I

În cameră domnea penumbra, fiindcă judecătorului îi plăcea penumbra. Gândurile lui, de obicei neîncheiate și confuze, alunecau în capcana luminii fără bucurie. În lume totul este obscur și confuz, iar judecătorului îi plăcea să analizeze lumea, de aceea obișnuia să stea într-un colț al salonului uriaș, într-un fotoliu-balansoar, cu capul lăsat pe spate, astfel ca gândurile lui să se legene alene în ritmul balansoarului pus în mișcare printr-o ușoară atingere când cu un picior, când cu celălalt. În picioare avea papuci de pâslă până la glezne, prinși cu catarame de metal. Când aluneca asupra lor lumina veiozei cu abajur, cataramele aruncau o reflexie albăstruie pe fondul covorului.

Croitorul Kujawski se uita cu luare-aminte la cataramele pâslarilor judecătorului și calcula în sinea sa pierderea pe care ar fi suportat-o achiziționând de la judecător tabloul cu ramă aurie ce atârna pe perete. Tabloul înfățișa un tip gol, cu coarne, stând pe un butoi de vin. Croitorul Kujawski socotea că e diavolul, unul dintre drăcușorii aceia veseli, înclinați spre pahar și șotii cu femeile, pe care pictorii de demult îi pictau cu plăcere, cel mai adesea pe un fundal destul de întunecos și puțin transparent, unde cu greu puteai întrezări o moară de apă sau ruinele unui castel antic. Nu erau, ce-i drept, niște tablouri prea frumoase, dar aveau prețul lor, iar croitorul își plasa banii în opere de artă, fiindcă era patriot și om de cultură.

— Așadar, dumneata spui, iubite prieten, zise judecătorul Romnicki, că te-ai săturat de tot războiul ăsta. Gata cu războiul! Orice am spune, pacea este firească pentru oameni. Toți dorim pacea, așa te-ai exprimat…

— Așa m-am exprimat, spuse croitorul, luând seama la diavolul de pe butie.

Își reaminti deodată că numele diavolului este faun și îl cuprinse o liniște dulce și înviorătoare.

— De acord. Așadar, să se termine cu războiul, zise judecătorul. Numaidecât. Din clipa asta… Ai vrea, nu, dragă prietene?

— Păi, cine n-ar vrea, domnule judecător?

— Te rog să te gândești bine. Vorbesc absolut serios. Pacea este lucrul cel mai important, nu-i așa? Deci terminăm cu războiul. Chiar din momentul acesta, fără nicio zăbavă. Fii atent, iubite domnule Kujawski. Unde sunt sovieticii? Să presupunem că sunt pe linia Donului. Anglo-saxonii? În Africa de Nord. Perfect. Așadar, dragul nostru Adolf Hitler stăpânește Europa. Și astăzi încheiem războiul, domnule Kujawski. Fiindcă dumneata ai fost amabil să observi că pacea este mult mai importantă, nu-i așa…?

— Domnule judecător, interveni Kujawski. Cum așa? Cu nemții în ceafă?

— Hotărăște-te, stimate prieten. De altfel, de mâine ei se vor schimba. Se va instaura pacea, pacea! Mai întâi preliminariile, se subînțelege, apoi conferința de pace, anumite concesii de o parte și de alta. Sovieticii vor vrea una, Hitler alta, anglo-saxonii cu totul altceva, dar dumneata ești de părere că pacea este cea mai importantă și de aceea ei trebuie să se înțeleagă, pentru asta are lumea diplomați, bărbați de stat, diverse cancelarii deschise și tăinuite, schimb de documente, țilindri, limuzine, șampanie, pace pentru oamenii de bună-credință, domnule Kujawski.

— Domnule judecător… mormăi croitorul.

— Dumneata asta ai vrut, asta ai! strigă judecătorul cu o voce fermă. Acum, te rog, fără figuri. Pentru figuri există destui oameni pe lumea asta. Ah, dragă prietene, capul sus… Doar avem pace! Și pentru că avem pace, ocupanții vor fi mai puțin cumpliți. E adevărat, suntem în sclavie. Dar ne-am obișnuit, iubite domnule Kujawski. În definitiv, amândoi ne-am născut în sclavie și în ea o să murim. Da, da… Firește că la început ne vor exploata crunt. Paisprezece ore de muncă grea pe zi. Un castron de zeamă goală. Biciuiri, lovituri… Dar, după un timp, asta va trece. Întrucât s-a instaurat pacea, nu vor mai avea șansa de a-și face noi sclavi. Trebuie să aibă grijă de cei care lucrează pentru ei. Sus capul, iubite domnule Kujawski. N-o să treacă prea mulți ani și vom lucra opt ore pe zi, o să ne dea cartele, o să fie și cafea, și ceai, cum altfel, de vreme ce e pace mondială, de vreme ce trebuie să facem negoț reciproc… Ce, doar n-o să bea englezii tot ceaiul indian! Oare nu livrează sovieticii petrol, grâu, cartofi și mai știu eu ce? O să trăim, iubite domnule Kujawski, sub cizmă străină, asta nu se poate tăgădui, dar în pace, fiindcă de astă-seară va stăpâni pacea mondială, bunul cel mai de preț al omului și al omenirii, la care aspiră atât de evlavios sufletele noastre chinuite, suflețelele prostuțe, domnule Kujawski, dezonorate de sclavie, deprinse cu smerenia, umilința, slugărnicia, nu astăzi, firește, ci după un timp, după câțiva anișori, când ne vor da școli proprii, păi, cum altfel, cu limba noastră maternă la toate orele fără excepție, când vom mânca pâine cu slănină, ba poate vom avea parte din când în când și de o sticluță de coniac franțuzesc sau de un hering suedez, ori de un trabuc cubanez! Gândește-te numai, iubite prieten, câte virtuți și fapte demne de recunoștință vor prinde viață sub cerul păcii europene… Cât de voioasă va fi viața micilor noștri sclavi, a acestor băieței și fetițe care vor primi bomboane de la stăpânii lor, chiar și jucării colorate, căci vor avea grijă de copii, îi vor duce în grădinițe, pentru ca ei să fie sănătoși și puternici, pentru a putea munci zdravăn mai târziu, primind o remunerație modestă, dar demnă, bilete la odihnă sau tratament, în acord cu principiul Kraft durch Freude, adică forță datorată bucuriei, deci trebuie să te odihnești, să te tratezi, să-ți plombezi dinții, să te hrănești rațional și să duci un mod de viață igienic, pentru că asta e condiția indispensabilă a muncii eficiente și disciplinate și, după cum știi, iubite domnule Kujawski, Arbeit macht frei, adică munca îl face pe om liber, și-l face liber mai ales sub cerul auriu al păcii europene. N-o să ne lipsească decât un singur lucru! Dreptul de a ne împotrivi. Dreptul de a spune cu voce tare că noi dorim o Polonie liberă și independentă, că vrem să ne curățăm dinții și să ne odihnim în felul nostru, să procreăm și să lucrăm în felul nostru, să gândim, să trăim și să murim în felul nostru. Doar asta o să ne lipsească sub cerul păcii europene, pe care dumneata, prietene, o consideri bunul cel mai de preț.

Croitorul Kujawski își umezi buzele cu vârful limbii. Cataramele de la pâslarii judecătorului, care cu o clipă în urmă îi aminteau de niște stele mici, lucioase, îi păreau acum ochii unui animal sălbatic.

— Ce tot spuneți, domnule judecător, mormăi el. Eu doresc pacea, se înțelege, dar în alte condiții. Mai întâi Hitler ăsta să se ducă la dracu’…

— Pentru a se duce la dracu’ e nevoie de un război lung, domnule Kujawski, răspunse judecătorul.

— N-are decât să fie un război lung, dar pe el trebuie să-l ia dracu’!

— Ei, cum e, prietene? Nu-ți mai convine pacea începând din seara asta? Din nou ai chef de luptă? Nu sunt de ajuns toate nenorocirile de până acum? În dumneata se află un astfel de călău sângeros? La asta nu mă așteptam, domnule Kujawski! Nu vă sunt de ajuns jertfele, incendiile, sângele polonez și nepolonez vărsat în lume?

Judecătorul începu să râdă zgomotos. Încetă să se mai legene. Ochii animalului sălbatic se stinseră.

— De acord, prietene, spuse. Până la urmă, ne-am înțeles. Ține minte, domnule Kujawski! Noi trebuie să avem în vedere mereu Polonia, spiritul polonez, libertatea noastră. Ce pace europeană, astea-s aiureli pentru idioți, Polonia, Polonia, înțelegi? Nu am dreptate?

— Sigur că aveți dreptate, domnule judecător, răspunse Kujawski. Dar eu sunt un biet om, nu numai ca rang, ci și ca intelect.

— Să nu mai spui așa ceva niciodată cu voce tare! Pereții au urechi. Poate că se află acolo niște demiurgi primitivi care abia așteaptă ca oamenii să-și piardă încrederea în propriul intelect, să înceapă să ezite înăuntrul lor și să fie roși de îndoiala dacă nu cumva au într-adevăr un intelect prăpădit, așa cum ai binevoit să te exprimi dumneata.

— Demiurgi? repetă croitorul. N-am auzit. Un fel de instalatori?

— Ei sunt, stimate domn, niște specialiști în izbăvirea omenirii. Nici nu prinzi de veste cum ies unul după altul din vreo gaură. Ei poartă în buzunar piatra filosofală. Fiecare are altă piatră și își tot aruncă între ei aceste pietre, numai că, de obicei, nimeresc în capetele oamenilor cumsecade, cum suntem dumneata și cu mine… Vor să ne aranjeze viitorul după pofta lor. Și trecutul vor să ni-l aranjeze după pofta lor. Nu te-ai întâlnit cu așa ceva până acum, domnule Kujawski?

— Poate că m-am întâlnit, spuse împăciuitor croitorul și iarăși privi avid spre faunul din rama aurie.

— Pe de altă parte, continuă judecătorul, remarca cu privire la instalatori mi se pare foarte interesantă. Să nu fiu cumva proroc, iubite domnule Kujawski. Deoarece s-ar putea să vină ziua când ei o să ne dea drumul la toți în hazna. Frumos o să mai arătăm.

— În privința tabloului, domnule judecător, spuse timid croitorul, aș lua faunul ăsta chiar azi. Rama o calculați separat. O să sosească băiatul cu ricșa, îl împachetează în hârtie, îl leagă cu o sfoară și pleacă liniștit.

— De plecat, pleacă, domnule Kujawski, dar aș fi bucuros să-ți aud propunerea.

— Domnule judecător, ați pomenit față de domnul Pawel că parțial s-ar putea și în natură.

— Cum să nu. Ar fi foarte bine. Mă gândesc îndeosebi la ceva grăsime și la carne.

Kujawski îndreptă glumeț degetul spre judecător și spuse:

— Domnul judecător este foarte inteligent, îi merge capul la afaceri.

Spuse aceste cuvinte pe un ton vesel, dar cu o oarecare neliniște în suflet, fiindcă nu era sigur dacă se cuvine să i se adreseze astfel judecătorului.