1.png

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Les pathologies du pouvoir. Pensées d’un convalescent

Autor: Theodor Paleologu

Copyright © 2024, Theodor Paleologu

Copyright © Editura Trei, 2025

pentru prezenta ediție

Prima ediție a apărut în 2024 în limba franceză la Les éditions Ovadia.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2658-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2763-4

EDITORI: Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu

DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu

REDACTARE: Cezar Petrilă

DESIGN: Alexe Popescu

IMAGINE copertă: © Andrei Câmpan

DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

DTP: Gabriela Anghel

CORECTURĂ: Rodica Crețu

Lucrul cel mai bine distribuit din lume

Pe 15 iulie 1973, când m-am născut la ora 10 a unei dimineți toride, harta cerului politic prezenta următoarea configurație: în Extremul Orient, astrul necruțător al președintelui Mao atinsese, după nenumărate masacre, punctul culminant al traiectoriei sale genocidare și se bucura, la 80 de ani, de un prestigiu imens în întreaga lume, fiindcă ținea piept Rusiei sovietice, avea emuli peste tot, inclusiv printre cei mai sofisticați intelectuali occidentali, și obținuse acea formă supremă de seninătate a minții în care nu mai avea dușmani, după ce-i eliminase pe toți; mai la vest, Leonid Brejnev, cu treisprezece ani mai tânăr decât el, etala la 67 de ani farmecul unei personalități cu o înfățișare jovială, pentru a ascunde crimele mult mai modeste ale unei tiranii decrepite în interior și totuși redutabile în exterior, de vreme ce imperiul său ajunsese la întinderea maximă; la fel ca Mao, dar la celălalt capăt al continentului eurasiatic, Francisco Franco arăta la 81 de ani că un dictator inteligent are toate șansele să moară în patul lui după ce-și exercitase puterea decenii întregi, cu deosebirea că, într-o țară creștină, o baie de sânge inițială este suficientă și nu mai trebuie repetată la fiecare zece ani în funcție de ciclurile dialectice ale contradicțiilor din rândul poporului; în Franța și în Germania încă străluceau, pentru puțin timp, astrele benefice ale lui Georges Pompidou și Willy Brandt, fiecare fiind deja atins de un rău care avea să-l scoată din scenă — unul, de un cancer ascuns cu grijă opiniei publice, celălalt, de rețeaua de spionaj țesută în jurul lui; de cealaltă parte a Atlanticului, un alt mare om politic, Richard Nixon, tocmai obținuse în 1972 o victorie electorală fără precedent, pe care încă o savura în vara lui 1973, înainte de a gusta curând cupa amară a umilinței pe care și-o pregătise singur din exces de precauție și din grija exagerată de a nu lăsa nimic la voia întâmplării; în sfârșit, la București, locul nașterii mele, Nicolae Ceaușescu, mezinul acestui areopag, încă făcea, la cei 55 de ani ai săi, figură de prost inofensiv al satului, deși vizita sa din 1971 în China inițiase deja virajul ideologic care avea să devină pentru noi un coșmar — un coșmar ridicol, desigur, dar care arăta că ridicolul nu exclude odiosul.

De altfel, circula pe acest subiect un banc, pe care aveam să-l aud mult mai târziu, conform căruia fusese puternic impresionat de mulțimile nenumărate de chinezi îmbrăcați identic, ținând în mână Cărticica roșie și scandând numele său și pe cel al ilustrei sale gazde. În timpul convorbirii cu președintele Mao, se spunea, îi mărturisise acestuia admirația sa nemărginită pentru modelul chinez și gândirea Marelui Cârmaci, dar îndrăznise să pună o întrebare: „Tovarășe președinte, iertați-mi curiozitatea, dar, cu toate binefacerile comunismului, mai aveți elemente reacționare, oameni care se opun progresului social și fericirii poporului?“ La care, deloc surprins, președintele Mao a răspuns cu un calm suveran: „Da, bineînțeles, dar e ceva absolut neglijabil, cam 20 de milioane de asemenea neghiobi“. Brusc reconfortat, Ceaușescu a exclamat entuziast: „Ca la noi! Ca la noi!“

Născut cu un asemenea horoscop politic, sub soarele în plină ascensiune al lui Ceaușescu și care prezenta un aspect atât de pozitiv, cu mijlocul cerului întruchipat de președintele Mao, cum să nu fi fost interesat de foarte timpuriu de patologia puterii? Aceasta a fost una dintre problemele esențiale ale existenței mele. Nicolae Ceaușescu a fost primul meu profesor în materie. Or, cei mai buni învățători sunt cei care dau dovadă de umor. Umorul lui Ceaușescu era, desigur, involuntar, însă pedagogia lui nu a fost mai puțin excelentă. La puțin timp după nașterea mea, în martie 1974, Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar strălucitul tovarăș Ceaușescu a fost ales în unanimitate pentru a îndeplini, cu personalitatea sa, acest rol prestigios. Presa română a publicat, fără să perceapă ironia, telegrama în care Salvador Dalí îl felicita pe Ceaușescu pentru că luase „sceptrul prezidențial“. Tatăl meu și prietenii lui râdeau întruna, din ce-mi amintesc, de acest episod „de un ridicol suveran“, după delicioasa formulă a lui Stendhal. Râsul constant al acestor elemente reacționare a continuat să-mi desăvârșească educația politică până la căderea dictatorului. Pe de o parte, aveam lecțiile publice despre patologia puterii ale unui adevărat maestru în materie, iar pe de alta, comentariile private ale acestor spectatori pentru care râsul era singurul refugiu veritabil. Asta explică distanța cu care am contemplat dintotdeauna fascinantul fenomen al patologiei puterii.

Ceaușescu era literalmente omniprezent. La radio, la televizor, în ziare, era, bineînțeles, în prim-plan. Fotografia lui era peste tot: în clădirile publice, în sălile de clasă, la mitinguri. Nu scăpai nicăieri de privirea binevoitoare a Tovarășului. În așa măsură încât devenea o adevărată psihoză. Potrivit unui banc celebru din epocă, nu mai îndrăzneai să desfaci o conservă de frică să nu dai tot peste el. În acele vremuri de penurie, când nu existau saci menajeri, ne luam revanșa secretă punând prima pagină a ziarelor pe fundul pubelei, pentru ca zeama gunoaielor să se scurgă pe mutra lui — jalnică răzbunare neputincioasă a unor indivizi care încercau să-și păstreze integritatea mintală în mijlocul unui regim al prostiei sistemice.

Prostia erijată în sistem are particularitatea că agenții, actorii și rotițele sale nu sunt neapărat proști. Ba chiar pot fi foarte inteligenți, însă trebuie să-și sacrifice constant inteligența pe altarul prostiei oficiale, dictate de ideologie și de propagandă. Carierele lor depind de asta. Cei care sunt cu adevărat proști au, din acest punct de vedere, un avantaj de ordin psihologic: n-au câtuși de puțin nevoie să se dedubleze în permanență.

Ceaușescu însuși era dintre aceștia din urmă? Da, în fond, dar avea un instinct, o intuiție și o șiretenie remarcabile. Deschiderea sa față de Nixon și de Gaulle, discursul împotriva invadării Cehoslovaciei, permanentul joc dublu diplomatic se înrudesc chiar cu niște mișcări de geniu. Politica este, poate, sigurul domeniu în care întâlnim acest paradox: indivizi de o inteligență mediocră, chiar inferioară mediei, pot, în circumstanțe deosebite, să dea dovadă de o inteligență politică uimitoare, ca și cum inteligența politică ar transcende persoana actorului respectiv. La asta se adaugă prejudecata foarte răspândită potrivit căreia succesul politic este neapărat un semn de inteligență: dacă un ins a ajuns și a reușit să se mențină la putere înseamnă că e numaidecât foarte inteligent, iar în acest caz prostia lui aparentă este un semn suplimentar al unei inteligențe superioare care știe să-și ascundă jocul. Pură iluzie! În majoritatea cazurilor, aparența dă măsura realității profunde.

O altă problemă, și mai gravă, ține de nebunia lui Ceaușescu și, mai general, de nebunia grandorii și nebunia puterii. Era Ceaușescu nebun? Era paranoic? Nu sunt psihiatru și nu m-aș aventura să propun un diagnostic. Dar mă îndoiesc. Nu cred nicidecum că tiranii declarați nebuni erau astfel cu adevărat, în sensul clinic al termenului. Desigur, la baza nebuniei stă lipsa simțului realității și găsim pierderea simțului realității în miezul patologiei puterii, dar nu e chiar același lucru, căci patologia puterii nu este niciodată un fenomen strict individual. Puterea implică întotdeauna o rețea de relații, un ecosistem mai mare sau mai mic. Or, persoana afectată de o patologie a puterii poate să fie perfect funcțională în interiorul acestui ecosistem și să-l stăpânească dând dovadă de raționalitate. Trebuie atunci să căutăm cheia patologiei puterii în mecanismele de exercitare a puterii. Prin urmare, abordez această temă imensă ca filosof și ca istoric. Și, de asemenea, trebuie să recunosc, în calitate de convalescent care se tratează.

Această mărturisire este importantă. Dacă ați ajuns până în acest punct cu citirea cărții, știți deja că, în ciuda „patologiei“ din titlu și a „logosului“ din numele autorului, nu este vorba de o lucrare științifică, ci de un eseu și, totodată, de o confesiune și vă puteți aștepta ca această confesiune să fie completă. Nu voi vorbi despre patologia puterii numai din exterior, ca și cum aș observa fenomenul la alții și nicidecum la mine. În calitate de fost ministru, deputat, ambasador și candidat la președinția României, cred că am multe de spus pe acest subiect. Or, când faci o confesiune, este esențial să fii cinstit și sincer. În anumite momente, pe mine însumi mă voi zugrăvi, ca să vorbesc ca Montaigne, numai că, bineînțeles, veți avea și mai multe motive să vă îndepărtați de un subiect atât de futil. Totuși, nefiind un mare animal politic și situându-mă deci în condiția umană comună, estimez că un număr destul de mare se va putea recunoaște în tabloul pe care-l înfățișez ochilor dumneavoastră. Asta pentru că, după părerea mea, lucrul cel mai bine distribuit din lume nu este, cum credea Descartes, bunul-simț, ci chiar patologia puterii. Amorul-propriu rezidă, spunea La Rochefoucauld, în fiecare dintre noi, „el face oamenii idolatri față de ei înșiși și i-ar face tirani față de alții, dacă împrejurările le-ar da mijloacele trebuitoare“.1

Facem o mare greșeală când, gândindu-ne la patologia puterii, credem că este vorba numai de „acești nebuni care ne guvernează“, cum spune faimosul titlu al cărții lui Pascal de Sutter.