Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Copyright © Editura Trei, 2025
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ;
Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
www.edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-2637-8
ISBN (EPUB): 978-606-40-2721-4
EDITORI: Silviu Dragomir
Magdalena Mărculescu
Vasile Dem. Zamfirescu
DIRECTOR EDITORIAL NONFICTION: Victor Popescu
DESIGN: Alexe Popescu
IMAGINE COPERTĂ: Shutterstock.com/© Zeus Ray
DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban
DTP: Dan Crăciun
CORECTURĂ: Rodica Crețu
„Plateia Akadēmias Platonōs“, îi spun șoferului și pornim.
Plateia Akadēmias Platonōs — Piața Academiei lui Platon — este în nord-vestul Atenei, lângă Parcul Arheologic al Academiei lui Platon. Planul meu este să văd mai întâi piața și de acolo să merg în Parcul Arheologic.
Blocuri, magazine, cafenele, depozite. Taxiul oprește, șoferul îmi dă de înțeles că am ajuns, plătesc și cobor. Dar în jur nu e nicio piață. Merg o vreme de-a lungul unei străzi și apoi intru într-un parc. E un parc mare, cu alei nepietruite. Mă opresc lângă ruinele unor ziduri; nu există nimic din care să afli cât de vechi sunt și pe cine vor fi adăpostit. În spatele unui zid, un bărbat stă pe o piatră. Privește în gol, în tăcere. În jurul lui sunt mai multe sacoșe de plastic. Dintr-una ies câteva haine ponosite, din alta, două pâini. Nu-ți trebuie mult să-ți dai seama că este un om pentru care acasă nu există.
Rătăcesc aproape toată dimineața prin acel parc. Când plec, văd un panou. Fusesem în Parcul Arheologic al Academiei lui Platon. Ies pe o stradă cu mai multe garaje și dau într-o mică piață în care se află un bust al lui Platon. Un ochi este negru, buzele, roșii. Pe frunte este scris ceva, dar nu-mi pot da seama ce. Ajunsesem în Piața Academiei lui Platon.
Pe vremea lui Platon, toată această zonă era o imensă dumbravă aflată în afara cetății Atenei. Dumbrava se numea Akadēmia, după numele unui erou legendar, Akadēmos (sau Hekadēmos). În Akadēmia erau temple, altare și un gymnasion — un loc pentru exerciții fizice. Unul dintre altare era închinat lui Eros. Lumea venea acolo să aducă ofrande zeilor, să se plimbe, să facă exerciții, să discute. Veneau și sofiști, veneau și filosofi.
După ce Platon s-a întors la Atena din prima lui călătorie în Sicilia, a cumpărat, singur sau cu ajutorul unui prieten, o proprietate în Akadēmia. Acolo va fi avut probabil o casă și o grădină în care discipolii lui erau bineveniți. Se pare însă că discuțiile se purtau în dumbravă, unde Platon a ridicat după un timp un mouseion, un templu dedicat Muzelor. În acel loc din afara Atenei s-a creat în jurul lui un fel de școală, care s-a numit mai apoi Academia lui Platon.
Platon nu a scris tratate, a scris dialoguri, în care două sau mai multe personaje discută, uneori se înfruntă și de multe ori nu ajung la nicio concluzie. Sunt atât de vii aceste dialoguri, încât îți vine să spui că ele au fost scrise pentru a fi jucate. Așa s-a și întâmplat, se pare, în Academia lui Platon. Unii deveneau actori, ceilalți, spectatori, și cu toții vor fi simțit, pe viu, ce înseamnă a gândi. De-a lungul vremii, unele dialoguri au fost chiar jucate în teatre. Am stat mult acolo, în acea piață. Era în iunie 2000.
Și acum Cut!, cum ar spune un regizor de film. Iunie 2020. Sunt acasă, în București. Pandemia ne-a făcut prizonieri în propria casă și cu toții nu facem altceva decât să ne uităm neîncetat la tot ce apare și dispare pe ecranul telefoanelor; telefoanele sunt mobile, noi, imobili. Nu ai cum să nu te gândești la povestea peșterii din Republica lui Platon: într-un loc subpământean locuiesc mai mulți oameni care nu pot privi decât la ceea ce se află în fața lor — un perete pe care apar și dispar umbre.
„Ieri“, Socrate a coborât din Atena în Pireu pentru a privi procesiunea închinată unei zeițe și acolo, în Pireu, în casa unui prieten, a purtat un dialog despre dreptate. Nu știm unde este Socrate „azi“: în Pireu, în Atena sau pe drum? „Azi“ s-a întâlnit însă cu cineva. Socrate, ne putem imagina, i-a pomenit despre dialogul de „ieri“ și cel cu care s-a întâlnit l-a rugat să i-l povestească. Aceasta este Republica: dialogul de „ieri“ pe care Socrate îl povestește „azi“ unei persoane nenumite.
Am început, în vara lui 2020, să recitesc Republica. După ce am terminat, un an mai târziu, am crezut că am descoperit unde voia să ne călăuzească. Mi-am dorit atunci să mă întâlnesc cu cineva care nu a citit Republica și să i-o povestesc. În fond, și Socrate îi povestește dialogul de „ieri“ cuiva care nu a luat parte la el. Dar erau încă restricții și eu eram a confined academic. Nu-mi rămâne, mi-am zis atunci, decât să o povestesc în scris.
Am început să scriu, dar eu nu povesteam ca Socrate. Republica are câteva sute de pagini. Dialogul purtat de Socrate în Pireu va fi ținut așadar mult, poate până în zori, și „azi“ el îl reproduce întocmai. Pe când eu începeam prin a discuta un tablou sau o gravură în care era întruchipată o scenă din Republica și apoi, când începeam să povestesc, parafrazam, rezumam, citam, reformulam, interpretam. Anumite scene le povesteam în altă ordine decât cea în care ele se înlănțuiau în text și lăsam deoparte o seamă de lucruri, căci voiam să înaintez mai repede, deși, dintr-un reflex academic, adunam în note tot felul de citate, comentarii și trimiteri bibliografice. Și totuși Platon mă îndemna parcă să împărtășesc și eu cuiva, „azi“, povestea de „ieri“, chiar dacă, spusă de mine, povestea devenea și a mea. Așa că am continuat să scriu. Când am terminat, n-am știut însă cum să închei, căci nu mai știam ce cale ar trebui să urmăm, potrivit lui Platon, pentru a ajunge acolo unde vrea să ne ducă Republica. Am pus atunci manuscrisul deoparte și mi-am amintit de acel bărbat fără adăpost pe care l-am văzut în Parcul Arheologic al Academiei lui Platon.
Anul acesta am vorbit cu o bună prietenă despre manuscrisul meu rămas neterminat. Mi-a spus că ar dori să-l citească, l-a citit, ne-am văzut și am vorbit despre înțelesul Republicii pentru noi, cei de astăzi. A doua zi mi-am dat seama că dialogul nostru era cea mai bună încheiere pentru ce scrisesem eu. L-am reprodus aici, cu acordul prietenei mele.
Sper că cele ce urmează îl vor îndemna pe cititor să deschidă Republica și să o povestească și el.
Casa
Michiel Coxcie, Peștera lui Platon
Peștera lui Coxcie
1
În orașul Douai din nordul Franței există un muzeu —Musée de la Chartreuse. Acolo, într-una din săli, este un tablou care se numește De grot van Plato, Peștera lui Platon. Multă vreme nu s-a putut stabili cine este autorul lui. Acum îi este atribuit lui Michiel Coxcie.
Coxcie s-a născut în Flandra, în 1499. În jurul vârstei de treizeci de ani a plecat la Roma. Acolo i-a cunoscut pe Michelangelo și Vasari, a studiat operele lui Leonardo, Rafael și Tițian, a avut comenzi, a pictat. A intrat în contact cu ideile lui Pico della Mirandola și Marsilio Ficino, care încercau să-l apropie pe Platon de doctrina creștină, și a citit (în traducerea în latină a lui Ficino) mai multe dialoguri ale lui Platon. A stat zece ani la Roma, după care s-a întors în Flandra, unde a devenit artist la curtea lui Carol Quintul și apoi la cea a lui Filip al II-lea.
Nu s-a putut stabili cu certitudine când și unde a pictat Peștera lui Platon. Unii istorici susțin că în jurul anului 1540, după ce s-a întors de la Roma. Tabloul ne înfățișează opt bărbați. În spatele lor se află un zid și o făclie aprinsă. Deasupra zidului sunt două vase și patru statuete. Dacă ne uităm cu atenție, observăm că vasele și statuetele sunt ținute de mâinile unor oameni pe care nu îi vedem. Cei opt bărbați tac. Cel din mijloc s-a răsucit și, cu mâna dreaptă, vrea să ne îndrepte privirea spre ceea ce e în spatele lui. Dar între ce vedem în tabloul lui Coxcie și ce ne spune Platon în povestea peșterii sunt mai multe nepotriviri.
2
Într-un loc subpământean, ce este ca o peșteră, locuiesc mai mulți oameni. Au gâturile și picioarele legate, nu se pot mișca și nu-și pot roti capul. Așa trăiesc încă din copilărie, ca niște prizonieri. În spatele lor arde un foc, iar între ei și foc este un drum, de-a lungul căruia a fost construit un zid nu prea înalt. De-a lungul zidului merg niște oameni care poartă cu ei statuete de oameni sau de animale — din lemn, din piatră — și alte lucruri făcute de mâna omului. Umbrele a ce poartă ei sunt proiectate pe un perete aflat în fața celor legați, care cred că ele, umbrele, sunt ființe adevărate. Cei legați nu pot privi decât la ce e în fața lor, iar în fața lor nu sunt decât umbre — umbrele lor și ale acelor statuete. Și, dacă ar putea vorbi între ei, ar crede că vorbele lor se referă la umbrele ce se perindă pe perete.
Și acum să ne imaginăm ce s-ar întâmpla, în chip natural (physei), dacă ar fi eliberați. Cineva — nu știm cine — se apropie de prizonieri și îl eliberează pe unul dintre ei. Cel eliberat se ridică, se îndreaptă către foc, îi vede pe cei care poartă toate acele lucruri și statuete și își dă seama că tot ce văzuse el pe perete sunt umbre, nu ființe adevărate.
Cel care l-a eliberat îl ajută apoi să urce către ieșirea din peșteră. Drumul e anevoios și abrupt, dar în cele din urmă cel eliberat iese din peșteră. Acolo, după ce ochii i se obișnuiesc cu lumina puternică a soarelui, privește la tot ce e în jurul lui și înțelege că soarele e cel care face să existe anotimpurile, că el ține totul laolaltă și că lumina adevărată din el izvorăște.
După un timp, își amintește însă de cei legați. Coboară în peșteră și le spune ce a văzut în lumea din afară. Dar, cum ochii încă nu i s-au obișnuit cu întunecimea peșterii, nu mai vede bine nici măcar umbrele de pe perete. Cei legați râd de el și, dacă ar încerca să-i dezlege, n-ar pregeta să-l omoare.
Aceasta este așa-numita poveste a peșterii din Republica lui Platon (514a-517a). Când o citești, îți vin în minte tot felul de întrebări, la care textul pare a nu ne răspunde. Cel care o povestește e Socrate și el ne spune de la bun început să o comparăm cu „natura noastră [physis] în privința educației [paideia] și a lipsei de educație [apaideusia]“ (514a). Paideia — tradus îndeobște prin „educație“ — înseamnă însă și „artă“, „știință“, „copilărie“, „formare“, „cultură“. Povestea nu e greu de înțeles, dar modul în care Socrate ne cere să o interpretăm o face — dacă putem spune așa — cavernoasă.