Pentru Richard Pine —
zece ani și numărătoarea continuă…

UNU

Durerea a lovit prima, urmată de sunet, așa cum fulgerul precedă tunetul în timpul furtunii.

Jack Reacher simțea durerea în încheietura mâinii drepte. Era ascuțită, neașteptată și intensă, suficient de puternică încât s-o estompeze pe cea surdă care făcea să îi bubuie capul. Sunetul era o singură notă rotundă, persistentă. Metal pe metal. Distinctă, dar nesemnificativă comparativ cu țiuitul din urechi.

Durerea și sunetul au apărut după ce a încercat să își miște brațul. Asta era tot ce știa Reacher. Dormise — ba nu, fusese într-un loc mai adânc și mai întunecat decât somnul —, iar când a început să se dezmeticească, a fost lovit de valuri de amețeală. Zăcea întins pe spate. Nu într-un pat. Nu pe pământ. Pe ceva neted și artificial. Și rece. Răceala i se strecura prin cămașă în omoplați și de-a lungul coloanei vertebrale. O margine tăioasă îi pătrundea în gambe. Își simțea capul ca și când era zdrobit de o suprafață dură. El își trăsese cotul drept înapoi, pregătit să se ridice. Sau încercase. Nu-l oprise doar senzația de disconfort. Încheietura îi era legată cu ceva care nu îl lăsa să și-o miște mai mult de câțiva centimetri. Ceva i-o ținea imobilizată bine. Îi tăia pielea, dar nu asta îl durea cel mai mult, ci unul dintre oasele antebrațului. Poate nu doar unul. Pagube majore fuseseră provocate sub piele. Asta era clar.

Reacher a încercat să își miște brațul stâng. Nu a simțit durere, dar și încheietura aceea îi era imobilizată de ceva ascuțit. La fel și glezna stângă. La fel și cea dreaptă. Nu putea vedea ce îl ținea sau cu ce era legat, deoarece nu exista lumină. Nici cea mai mică licărire. Spațiul în care se afla era cufundat complet în întuneric. Nu se auzea niciun sunet, acum că acel clinchet metalic încetase. Nicio mișcare în aer. Reacher habar nu avea unde se afla. Habar nu avea cum ajunsese acolo. Cineva trebuie să îl fi dus acolo. Apoi îl legase. Indiferent cine făcuse asta, avea să regrete. De asta era al naibii de sigur.

În timp ce Reacher își pierdea din nou cunoștința, un bărbat stătea pe marginea șoselei la opt kilometri depărtare spre nord, atent la fum sau flăcări. Folosise nenumărate nume de-a lungul anilor, dar în acel moment își spunea Ivan Vidic. Era corpolent și puțin cam adunat de spate, ceea ce îl făcea să pară mai scund decât cei 1,82 metri pe care susținea că îi avea în permisul de conducere, iar capul lui chel era numai colțuri ascuțite și crestături, de parcă fusese sculptat din piatră de cineva fără prea mult talent. Mașina îi era parcată aproape de un șir de trei serpentine. Locul era cunoscut din cauza accidentelor. Curbele erau strânse, apropiate și slab luminate. Șoseaua era despărțită de râpa abruptă de un acostament lat și de un parapet ruginit, iar interiorul primei bande era deplasat. Avea legătură cu ceva depozite geologice străvechi, care deteriorau și compromiteau straturile solide de rocă aflate la mare adâncime față de suprafață. Nu era ceva ce nu putea fi reparat, dacă aveai suma necesară. Dar cum resursele financiare erau limitate în acele părți, Departamentul de Drumuri și Poduri local instalase doar câteva indicatoare de avertizare. Acestea nu împiedicau producerea de accidente rutiere, însă avocații districtuali afirmau că puteau împiedica trimiterea în instanță a departamentului ca urmare a producerii acestora.

Un SUV se prăbușise acolo ceva mai devreme în ziua aceea. Un Lincoln Navigator. Ieșise de pe carosabil, nimerise într-un copac, se rostogolise de trei ori și aterizase pe roți. Acoperișul era încovoiat. Capota era făcută zob. Portierele erau îndoite și răsucite, toate geamurile opace erau crăpate. Vidic văzuse cum se produsese accidentul. Nu avusese de ales, deoarece îl urmărise, conducând cu viteză și ținându-se aproape. Apăsase brusc frâna în clipa în care Lincolnul pierduse controlul și se oprise cu scrâșnet de roți, în timp ce celălalt vehicul se afla încă în mișcare. Apoi sărise afară și se strecurase mai aproape de mașina distrusă, adulmecând aerul ca să depisteze prezența vaporilor de benzină și ciulind urechile ca să descopere orice indiciu care i-ar fi putut spune că picura combustibil din vreun furtun rupt sau rezervor fisurat.

Lincolnul ajunsese într-o stare proastă, iar șoferul acestuia și mai rău. Era mort. Avea gâtul rupt. Nu exista niciun dubiu în această privință. Vidic zâmbise când văzuse ce se întâmplase. Nu era deznodământul la care se așteptase. Dar se putea folosi de el. Mai mult, era ca un răspuns la o rugăciune. Un ecou din copilărie i-a venit în minte: Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și-n traistă. A rânjit mai tare, apoi și-a îndreptat atenția spre pasagerul din dreapta. La început, Vidic a crezut că individul avea să ajungă și el la morgă, însă când a verificat, i-a simțit pulsul. Prin urmare și-a schimbat diagnosticul: individul avea doar o contuzie și o încheietură ruptă, judecând după marginea ascuțită a osului care îi ieșea pe sub piele. Îl salvase mărimea. Părea imens. Avea lejer 1,87 metri, chiar dacă stătea prăbușit pe portieră. Pe puțin 113 kilograme. Și era numai oase și mușchi. Niciun gram de grăsime.

Vidic chemase câțiva indivizi să îl ajute și, în timp ce îi aștepta, i-a scos pe șofer și pe pasager din mașina distrusă. Nu a fost o treabă ușoară. Capul șoferului se bălăbănea în toate părțile, iar corpul îi era moale și greu de manevrat. Cu pasagerul a fost și mai greu, din cauza mărimii și a formei acestuia. Avea brațele mai groase decât picioarele șoferului. Încheieturile lui erau prea late ca Vidic să le poată prinde. Vidic abia mai respira și era transpirat în ciuda aerului rece, când a auzit zgomot de roți pe asfalt, în spatele lui. A avut timp doar cât să scotocească prin buzunarele pasagerului și să transfere într-ale lui cele câteva lucruri pe care le găsise.

Nou-veniții și-au făcut apariția într-o camionetă Ford, lucru care s-a dovedit a fi o alegere practică. Ar fi fost imposibil să manevreze corpul inconștient al pasagerului și să îl pună pe bancheta din spate a unei mașini obișnuite. Acesta era prea masiv. Prea incomod. Ei nu ar fi avut suficient loc de manevră. Prin urmare cei trei l-au ridicat și l-au pus pe platforma de încărcare, apoi au azvârlit trupul neînsuflețit al șoferului lângă el.

Tipul care condusese camioneta se numea Darren Fletcher. Era cu vreo câțiva centimetri mai înalt decât Vidic, dar era mai suplu și cu vreo nouă kilograme mai ușor. A trântit hayonul, apoi s-a întors spre Vidic:

— Ai văzut cum s-a întâmplat?

Vidic a încuviințat.

— Când ai sunat și ai spus că era Lincolnul lui Gibson, am sperat să te înșeli.

— Știi ca eu să mă fi înșelat vreodată?

Fletcher a mârâit și a spus:

— Povestește-mi.

Vidic a ridicat din umeri.

— Gibson conducea destul de încet. Destul de precaut. L-am ajuns din urmă din întâmplare. Mă întorceam la bază. Presupun că și el făcea la fel. A continuat să meargă cu aceeași viteză aproape un kilometru. În felul său caracteristic. Apoi trebuie să îmi fi văzut mașina. A văzut-o, dar nu și-a dat seama că este a mea, deoarece a încercat brusc să scape de mine. A apăsat accelerația, dar exact în momentul nepotrivit.

Vidic a arătat cu capul spre mașina distrusă.

— După cum se vede. Proba numărul 1.

— Ai semnalizat cu farurile? Ai claxonat? Ai făcut să pară că ești gata de o întrecere?

— Nu. De ce aș face asta? N-am 16 ani.

— Și-atunci, de ce a încercat să scape de tine? Sau de cine a crezut că erai?

Vidic a ridicat din umeri.

— Cred că paranoia este de vină. Plutește în aer. A început când a murit O’Connell și situația s-a înrăutățit de când a dispărut Bowery.

Fletcher a tăcut un moment, apoi a spus:

— Uriașul care era în mașină cu Gibson. El cine e?

— Habar n-am.

— Nu are act de identitate?

— Nu.

— Bagaje? Un rucsac, măcar?

— Doar ăsta.

Vidic a scos un pistol de la centură și i l-a dat lui Fletcher.

— Un Glock 17. Arma preferată a FBI-ului. Înțelegi ce vrei din asta.

DOI

Fletcher și celălalt individ au plecat cu Fordul și l-au lăsat pe Vidic să se ocupe de Lincoln. Acesta a verificat torpedoul și portbagajul, căutând orice ar fi putut conține informații personale, apoi și-a îndreptat atenția spre scaunul șoferului. Era pregătit să curețe orice urmă de sânge, dar nu a găsit nimic. Pielea lui Gibson nu fusese străpunsă în timpul accidentului. Sau cel puțin nu cât timp îi bătuse inima. Vidic a zâmbit. Asta îi ușura următoarea sarcină. A aruncat o privire spre partea pasagerului și a observat locul de pe cadranul portierei unde, în urma impactului cu capul uriașului, rămăsese o pată de sânge. A scos un cuțit din buzunar, și-a crestat buricul degetului mare de la mâna stângă și a stors câteva picături de sânge pe rama portierei șoferului într-un loc anume, doar cu vreo șapte centimetri mai jos. A pus mâna pe volan. Pe schimbătorul de viteze. A potrivit oglinda retrovizoare. A apăsat câteva butoane ale sistemelor de climatizare și de divertisment. A scos un telefon mobil din buzunar, a verificat de două ori să se asigure că era cel bun și l-a îndesat în partea laterală a scaunului. Apoi a apăsat frâna și a răsucit cheia în contact. Nu s-a întâmplat nimic. Un sistem de siguranță trebuie să fi întrerupt contactul când vehiculul s-a izbit de copac și să fi oprit alimentarea cu combustibil, cu puțin noroc, și-a spus Vidic. Și-a folosit cuțitul ca să scoată carcasa schimbătorului de viteză, a ales funcția Neutru, apoi a deschis portiera și a sărit din mașină. S-a urcat în mașina lui, a pornit motorul, a tras în spatele Lincolnului și l-a împins ușor. Acesta s-a deplasat câțiva metri, apoi a încetinit, până s-a oprit. Vidic a apăsat mai tare pe accelerație. Lincolnul a rulat mai repede. De data aceasta, a prins viteză. Suficient cât să treacă prin parapetul de siguranță și să dispară în întunericul de dincolo.