Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Philosophy and Life

Autor: A.C. Grayling

First published as Philosophy and Life in 2023* by Viking, an imprint of Penguin General.

Penguin General is part of the Penguin Random House group of companies

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2656-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2765-8

EDITORI: Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Alexandra Limoncu

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE COPERTĂ: alamy.com

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Mirela Voicu

CORECTURĂ: Irina Mușătoiu

* Trad. din latină: „În lumina ta, vedem lumina“. (N.t.)

Prefață

Există o întrebare pe care fiecare trebuie să și-o pună și căreia fiecare trebuie să-i dea un răspuns — de fapt, e o chestiune la care ar trebui să revenim fără încetare. Întrebarea este „Cum să-mi trăiesc viața?“, ceea ce înseamnă „După ce valori să mă ghidez? Ce fel de persoană ar trebui să fiu? Ce țeluri vreau să ating?“ Marea majoritate a oamenilor nu-și pun aceste întrebări, ci acționează pur și simplu fără să-și ia un răgaz să gândească, adoptând concepțiile convenționale despre viață și ceea ce este important de-a lungul ei, duși încotro îi poartă valul mulțimilor alcătuite din indivizi care au răspunsuri de-a gata, fără să se îndoiască vreo clipă de ele.

Numesc această interogație „Întrebarea Socratică“ pentru că Socrate a fost, cel puțin în istoria consemnată a filosofiei, primul gânditor cunoscut de noi care a enunțat-o în mod sistematic, inițiind căutarea unor răspunsuri întemeiate rațional — altfel spus, a unor răspunsuri formulate independent de o concepție tradițională sau religioasă precedentă.

Să spui că în zilele noastre, la fel ca pe vremea lui Socrate — de fapt, la fel ca în toate epocile —, marea majoritate a oamenilor nu își pun această întrebare, dar îi răspund pe negândite e ca și cum ai zice că, deși fiecare ins are o filosofie de viață, marea majoritate a oamenilor nu sunt conștienți de faptul că au una. Propria lor filosofie de viață este preluată din societatea care-i înconjoară și este împărtășită cu cei mai mulți dintre semeni. Au primit-o de la părinți, de la școală, prieteni, televiziune, social media, biserică sau moschee, din societatea în ansamblul ei, adoptând-o inconștient. Într-adevăr, ei se străduiesc — de asemenea prin eforturi în mare măsură inconștiente — să fie pe cât posibil aidoma celorlalți și să se comporte astfel încât să fie acceptați de aceștia. Aproape toți îi copiază pe apropiații din cercurile lor sociale și aderă la valorile și țelurile susținute în comun de aceștia, întărind filosofia de viață pe care cu toții o împărtășesc.1 După cum remarca Oscar Wilde: „Majoritatea oamenilor sunt alți oameni. Gândurile lor sunt opiniile altcuiva, viețile lor, o imitație, pasiunile lor, un citat“.

Și totuși în majoritatea vieților există momente când ceva — un sentiment de confuzie, o senzație că niște întrebări neformulate stăruie să fie luate în seamă, poate niște perioade de depresie, boală, mâhnire, eșec — ne determină să reflectăm un pic, ne impune brusc o oprire din mers, un răgaz, mânați fiind de dorința de a da lucrurilor un sens. Și în acele momente filosofia dobândită inconștient, care călăuzește viața majorității, pare să nu fie de ajuns.

Dar nu este neapărat nevoie de momente de cumpănă pentru ca un om să-și ia un răgaz și să cugete. Dacă voi, citind acest text, ați reflecta asupra filosofiei voastre de viață — valori, țeluri, atitudini — care vă îndeamnă să trăiți așa cum o faceți și să alegeți lucrurile pe care le alegeți, veți descoperi oare că ați dori să schimbați ceva din alcătuirea ei? (Iar când spun că „reflectați“, vreau să spun că veți medita realmente asupra acestor aspectele ale filosofiei de viață, ca să vedeți dacă sunteți întru totul de acord cu ele odată ce știți în ce constau, ce justificări puteți oferi pentru valorile voastre și ce scopuri vă propuneți să urmăriți.) Dacă doriți să schimbați ceva, de ce vreți asta? Iar dacă nu doriți, de ce nu vreți nicio schimbare?

Tema acestei cărți este „filosofia vieții“, Lebensphilosophie. Importanța ei ca subiect pe care cu toții ar trebui să-l avem în vedere se dezvăluie de la sine în denumirea pe care o poartă. Cu toate acestea este aproape total neglijată în studiul filosofiei, ca disciplină academică în universități. Filosofia academică se concentrează asupra problemelor legate de realitate, cunoaștere, adevăr, rațiune și principiile eticii (dar mai puțin de partea ei practică).2 Acestea sunt probleme profunde și importante și unele dintre cele mai sclipitoare minți din istorie le-au cercetat, din Antichitate și până în zilele noastre, cu enorme consecințe — căci din aceste cercetări au izvorât științele naturale și cele sociale, precum și evoluțiile sociale caracteristice lumii moderne. Dar, de mai bine de un secol, cealaltă jumătate a filosofiei — filosofia vieții, a trăirii și a condiției de om într-o lume complicată — a dispărut din ceea ce a ajuns să se numească filosofie „analitică“ (filosofia academică tehnică predată în majoritatea universităților din spațiul anglofon), pe când în disputele intelectuale „continentale“ (îndeosebi din Franța și Germania) filosofia s-a diversificat în numeroase forme, asociate cu sociologia, teoria literară, istoria ideilor, psihanaliza, critica cinematografică și critica generală, nu neapărat ancorate în universități, ba, de multe ori, în afara lor. Diversele personalități care au contribuit la filosofia continentală sunt descrise prin termenul francez philosophes, o categorie mai largă decât cea denotată de cuvântul englezesc philosopher, deoarece în limba franceză philosophe înseamnă în esență „gânditor“, „iscoditor“, „intelectual“. Într-adevăr, asta însemna și englezescul philosopher până când filosofia a devenit o disciplină academică profesională, având un jargon tehnic specializat, un curriculum și examene.3

Izolarea filosofiei în universități și în coterii intelectuale are ca efect excluderea tuturor celor care nu au urmat cursuri specializate la facultate. Printre cei excluși se numără semnificativ de mulți oameni dornici să afle care sunt cele mai bune, mai profunde, mai pătrunzătoare și mai utile lucruri rostite și gândite despre viață, ca materiale pe baza cărora să reflecteze ei înșiși asupra întrebării. Remarcați că eu nu rezerv severele critici implicite numai pentru filosofia din tradiția analitică; acei philosophes ai sociologiei, criticii cinematografice, psihanalizei și ai tuturor celorlalte domenii umaniste merită la rândul lor remarci dezaprobatoare când se lansează în calambururi, snobisme și sofisme, incomprehensibilitatea deghizându-se în profunzime, în vreme ce paradoxurile deliberate sunt oferite ca monedă de schimb a dezbaterii. Înțelegerea curată, limpede, aptă să amelioreze viața este o raritate în cele două modalități de a face filosofie.

Dar ideea importantă pe care vreau să o enunț este că în această „cealaltă jumătate a filosofiei“, adică în filosofia vieții, filosofi nu sunt doar cei de profesie, ci pot fi și prozatori, istorici, dramaturgi, eseiști, poeți și oameni de știință ale căror explorări și gânduri se referă de asemenea la viață, la modul în care o trăim și la cum ar trebui să o trăim. Asta pentru că reflecția asupra vieții, care explorează complicațiile și posibilitățile sale, care caută căi de supraviețuire în situațiile disperate și de împlinire în situațiile fericite — descoperind binele din lucrurile rele și dând piept cu răul din lucrurile bune pentru a decide ce anume are în cele din urmă cea mai mare importanță —, este pretutindeni ocupația minților inteligente care încearcă, direct sau indirect, să își răspundă la Întrebarea Socratică.

Perioada din istoria filosofiei occidentale în care întrebarea privind cum să trăim a fost explorată în modul cel mai activ — iar rezultatele au fost aplicate în viața însăși — a fost epoca elenistică și cea romană, când stoicismul, epicureismul și alte abordări au primit forma lor clasică: între secolul al IV-lea î.Hr. și secolul al IV-lea d.Hr.

În filosofia indiană legătura dintre înțelegerea naturii realității și întrebarea ce trebuie făcut în consecință nu a fost ruptă nicicând. Dominația creștinismului asupra vieții intelectuale din Occident, care a început în secolul al IV-lea d.Hr. și care a durat până în secolul al XVII-lea d.Hr., dar și asupra vieții morale, influență care dăinuie și astăzi fie în mod activ în unele domenii, fie ca fundal general, a fost factorul major al dispariției din cultură a școlilor etice din Antichitate, deși în realitate creștinismul a adoptat multe dintre învățăturile și observațiile lor, însușindu-și-le — deseori într-o formă deghizată.

A existat în ultima vreme o retrezire a interesului față de ideile școlilor etice din Antichitate, cea mai atractivă fiind stoicismul. Pe măsură ce se diluează forța de convingere a doctrinelor religioase, interesul față de abordările filosofice sporește în rândurile celor care reflectează. Este o evoluție binevenită. Dar este cumva stânjenită de faptul că multe dintre beneficiile promise de cărțile de filosofie practică sunt de fapt superficiale și „subțiri“ — și aici mă gândesc la cărți de genul „Reguli de viață...“ sau „10 lecții de viață de la cutare filosof“. Panaceele propuse au prins rareori și cititorii lor ar putea gândi că „dacă asta-i tot, nu-i de mare folos“ — fiind astfel îndemnați să nu mai caute un răspuns. Așadar, strângerea de materiale utile pentru formularea propriului răspuns individual la Întrebarea Socratică reclamă ceva mai mult; paginile care urmează sunt o contribuție la acel „ceva mai mult“.