Era complet scufundat în meandrele creierului său. Mixtura odorantă nu-i trezea doar amintirile, ci și toate emoțiile și senzațiile din trecut. Lipsa de griji, frivolitatea și candoarea copilăriei. Nu era în stare să-și aducă aminte când le simțise ultima oară. Într-o bună zi, pur și simplu dispăruseră din percepțiile sale.

În timp ce hipotalamusul digera informația olfactivă, corpul îi luă foc. O explozie de întâmplări, una mai luminoasă și mai precisă ca alta, se ridicară la suprafață. Detalii care i se păreau pierdute de atâta timp. Grimasele profesorului său când un răspuns era greșit, degetele ca niște cârnăciori ale colegilor care îl înșfăcau de guler când descopereau că fuseseră murdăriți cu praf de cretă, șireturile mereu dezlegate ale lui Louis. Louis și râsul lui care ricoșa de zidurile terenului de joacă. Louis și genunchii lui zgâriați, plini de pământ și sânge. Un val de căldură se răspândi în pântecele bătrânului. Era euforic, cuprins de extaz. Era din nou copil. Gata cu acest corp veștejit, cu acest corp pe care trecerea neîndurătoare a timpului îl sfrijise și îl încovoiase. Se simțea dintr-odată etern, impetuos și brav, cum numai copiii pot fi. Cu pieptul bombat în fața viitorului, sfidând cu privirea-i neastâmpărată viața care i se oferea. Dacă tinerețea ar ști, dacă bătrânețea ar putea... Nu. Călcă zicala în picioare, cu pantofii lui de școlar. Dacă bătrânețea și-ar aduce aminte ce era tinerețea. Sufletul îi era inundat de plăcere. Lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de ani. Era gol și totodată plin, prezent și totuși atât de departe.

Încetul cu încetul, efectele SVM-ului se estompară, luând cu ele și reminiscențele vieții lui de dinainte. Preț de o clipă, îl vizitase copilăria. Când deschise ochii din nou, miresmele trecutului său dispăruseră. Avea gâtul uscat și ochii umezi. Alain, care se afla lângă el, îi puse o mână liniștitoare pe umăr:

— Bine ați revenit printre noi.

---

1

Câteva ore mai târziu, Hélias îl conduse spre ieșire pe ultimul pacient al zilei. Cu toate că nu prea era la curent cu politica locală, îl recunoscuse pe primarul din Le Mans după afișele care împânzeau toate străzile orașului, dar își făcu un punct de onoare din a-l trata pe ales ca pe un necunoscut. Mentorul său îl învățase să se poarte cu cea mai mare discreție: „Cu cât vor renunța mai mult la ceea ce sunt astăzi, cu atât mai mult își vor aminti cine erau ieri“. Un aforism împărtășit în întâlnirile lor rituale de vineri seara, singurul moment din săptămână în care Alain își permitea un pahar de alcool. Lui Hélias îi făcea plăcere să-l însoțească, mai ales că, generos în zvonuri și bârfe, Alain îi dezvăluia cele mai proaspete vești din domeniu, ajutându-l astfel să-și perfecționeze pregătirea informală. Numai că în ziua aceea Hélias se văzu nevoit să renunțe la aceasta. Plecarea lui la centrul olfactiv era programată pentru luni și ținea să lase hârțogăraia adusă la zi.

Situată la primele două etaje ale unei clădiri impozante, această sucursală a companiei Fragrancia era administrată doar de ei doi, un personal restrâns, ceea ce îl obliga pe Hélias să acționeze pe toate fronturile. Curăță sticlăria, controlă dozele de atmosfere și materii prime, se asigură de buna funcționare a nebulizatoarelor, completă agenda și trimise un raport detaliat al nivelurilor de SVM la sediu. Firma-mamă, responsabilă de fabricarea, distribuirea și utilizarea produsului, supraveghea cu cea mai mare rigoare folosirea lui. Esențial în ședințele de transă olfactivă, acest psihotrop era cheia de boltă a întregii companii. Cea mai mică anomalie în raportări ar fi generat o situație dintre cele mai complicate pentru laborator și pentru Alain.

Restul timpului și-l folosi pentru a actualiza fișele paci­enților din baza de date. Hélias inventarie una câte una toate amintirile odorante ale săptămânii și le clasifică după numărul de apariții. Spre marea lui uimire, „plimbare pe plajă“, care revenise de mai mult de cinci ori luna aceasta, nu figura în biblioteca acordurilor prêt-à-sentir2. Îi va semnala acest lucru lui Alain înainte de a pleca. În sfârșit, adăugă la fișa domnului Durin atmosfera clasei de altădată. Un pacient înduioșător.