Pentru Jessica

Când Dumnezeu a creat primul om, l-a luat și l-a plimbat în jurul tuturor pomilor din Grădina Edenului și i-a spus... „Fii atent să nu strici și să nu distrugi lumea Mea; pentru că, dacă o vei strica, nu va mai exista nimeni care să o repare după tine.“

Midrașul* Kohelet Rabbah, 7:13

Seceta este atât de cumplită,

Și suntem chinuiți de arșiță.

Nu am încetat să aduc jertfe...

Puterilor din ceruri și de sub pământ le-am adus jertfe și am îngropat ofrande.

Nu există spirite pe care să nu le fi onorat.

Regele Xuan din Zhou (domnie 827–782 î.Hr.),
„Yunhan“ (雲漢) din Shijing (詩經, Clasicul poeziei)

[Dumnezeu] a înălțat cerurile și a așezat totul în echilibru,

Prin urmare, nu încălcați echilibrul care a fost stabilit.

Coran, 55:7–8

O schimbare a climei noastre... are loc... Atât căldurile, cât și gerurile devin mult mai moderate.

Thomas Jefferson, Note despre statul Virginia (1785)

Cele mai sărace națiuni, deja asaltate de dezastre provocate de om, au fost amenințate de unul natural: posibilitatea unor schimbări climatice.

Henry Kissinger, Discurs ținut cu prilejul celei
de-a șasea sesiuni speciale a Adunării Generale a
Organizației Națiunilor Unite (aprilie 1974)

Am văzut-o, am citit o parte din ea... Nu cred așa ceva.

Donald Trump, al 45-lea președinte al Statelor Unite ale
Americii, despre Evaluarea Națională asupra
Climei din SUA pe anul 2018

---

Hărți

Introducere

Trei lucruri exercită o influență constantă asupra minții oamenilor: clima, guvernul și religia.

Voltaire, Essai sur les moeurs et l’esprit des nations (1756)

„Prima neascultare a omului“, a scris John Milton la începutul Paradisului pierdut, a fost aceea de a mânca fructul „pomului interzis“ din Grădina Edenului. Această decizie „a adus în lume moartea și toate nenorocirile noastre“. Pierderea paradisului a transformat Pământul dintr-un loc al frumuseții și al abundenței într-unul al durerii și al tristeții, unde „pacea și odihna nu pot să locuiască niciodată, unde speranța nu poate veni nicicând“ și unde viața s-a transformat într-o „tortură fără sfârșit“.1

Poemul epic al lui Milton, publicat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, era de fapt o reluare a poveștii care apare la începutul cărții biblice a Genezei, explicând cum au ajuns oamenii să fie arhitecții propriei dispariții. Lăsându-se ispitiți de „șarpele infernal“, Adam și Eva au condamnat toate generațiile viitoare la o viață plină de provocări ecologice, una în care mediul înconjurător nu mai era întotdeauna benign, în care hrana nu era întotdeauna ușor de obținut și în care oamenii trebuiau să muncească, în loc să primească beneficii de la Dumnezeu. Paradisul fusese pierdut.

În lumea de azi, modul în care specia noastră lucrează pământul, exploatează resursele naturale și tratează sustenabilitatea constituie un subiect de discuții vehemente — nu în ultimul rând deoarece mulți consideră că activitățile umane sunt atât de extinse și de dăunătoare încât au ajuns să schimbe clima. Această carte își propune să analizeze modul în care planeta noastră, grădina noastră închisă (sensul literal al cuvântului „paradis“), s-a schimbat de la începutul timpului, uneori ca urmare a eforturilor și calculelor corecte ori greșite ale oamenilor, dar și din cauza unei game largi de alți actori, factori, influențe și impulsuri care au modelat lumea în care trăim — adesea în moduri la care nu ne gândim sau pe care nu le înțelegem. Această carte va explica modul în care lumea noastră a fost întotdeauna una a transformării, tranziției și schimbării, deoarece în afara Grădinii Edenului timpul nu stă în loc.

Prima mea întâlnire cu impactul uman asupra mediului și cu schimbările climatice a avut loc în cadrul unui program de actualități pentru copii numit John Craven’s Newsround, care era difuzat la televizor în fiecare zi în Marea Britanie, când eu eram copil. Newsround a fost un proiect emblematic al BBC, reprezentând o linie de salvare care-i conecta pe cei mai mici telespectatori la lumea aflată dincolo de Insulele Britanice. Unul dintre puținele programe pe care părinții mei ne-au permis mie și fraților mei să le urmărim când eram mici mi-a făcut cunoștință cu suferința oamenilor aflați în mâinile khmerilor roșii, cu complexitatea Orientului Mijlociu și cu realitățile Războiului Rece.

Una dintre temele apărute cu regularitate la sfârșitul anilor 1970 și la începutul anilor 1980 a fost cea a ploilor acide. Îmi amintesc că am fost transfigurat de groază văzând copaci fără frunze și gândindu-mă că activitatea umană era responsabilă de degradarea naturii. Ideea că fabricile emiteau noxe care devastau păduri, ucideau animale și contaminau solul a fost un șoc pentru mine. Deși eram copil, mi s-a părut evident că alegerile pe care le făceam pentru a fabrica bunuri și produse aveau un impact deosebit și efecte pe termen lung asupra noastră, a tuturor.

Aceste îndoieli au fost agravate de o teamă de devastare care a constituit o trăsătură a copilăriei mele. Fac parte dintr-o generație care a fost educată să creadă că lumea ar putea asista la un război nuclear global între Statele Unite și Uniunea Sovietică, conflict care ar fi avut ca rezultat milioane de morți, nu numai din cauza detonării nenumăratelor rachete balistice intercontinentale (ICBM), ci și din cauza iernii nucleare produse la impact de „ciupercile atomice“ eliberate de focoasele nucleare. Un film numit When the Wind Blows (Când bate vântul), care a apărut la mijlocul anilor 1980, a descris o imagine emoționantă și îngrozitoare a ceea ce ne aștepta: tristețe, suferință, foamete și moarte — toate acestea din cauza capacității umanității de a inventa arme de distrugere în masă care nu numai că ar ucide milioane de oameni prin furtuni de foc și prin explozii, dar ar schimba clima Pământului atât de drastic încât supraviețuirea însăși ar fi un miracol.

Detonarea a zeci de arme nucleare promitea să arunce atât de multe resturi în atmosferă încât ar fi trebuit să învățăm să trăim la temperaturi sub zero grade. Lumina soarelui ar fi fost blocată de pături de praf și particule, ceea ce ar fi dus la moartea plantelor. Animalele ar fi murit și ele, lăsându-i pe supraviețuitorii exploziilor nu doar să înghețe de frig, ci și să piară de foame. Pulberile radioactive ar fi contaminat flora și fauna, otrăvind toate formele de viață. Scopul era să trecem prin apocalipsă și să sperăm că vom fi unii dintre supraviețuitori, așteptând ca într-un moment apropiat clima să-și revină. Atunci am fi văzut câte persoane mai erau în viață și unde, pentru ca omenirea să o ia de la capăt.

Temerile generației mele au fost amplificate de dezastre, dintre care cel mai dramatic a fost explozia, în 1986, a reactorului de la Cernobîl, în Ucraina de azi. Rapoartele privind eșecul catastrofal — negat cu tărie timp de mai multe zile de autoritățile sovietice — ne-au reamintit că erorile de calcul, aprecierile greșite și incompetența puteau afecta lumea în care trăiam. În lunile care au urmat, am studiat hărți ale precipitațiilor, am fost atent la ce mâncam și am devenit extrem de conștient de pericolele reprezentate de potențialul de schimbare climatică.

De obicei ne petreceam verile pe malul unui lac din centrul Suediei. Spuneam că am fi fugit acolo dacă ar fi existat vreodată riscul izbucnirii unui război nuclear. După cum majoritatea oamenilor știu, Suedia nu este astăzi chiar cea mai caldă țară din lume pe perioada iernii, dar mă linișteam la ideea că ar fi fost un beneficiu să mă aflu departe de soldați, de tancuri și de rachete. De asemenea, mă liniștea faptul că afinele (încă fructul meu preferat) rezistă la frig. Așa că aveam o mică geantă lângă patul meu, pe care o actualizam în fiecare an cu lucrurile de care aveam nevoie pentru situația când (nu dacă) schimbările climatice din lume ar fi necesitat o adaptare: un baton de ciocolată, un briceag elvețian pentru a-mi putea face arcuri și săgeți, niște mănuși de lână, un pachet de cărți și trei mingi, două stilouri (în caz că unul nu mai avea cerneală) și niște hârtie.

Dar s-a întâmplat ca pregătirile mele să nu fie niciodată necesare — deși se pare că acest lucru s-a datorat adesea mai degrabă norocului decât îndemânării. După cum știm acum, aproape că au avut loc lansări de rachete din cauza urșilor care au dărâmat garduri de sârmă în căutare de hrană, din cauza unor neînțelegeri cu privire la exercițiile militare care au făcut ca una dintre părți să creadă că era iminent un atac și din cauza baloanelor meteorologice identificate greșit ca sisteme de arme balistice. Am crescut într-o lume în care am fost la un pas de coliziune, o lume plină de erori umane și de dezastre evitate în ultima clipă.

Adevărul este că au existat multe alte lucruri care m-au speriat în copilărie: anii 1970 și 1980 au fost o perioadă de injustiție, ură, instabilitate, terorism, foamete și genocid. Dar devastarea ecologică, clima și schimbările climatice erau constant pe fundal, ca probleme actuale care se vor agrava în viitor. Puține lucruri erau sigure pentru generația mea. Dar un lucru era clar: aproape garantat aveam să trăim pe o planetă mai ostilă, mai instabilă și mai periculoasă decât cea pe care crescuserăm până atunci. Am presupus că acest lucru se va întâmpla din cauza catastrofei unui război global sau a unor accidente la scară largă.

Nu mi-a trecut prin minte că sfârșitul Războiului Rece va duce la o epocă în care ecologia va fi supusă unui stres tot mai mare sau că o cooperare economică globală sporită va duce la creșteri masive ale nivelurilor de emisii de carbon și la o încălzire a planetei.