Această traducere a beneficiat de sprijinul financiar al Colegiului de traducători Looren (Elveția).

„Vreau să dezmierd timpul.“

Vladimir NABOKOV,
Ada sau ardoarea1

I

În aprilie 2015, Léa Bismuth m-a invitat să particip la o expoziție dedicată influenței lui Georges Bataille asupra artei contemporane. Această expoziție, a cărei curatoare era, urma să aibă loc la Béthune, în spațiile fostei Bănci a Franței.

Léa Bismuth avea în vedere un plan pe trei ani, în jurul noțiunii de cheltuire; visa să îmbine literatura cu arta și filosofia și să propună, într-o fostă bancă, o reflecție asupra banilor, crizei și capitalismului; ambiția asta m-a entuziasmat.

În trenul ce ne ducea spre nordul Franței, Léa ne-a explicat, artiștilor și mie, că respectivul centru de artă era în lucru: urma să vedem un șantier, iar ideea de nedesăvârșire ne seducea, ca și cum în ea s-ar fi arătat ceva ce nu apărea niciodată în obiectele finite.

În zilele care au precedat călătoria, recitisem Partea blestemată, cartea lui Georges Bataille ce era la originea proiectului demarat de Léa — cea care declanșase, întrucâtva, dorința ei. Sub aparențele unui tratat de economie, această carte e dintre cele mai nebunești: se ridică împotriva ansamblului acțiunilor umane; nu doar că le adresează cea mai usturătoare critică, dar mai și încearcă să le substituie o descătușare supusă altor rigori.

Aș vrea să spun două vorbe despre asta, fiindcă personalitatea Trezorierului-șef nu e străină de unicitatea unei asemenea lucrări. Fără îndoială, Părții blestemate îi lipsește farmecul feroce și pervers care animă celelalte texte ale lui Georges Bataille: aceasta se vrea serioasă, iar caracterul său implacabil cere mai curând raționamente decât scântei; pare astfel puțin plicticoasă, dar rareori am citit o carte atât de neobișnuită: ea privește consumul, ba chiar ruina, ca pe adevărul economiei și consideră că averile depind mai puțin de economisire cât de ritualul ce le consumă.

Ce-i drept, o asemenea lectură este cel puțin paradoxală, iar a instala o expoziție într-o bancă sub stindardul unei asemenea filosofii ține de un anumit spirit de contradicție: tocmai acest spirit, această contradicție, era ceea ce ne stimula pe Léa Bismuth, pe artiști și pe mine.

Dintre toate frazele din Partea blestemată care combat lăcomia, una mi-a atras cu deosebire atenția: „Nimic mai logic decât să atribui niște scopuri somptuoase activității economice“2. Pot să spun, fără să dezvălui substanța acestei povești, că Trezorierul-șef e cel care m-a făcut să înțeleg sensul unei asemenea fraze, el, care a vrut personal să atribuie niște scopuri somptuoase economiei — și care, într-un sens, a și reușit.

Béthune este o subprefectură din nordul Franței, situată în departamentul Pas-de-Calais, la vreo patruzeci de kilometri de Lille; e nevoie de aproximativ o oră și jumătate ca să ajungi acolo cu trenul de la Paris. Când artiștii, Léa Bismuth și cu mine ne-am dat jos în dimineața aceea, ni s-a părut că împrejurimile gării au înfățișarea unui oraș fantomă: fațadele magazinelor erau zidite, șomajul golise la propriu străzile, unde nu mai supraviețuiseră decât niște firme îmbătrânite, printre care le-am observat cu amuzament pe cele ale barurilor de noapte, care, în urmă cu douăzeci de ani, încă mai ofereau plăceri suspecte, poate chiar și o libertate ce nu mai există.

Când am sosit la centrul de artă, nu știam ce au în cap artiștii pe care-i alesese Léa; discutaserăm puțin în tren și, chiar dacă nu păreau foarte la curent cu teoriile economice ale lui Georges Bataille, nu aveam nici eu chef să fac pe specialistul cu ei, și încă și mai puțin să semnez pentru catalog un al nu știu câtelea studiu despre noțiunea de cheltuire la Georges Bataille: trebuia să găsesc o cale ocolită de a participa.

Directorul centrului de artă, Philippe Massardier, ne-a dus să vedem locul. Există, i-am spus, o bucurie în a străbate ruine, dărăpănături, șantiere: spațiul pare să se nască, mai respiră o vreme stranietatea vidului și, chiar și saturat de moloz, încărcat cu blocuri de beton, bucăți vechi de tencuială și panouri cu unelte, păstrează în el adevărul dezafectării, cel al pustiului care se răspândește printre siluete și care deja, în timp ce noi credem că trăim, ne arată cum ne pândește anihilarea: pereții ne vor vedea dispărând.

Plăcerea pe care o resimțeam trecând de la etaj la etaj, traversând minunatele încăperi ale fostei Bănci a Franței, sala seifurilor, sala arhivelor cu clasoare murale imense, rezerva de monede cu palierul, dulapurile cu rotile și ascensorul ei, precum și toate spațiile înghețate unde se stocau odinioară bancnotele vechi — această plăcere ne oferea totodată prilejul fericit al geometriilor neocupate, acel soi de lenevie sălbatică a locurilor ce răspunde melancoliei noastre, dar și verdictului mai crud al pierzaniei: cândva, nu exista nimic, iar într-o zi, din nou nu va mai exista nimic.

Philippe Massardier parcurgea fără țintă etajele sprijinindu-se într-un baston care-i dădea un aer în același timp zeflemitor și shakespearian: avea autoritatea malițioasă a celui care are în păstrare cheile castelului; nu doar că juca pentru noi de minune rolul de ghid, ba chiar de călăuză, spunându-ne poveștile, mici și mari, ale acelui loc pe măsură ce deschidea ușile, dar ne introducea pe deasupra în profunzimea timpului: orice arhitectură este mai întâi spectrală și, mergând precaut în spatele stăpânului acelor locuri, îmi spuneam că trebuie să ascult fantomele. La un moment dat, una dintre ele avea să-mi facă semn, iar eu aveam s-o urmez, așa cum îl urmam pe Philippe Massardier.

Cu orice prilej, aștept acea tulburare ce declanșează acțiunea în romane. Și nu am așteptat în zadar: ieșind în grădină să fumez o țigară, am descoperit, chiar în spatele băncii și, ca să spun așa, întoarsă spre ea, ca și cum nu ar fi existat decât pentru a o contempla, pentru a fi în fiecare clipă legată de ea, ca o extensie maladivă, o frumoasă casă de cărămidă roșie cu două etaje, ce părea abandonată.

Philippe Massardier m-a informat că ea îi aparținuse cuiva pe care îl numea „Trezorierul-șef“; a adăugat că res­pectiva casă era unită cu banca printr-un pasaj subteran astăzi astupat.

În momentul în care mi-a dezvăluit detaliul acesta, s-a întors brusc spre mine, cu o străfulgerare de ironie pe chip; a văzut că văzusem — am înțeles că-și atinsese obiectivul: îmi stârnise curiozitatea, se întrezărea un roman, eram captivat.

Sclipirea de ironie de pe fața directorului mi se păruse suspectă, la fel ca povestea cu tunelul, prea frumoasă ca să fie adevărată; și totuși, mă fascina. Tot restul zilei, nu m-am gândit decât la asta, la tunel, la găuri, la obsesia care ne face să le săpăm. Nu doar că mă gândeam la acea groapă neverosimilă săpată sub Banca Franței, însă deja eu însumi, gândindu-mă la ea, săpam fără încetare. Vedeam tunelul, mă năpusteam în el, îl continuam.

S-ar putea crede că tot ce o să urmeze — întreaga poveste pe care am de gând să v-o încredințez — a fost calculat de directorul centrului de artă: oferindu-mi această informație, știa ce efect poate ea să aibă asupra minții unui romancier. S-ar putea chiar crede că Philippe Massardier nu m-a pus pe această pistă decât ca să afle mai multe despre ea: ca să fac în locul său o anchetă în privința căreia era curios și pe care o făcuse poate el însuși o vreme înainte să o lase baltă — fiecare cu treaba lui, își va fi spus el, unul se ocupă de centrul de artă, iar celălalt de fantome.

Odată ce m-am întors la Paris, obsesia a început să crească: nu mă mai gândeam decât la tunelul Trezorie­rului-șef. Ba chiar îl visam: străbăteam fără încetare noaptea, înainte și înapoi, acea gaură lungă ce unea în imaginația mea sala seifurilor cu dormitorul Trezorierului. Îl vedeam, mă vedeam coborând în arcanele umede ale Băncii Franței și, prin straturile de argilă și cretă ce compun pământul bazinelor miniere, treceam fără oprire de la viață la moarte. În fiecare dimineață, la trezire, aveam senzația că am dat spargerea secolului, dar și că mă întorc din ținutul morților.

I-am scris Léei Bismuth că găsisem calea ocolită — faimoasa cale ocolită ce avea să-mi îngăduie să particip la expoziția sa. I-am propus ca, în glumă — un ton care îmi permitea să testez cu discreție seriozitatea proiectului meu —, să scriu monologul Trezorierului-șef venit să bântuie noaptea, ca fantomă, subsolurile băncii.

În mintea mea, silueta și chipul lui Philippe Massardier se amestecau cu personajul spectrului din Hamlet, tatăl asasinat care îi poruncește fiului să-i facă dreptate. Dacă Philippe Massardier era Trezorierul-șef, dacă Trezorierul-șef era tatăl meu și dacă tatăl meu era cel al lui Hamlet, asta însemna că eu sunt Hamlet. Începea în forță.

Am preferat să nu spun nimic despre latura psihanalitică a acestei încâlceli: ceilalți, cu personalitatea lor de artiști, aveau să-i dea și așa destul de furcă Léei Bismuth fără să o mai deranjez și eu cu poveștile mele cu găuri.