Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2636-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-2766-5

EDITORI: Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Carmen Eberhat

DESIGN: Alexe Popescu

Imagine copertă: © Roman Tolici

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Dan Crăciun

Notă lămuritoare

V-aţi gândit vreodată că, în abordarea marilor teme existenţiale care mobilizează reflecţia filosofică, ar putea exista o gradaţie dictată chiar de vârstele omului? La fel de adevărat cum este faptul că există forme de iniţiere în filosofie şi de tratare a problemelor adecvate anumitor vârste este şi faptul că anumite întrebări şi teme de reflecţie relevante pentru viaţa de zi cu zi devin stringente sau chiar definitorii pentru o anumită etapă a vieţii sau în relaţie cu o anumită vârstă. Lucrul rămâne valabil chiar dacă, la o vârstă fragedă, nu avem capacitatea de a conştientiza acest lucru — altfel spus, de a da glas şi expresie conceptuală frământărilor noastre. Sau chiar dacă, mai târziu, nu avem răgazul sau cultura filosofică necesară care ne-ar permite o înţelegere complexă, din mai multe unghiuri, a unei anumite probleme. Cum pot susţine aşa ceva? Deoarece faptul că suntem fiinţe proiective — care au nevoie să-şi imagineze viitorul şi încearcă, într-o anumită măsură, să-l planifice — merge mână în mână cu nevoia de evaluare retrospectivă a vieţii trăite până atunci. Iar dacă privim lucrurile retrospectiv, înţelegem că fiecare vârstă se plasează sub semnul unei teme fundamentale care adună laolaltă un mănunchi de întrebări acute despre condiţia umană. Ceea ce nu înseamnă că voi căuta, aici, să mimez răspunsuri adecvate unei anumite vârste, ci să cântăresc lucrurile cu „mintea de pe urmă“, în această ordine firească a întrebărilor ghidată de vârstele omului.

Cunoaştem vechiul proverb: „Dă-i, Doamne, românului mintea cea de pe urmă!“ Tocmai acest reflex îşi propunea filosofia, încă de la originile ei în Grecia antică, să-i ajute pe toţi oamenii să-l deprindă. Mintea de pe urmă, cartea pe care aţi binevoit să o deschideţi, e despre reflexivitate, despre felul în care revenim pe urmele paşilor noştri, pentru a ne evalua retrospectiv atitudinile, faptele şi ideile îmbrăţişate în diferite împrejurări. Aşa cum eu revin, acum, asupra multor texte mai vechi, le cântăresc cu alţi ochi şi uneori le revizuiesc semnificativ. Veţi găsi, aşadar, în acest breviar de filosofie practică, o serie de eseuri şi articole a căror succesiune mi-a fost dictată de gândul împărtăşit mai sus, la care am ajuns în urma unei discuţii între prieteni. Secţiunile cărţii sunt următoarele: Naştere (unde va fi vorba despre felul în care filosofia s-a născut în Grecia antică, pentru a renaşte odată cu fiecare fiinţă umană care îşi pune întrebările „de muritor“, ca să recurg la formula inspirată a lui Thomas Nagel), Copilărie, Revoltă, Iubire, Prietenie, Ură, Frumuseţe, Identitate, Fericire, Maturitate, Sens al vieţii, Bătrâneţe. Anumite suprapuneri parţiale şi reveniri nu sunt doar inevitabile, ci şi, consider eu, pilduitoare pentru a proba ce anume s-a „decantat“ între timp în ideile şi felul meu de a privi viaţa, dar şi ce am lăsat în urmă.

Aşa cum puteţi constata din lista de la sfârşit, o bună parte dintre textele pe care le veţi citi în acest volum reprezintă versiuni mai mult sau mai puțin revizuite ale unora dintre articolele publicate în reviste culturale de-a lungul anilor, ca şi câteva contribuţii la volume colective, puse să stea alături de texte mai vechi inedite şi de eseuri scrise special pentru acest volum. Mulţumesc tuturor editorilor pentru apariţia acestor texte în forma lor iniţială şi pentru posibilitatea de a reveni asupra lor în volumul de faţă (cu mulţumiri speciale pentru Andra Matzal şi Fundaţia9, pentru colaborarea din toţi aceşti ani). Precizez că, lăsând laoparte textele inedite, multe dintre cele revăzute au apărut doar în versiune tipărită şi nu au fost iniţial accesibile decât unui public restrâns. (Evident că nu e vorba, în această selecţie, despre studiile mele academice.) Mai important însă mi se pare următorul lucru: aranjate în această „instalaţie“, puse să comunice între ele, toate textele de aici pot fi citite într-o lumină proaspătă, sporesc în semnificaţie.

Dacă m-am înşelat sau nu rămâne ca voi să decideţi. Să începem!

Lecţia perenă a filosofiei greceşti

Trăim vremuri ce refuză, cu tupeu, orice bibliografie obligatorie. Însă bitcoinii înţelegerii de sine a europeanului de ieri şi de azi rămân fragmentele lui Parmenide şi Heraclit, dialogurile lui Platon, „Metafizica“ şi „Etica Nicomahică“ ale lui Aristotel, „Vieţile şi doctrinele filosofilor“ de Diogene Laertios sau „Gândurile către sine însuşi“ scrise, în greacă, de împăratul roman Marcus Aurelius.

Am intrat la Facultatea de Filosofie înainte să intru pe internet, iar asta mă face deja, în ochii studenţilor mei, un mic dinozaur, un „antic“. Unul ce pronunţă cuvinte stranii — pe care nu le întâlneşti, de regulă, în newsfeed-ul de pe Facebook — şi invocă la tot pasul numele unor tipi despre care nici nu mai suntem siguri că au trăit vreodată cu adevărat, aşa, fără conturi în reţelele de socializare — doar că au scris nişte cărţi complicate. Şi totuşi am o vârstă la care aş fi putut fi încă privit în Grecia lui Parmenide sau Platon ca un învăţăcel într-ale filosofiei — mai greu să pot pretinde aşa ceva acum, mai ales că nu ajută la promovare, la marketare. Micşorez ferestrele tuturor aplicaţiilor mereu deschise şi încerc să-mi amintesc cum a fost când am descoperit prima oară un text filosofic. Era o zi din vacanţa de vară şi o carte cu pagini îngălbenite — o selecţie din dialogurile lui Platon, îngrijită de Noica. Începea cu un tip care vorbea la procesul pe care i-l intentaseră propriii concetăţeni din Atena, pentru „impietate şi coruperea tineretului“. Doar că, în loc să se apere, Socrate îi acuza pe aceştia că nu ştiu cum să-şi trăiască viaţa şi cum să se îngrijească de ei înşişi. Ciudat personaj. Şi totuşi ceva nu vă sună familiar?

Precum cei mai mulţi dintre voi, îmi petrec astăzi mare parte a timpului cu ochii în diferite ecrane. E mai simplu de citit şi de scris aşa, mai rapid şi mai ieftin. Doar astfel eşti mereu conectat, up-to-date. Ironia face însă ca probabil cea mai cunoscută pagină din istoria filosofiei, scrisă de Platon în urmă cu vreo 2400 de ani, să fie chiar despre noi, despre oameni, văzuţi ca prizonieri într-o peşteră, urmărind cu ochi vrăjiţi umbrele proiectate fără încetare pe peretele din faţa lor. Cum doare lumina soarelui, după multe ore petrecute cu ochii într-un ecran! Noroc că avem astăzi ochelari de soare ultraperformanţi. Spunem că sunt doar un filtru când, de fapt, ne colorează după plac realitatea — de ce să nu o şi augmenteze? De fapt ce înseamnă un „filtru“? Ce filtrează, ce selectează simţurile noastre, gândirea noastră din ceea ce primesc, din afară sau dinăuntru? Şi ce pun de la ele în acest proces? Este una dintre cele mai vechi obsesii ale filosofilor. Astăzi ştim bine că tindem să vedem lumea prin lentilele pe care ceilalţi ni le lipesc peste ochi — doar că ne sperie tot mai puţin acest lucru, ni se pare firesc, „natural“.

Grecii antici nu purtau ochelari de soare: iubeau lumina şi formele aşa cum sunt ele — se mirau de ele, de persistenţa lor într-o lume, altfel, în continuă devenire. Cumva, povestea filosofiei începe chiar de aici, din pliul a două mirări conjugate. Mai întâi, mirarea copilului, cea mai simplă de pe lume, mirarea că este. De ce, de ce?… Apoi — după ce privirea începe să se obişnuiască cu formele, să le recunoască — mirarea că ele persistă, chiar dacă, privind lucrurile mai de-aproape, totul pare într-o continuă transformare. De unde, întrebarea neliniştitoare: ce este real, cu adevărat real?

Dar aceasta e doar o faţă a poveştii filosofiei greceşti, una despre care gânditori din ultima sută şi ceva de ani au ajuns să afirme că este, ea însăşi, tot o „peşteră“, o vrăjire a minţii plecând de la anumite particularităţi ale limbii eline ce au făcut posibilă articularea unei „teorii a fiinţei“, adică a ontologiei. Alţii au replicat că asemenea revoltaţi nu fac decât să-şi taie singuri craca de sub picioare şi că discursul lor e un ghem de piste false şi de autocontradicţii. Important e să înţelegem că întrebarea despre fiinţă poate fi transformată într-o întrebare sau un mănunchi de întrebări despre identitate şi diferenţă — ceea ce grecii ştiau deja foarte bine.

A gândi înseamnă a face lumină, iar a face lumină înseamnă a pune lucrurile în ordine. Dar ce fel de ordine? Naturală? Oare ordinea pe care mintea omenească o regăseşte în regularităţile ce par să guverneze procesele naturale, disciplina pe care mintea e nevoită să o impună în vieţile noastre, pentru a le conferi unitate şi a le face să fie împlinite, precum şi legile de organizare ale cetăţii drepte ţin, toate, de un principiu unic — Gândirea? Filosofii greci spun că da. În acelaşi timp, ne somează să nu credem că aşa stau lucrurile pentru că aşa ne spune tradiţia sau ne asigură marii preoţi. Ne îndeamnă să punem totul la îndoială, să nu luăm nimic de-a gata şi să filtrăm totul cu propria minte: pe scurt, să vedem dacă se poate gândi şi altfel. Însă a gândi — fără urlete, invective şi bătăi în piept. Să căutăm un adevăr ireductibil la relaţiile de putere — ispită căreia îi cădeau pradă acei confraţi educaţi şi „pragmatici“ ai filosofilor greci, denumiţi sofişti, abili mânuitori de „fapte alternative“.

Această căutare poate culmina cu „scânteia“ unei iluminări de moment, după cum ne relata Platon, sau cu răceala odihnitoare a „suspendării judecăţii“, aşa cum i se întâmpla filosofului sceptic. Totul sau nimic? De fapt nu acesta e jocul.