Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design și ilustrație copertă:

Holly Ovenden

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Liviu-Constantin Rusu

Corectură:

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Here One Moment

Autor: Liane Moriarty

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2651-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2798-6

Capitolul 1

Mai târziu, nimeni nu-și va aminti s-o fi văzut pe această doamnă îmbarcându-se în avion pe aeroportul Hobart.

Nimic din aspectul sau atitudinea ei nu ridică semne de întrebare; nu ridică nici măcar o sprânceană.

Nu e beată, nici agresivă, nici celebră.

Nu e rănită, ca hipsterul cu ochelari și cu brațul ranforsat cu bandaj alb, astfel încât o mână îi stă mereu apăsată pe inimă, de parcă ar jura iubire sau sinceritate.

Nu e la capătul puterilor, ca tânăra mamă transpirată, care încearcă să nu scape din brațe un bebeluș alunecos, o fetiță furioasă, de cel mult doi ani, și mult prea multe bagaje de mână.

Nu e fragilă, ca perechea în vârstă, cocârjată, care poartă straturi peste straturi de îmbrăcăminte groasă, de parcă pleacă să se alăture expediției antarctice a căpitanului Scott.

Nu e morocănoasă, ca numeroasele persoane de vârsta a doua, cu numeroasele lor griji de vârsta a doua, sau ca singurul minor neînsoțit din avion: un băiat de șase ani, nevoit să lipsească de la petrecerea cu laser tag a unui prieten pentru că, în baza acordului de custodie dintre părinții lui, trebuie neapărat să ia avionul acesta spre Sydney în fiecare vineri după-amiază.

Nu e vorbăreață, ca cei doi soți care împărtășesc cu atâta entuziasm detalii despre vacanța lor, încât nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva lucrează sub acoperire la o comisie de stat pentru încurajarea turismului în Tasmania.

Nu e extrem de însărcinată, ca femeia extrem de însărcinată.

Nu e extrem de înaltă, ca tipul extrem de înalt.

Nu tremură de frica zborului sau de la espresso, sau de la amfetamină (să sperăm că nu), ca adolescenta agitată care poartă un hanorac supradimensionat peste niște pantaloni foarte, foarte scurți, ceea ce dă impresia că nici nu poartă pantaloni, și despre care cineva spune că e cântăreața aia care iese cu actorul ăla, dar altcineva spune că nu, nu e, știu de care zici, dar nu e ea.

Nu are steluțe în ochi, ca însurățeii cu steluțe în ochi care au luat avionul de Sydney îmbrăcați încă în hainele extravagante de nuntă, doi copii zănatici, care lasă în urmă valuri de bunătate, ba chiar atrag o ofertă nechibzuită din partea unui cuplu care propune să le cedeze locurile lor de la clasa business — ofertă refuzată, spre marea ușurare a cuplului.

Doamna aceasta nu are nimic de care să-și amintească cineva mai târziu.

Zborul are întârziere. Doar jumătate de oră. Lumea se strâmbă și oftează, dar, în mare parte, pasagerii sunt dispuși să accepte deranjul. Așa sunt zborurile în ziua de azi.

Măcar nu s-a anulat. „Încă“, spun pesimiștii.

Din difuzoare se aude un anunț hârâit: pasagerii care necesită asistență specială sunt invitați să se îmbarce.

„V-am zis!“ Optimiștii sar în picioare și își aruncă gențile pe umeri.

La îmbarcare, doamna nu se oprește să ciocănească în fuzelajul avionului o dată, de două ori, de trei ori, ca să-i poarte noroc, și nici să flirteze cu o însoțitoare de zbor, și nici să bată frenetic în ecranul telefonului pentru că, uite, cartea de îmbarcare a dispărut în mod inexplicabil, acum o clipă era acolo, de ce face chestia asta de fiecare dată?

Doamna nu se face utilă, ca pasagerii care ajută părinți și soți să-și localizeze cărțile de îmbarcare dispărute, sau ca bărbatul cu umeri pătrățoși, față pătrățoasă și păr cărunt, cu tunsoare militară, care ajută la ridicarea bagajelor în compartimentele de deasupra scaunelor, cu aerul că nu face niciun efort, în drumul lui pe interval, fără măcar să încetinească.

Odată îmbarcați, așezați și legați cu centurile de siguranță toți pasagerii, pilotul se prezintă și anunță că a apărut „o problemă tehnică minoră pe care trebuie s-o rezolvăm“ și „sunt convins că pasagerii noștri vor fi de acord că siguranța este esențială“. Membrii echipajului de bord — anunță el cu o mică undă de zâmbet în vocea profundă, care inspiră încredere — au fost la rândul lor informați abia acum. (Deci lăsați-i în pace.) Îi numește „oameni buni“ și le mulțumește pentru răbdare și îi invită să se facă comozi și să se relaxeze, pentru că urmează să decoleze în următoarele cincisprezece minute.

Nu decolează în următoarele cincisprezece minute.

Avionul stă pe calea de rulare, nemișcat, timp de nouăzeci și două de minute oribile. E un pic mai mult decât urma să dureze zborul propriu-zis.

În cele din urmă, optimiștii încetează să mai spună „Sigur recuperează pe drum!“

Toată lumea e nemulțumită: și optimiștii, și pesimiștii.

În tot acest timp, doamna nu apasă pe buton ca să cheme un însoțitor de zbor și să-i spună că ea trebuie să prindă alt avion sau că are rezervare pentru cină, sau o migrenă, sau oroare de spații închise, sau o fiică adultă foarte ocupată și cu trei copii, care deja a plecat spre aeroportul din Sydney, s-o ia cu mașina, și acum ce propune să facă fata?

Nu-și lasă capul pe spate și se pune pe urlat timp de douăzeci de minute agonizante, ca bebelușul, care, la drept vorbind, nu face decât să exprime sentimentele tuturor.

Nu cere să fie făcut bebelușul să tacă odată, ca cei trei pasageri care par să fi reușit să ajungă la vârsta de mijloc nutrind convingerea că bebelușii se opresc din plâns atunci când le ceri.

Nu întreabă politicos dacă n-ar putea să se dea jos din avion acum, vă rog frumos, ca minorul neînsoțit, care ajunge la capătul răbdărilor după patruzeci de minute de întârziere și se gândește că poate totuși n-ar fi exclus să ajungă la petrecerea aia cu laser tag.

Nu solicită ferm să i se permită debarcarea cu bagajul de cală cu tot, ca femeia în trening cu imprimeu de leopard, care are treabă, să știți, și care în viața ei nu mai zboară cu compania asta, dar care, în cele din urmă, se lasă îmbunată și își administrează medicamente fără rețetă cu atâta eficacitate, încât adoarme.

Nu strigă brusc de disperare „Of, nu face cineva ceva?“, ca femeia roșie la față și cu părul ciufulit, care stă la două rânduri în spatele bebelușului care plânge. Nu e clar dacă vrea să se facă ceva în legătură cu întârzierea, cu bebelușul care plânge sau cu situația planetei, dar, în acest moment, bărbatul cu fața pătrățoasă se ridică de pe scaun ca să-i ofere bebelușului un mănunchi enorm de chei zornăitoare. Mai întâi, bărbatul arată cum, dacă apeși un buton anume de pe o cheie, începe să clipească o lumină roșie; bebelușul e atât de uluit, încât cade într-o tăcere încântată, spre ușurarea până la lacrimi a mamei și a tuturor celorlalți.

Doamna nu alege niciun moment din acest interval pentru a da un telefon ca să se plângă demonstrativ și amar că „stăm degeaba în avion“, „tot aici suntem“, „nicio șansă să mai prind zborul de legătură“, „asta e, mergeți fără mine“, „reprogramăm“, „eu va trebui să anulez“, „n-am ce face“, „Știu! E incredibil“.

Nimeni nu-și va aminti s-o fi auzit pe doamnă spunând fie și un singur cuvânt în timpul întârzierii.

Spre deosebire de bărbatul îmbrăcat elegant care spune „Nu, nu, iubita, o să fim la limită, dar sunt convins că ajung,“ însă îți dai seama după cum își ciocănește nervos fruntea cu telefonul că n-o să ajungă, exclus.

Spre deosebire de cele două prietene de douăzeci și ceva de ani care au băut prosecco la barul din aeroport pe stomacul gol și, prin urmare, mai mulți pasageri învecinați află detaliile intime ale opiniilor lor complexe despre „Poppy“: o prietenă comună care nu e așa drăguță cum ar vrea ea să creadă lumea.

Spre deosebire de cei doi bărbați de treizeci și ceva de ani, necunoscuți, dar care leagă o conversație remarcabil de sonoră și extraordinar de plicticoasă despre shake-uri proteinice.

Doamna călătorește singură.

Nu are rude s-o enerveze prin simpla lor prezență, ca familia așezată în două perechi grupate pe sexe — mama cu fetița, tatăl, cu băiețelul —, care fumegă de furie pe o problemă controversată legată de un încărcător de telefon.

Doamna are loc spre interval, 4D. Are noroc: avionul e relativ plin, dar a nimerit scaun liber la mijloc, între ea și bărbatul de la geam. Mai târziu, unii pasageri de la clasa economy își vor aminti că au observat cu invidie locul gol de la mijloc, dar nu își vor aminti s-o fi observat pe doamnă. Când în sfârșit se dă permisiunea de decolare, doamna nu trebuie rugată să-și aducă spătarul scaunului în poziție verticală și să-și așeze bagajul de mână sub scaunul din fața ei, vă rog frumos.

Nu aplaudă lent și sarcastic când avionul începe în sfârșit să ruleze spre pista de decolare.

În timpul zborului, doamna nu-și taie unghiile de la picioare și nu folosește ață dentară.

Nu pălmuiește un însoțitor de zbor.

Nu răcnește cuvinte ofensatoare și rasiste. Nu cântă, nu gângurește, nu bolborosește.

Nu își aprinde nonșalant o țigară, ca în anul 1974.

Nu se angajează în acte sexuale cu un alt pasager.

Nu se dezbracă.

Nu plânge.

Nu vomită.

Nu încearcă să deschidă ușa ieșirii de urgență în timpul zborului.

Nu-și pierde cunoștința.

Nu moare.

(Industria transportului aeronautic a descoperit, prin intermediul unor experiențe dureroase, că toate cele de mai sus sunt posibile.)

Un lucru e clar: doamna este o doamnă. Mai târziu, nimeni nu o va numi „femeia“ sau „o pasageră“. Evident, nimeni nu o va numi „o fată“.

Vârsta îi e incertă. Poate șaizeci și un pic? Poate cincizeci și ceva. Categoric trecută de șaptezeci. Să fi făcut optzeci? Cam de o vârstă cu mama ta. Cam de o vârstă cu fata ta. Cam de o vârstă cu mătușa ta. Cu șeful tău.