editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

redactare:

Oana Dușmănescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Mihaela Gavriloiu

corectură:

Roxana Nacu

Maria Muşuroiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Storia della bambina perduta

Autor: Elena Ferrante

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2408-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2710-8

INDICELE PERSONAJELOR

Familia Cerullo (familia cârpaciului):

Fernando Cerullo, cizmar, tatăl Lilei.

Nunzia Cerullo, mama Lilei.

Raffaella Cerullo, zisă Lina sau Lila. S-a născut în august 1944. Are şaizeci şi şase de ani când dispare fără urmă din Napoli. Se căsătoreşte foarte tânără cu Stefano Carracci, dar în timpul unei vacanţe la Ischia se îndrăgosteşte de Nino Sarratore, pentru care îşi părăseşte soţul. După convieţuirea nereuşită cu Nino şi naşterea fiului lor Gennaro, zis Rino, Lila îl părăseşte definitiv pe Stefano când află că acesta aşteaptă un fiu de la Ada Cappuccio. Se mută cu Enzo Scanno la San Giovanni a Teduccio, până când, după câţiva ani, se întoarce să locuiască în cartier, împreună cu Enzo şi cu Gennaro.

Rino Cerullo, fratele mai mare al Lilei. E căsătorit cu Pinuccia Carracci, sora lui Stefano, de la care are doi copii. Primul fiu al Lilei poartă numele lui, adică Rino.

Alţi copii.

Familia Greco (familia portarului):

Elena Greco, zisă Lenuccia sau Lenù. Născută în august 1944, e naratoarea lungii poveşti pe care o citim. După clasele primare, Elena continuă să studieze cu tot mai mare succes până la obţinerea diplomei la Şcoala Normală din Pisa, unde îl cunoaşte pe Pietro Airota cu care, după câţiva ani, se căsătoreşte şi se mută la Florenţa. Au două fete împreună, Adele, zisă Dede, şi Elsa, dar Elena, pe care căsnicia o decepţionează, ajunge până la urmă să-şi părăsească fetele şi pe Pietro când începe o relaţie cu Nino Sarratore, iubirea ei din copilărie.

Peppe, Gianni şi Elisa, fraţii mai mici ai Elenei. Elisa, în ciuda dezaprobării Elenei, se mută împreună cu Marcello Solara.

Tatăl, portar la primărie.

Mama, casnică.

Familia Carracci (familia lui don Achille):

Don Achille Carracci, activ pe bursa neagră şi cămătar. A fost ucis.

Maria Carracci, soţia lui don Achille, mama lui Stefano, a Pinucciei şi a lui Alfonso. Fiica pe care Stefano o are cu Ada Cappuccio îi poartă numele.

Stefano Carracci, fiul defunctului don Achille, negustor şi primul soţ al Lilei. Nemulţumit de furtunoasa căsnicie cu Lila, începe o relaţie cu Ada Cappuccio, cu care se mută mai apoi. Este tatăl lui Gennaro, fiul Lilei, şi al Mariei, născută din relaţia cu Ada.

Pinuccia, fiica lui don Achille. Se căsătoreşte cu fratele Lilei, Rino, şi are doi copii cu el.

Alfonso, fiul lui don Achille. Se căsătoreşte resemnat cu Marisa Sarratore după o lungă logodnă.

Familia Peluso (familia tâmplarului):

Alfredo Peluso, tâmplar şi comunist, a murit în închisoare.

Giuseppina Peluso, soţia devotată a lui Alfredo, se sinucide la moartea acestuia.

Pasquale Peluso, fiul cel mare al lui Alfredo şi al Giuseppinei, zidar, militant comunist.

Carmela Peluso, zisă Carmen. Sora lui Pasquale, a fost mult timp logodită cu Enzo Scanno. Se căsătoreşte apoi cu benzinarul de la şosea, cu care are doi copii.

Alţi copii.

Familia Cappuccio (familia văduvei nebune):

Melina, văduvă, rudă cu Nunzia Cerullo. Aproape că şi-a pierdut minţile după terminarea relaţiei cu Donato Sarratore, a cărui amantă a fost.

Soţul Melinei, mort în împrejurări necunoscute.

Ada Cappuccio, fiica Melinei. Logodită mult timp cu Pasquale Peluso, devine amanta lui Stefano Carracci şi se mută împreună cu el. Din relaţia lor se naşte o fetiţă, Maria.

Antonio Cappuccio, fratele ei, mecanic. A fost logodit cu Elena.

Alţi copii.

Familia Sarratore (familia feroviarului-poet):

Donato Sarratore, mare crai, a fost amantul Melinei Cappuccio. Şi Elena, foarte tânără, îi cedează pe plajă la Ischia, îmboldită de suferinţa pricinuită de relaţia dintre Nino şi Lila.

Lidia Sarratore, soţia lui Donato.

Nino Sarratore, primul născut dintre fiii lui Donato şi ai Lidiei, are o lungă relaţie clandestină cu Lila. Căsătorit cu Eleonora, de la care l-a avut pe Albertino, începe o relaţie cu Elena, de asemenea căsătorită şi cu copii.

Marisa Sarratore, sora lui Nino. Căsătorită cu Alfonso Carracci. Devine amanta lui Michele Solara, cu care are doi copii.

Pino, Clelia şi Ciro Sarratore, copiii mai mici ai lui Donato şi ai Lidiei.

Familia Scanno (familia vânzătorului de fructe):

Nicola Scanno, vânzător de fructe, mort de pneumonie.

Assunta Scanno, soţia lui Nicola, moartă de cancer.

Enzo Scanno, fiul lui Nicola şi al Assuntei, a fost mult timp logodit cu Carmen Peluso. Când Lila se hotărăşte să-l părăsească definitiv pe Stefano, se ocupă de ea şi de fiul ei, Gennaro, ducându-i să locuiască la San Giovanni a Teduccio.

Alţi copii.

Familia Solara (familia proprietarului de cafenea cu acelaşi nume):

Silvio Solara, patronul cafenelei.

Manuela Solara, soţia lui Silvio, cămătăreasă. De-acum bătrână, este ucisă în uşa casei.

Marcello şi Michele Solara, fiii lui Silvio şi ai Manuelei. Respins în tinereţe de Lila, Marcello, după mulţi ani, se mută împreună cu Elisa, sora mai mică a Elenei.

Michele, căsătorit cu Gigliola, fata cofetarului, de la care are doi copii, şi-o ia ca amantă pe Marisa Sarratore, de la care are alţi doi copii. Este, oricum, obsedat în continuare de Lila.

Familia Spagnuolo (familia cofetarului):

Domnul Spagnuolo, cofetarul cafenelei Solara.

Rosa Spagnuolo, soţia cofetarului.

Gigliola Spagnuolo, fata cofetarului, soţia lui Michele Solara şi mama celor doi copii ai lui.

Alţi copii.

Familia Airota:

Guido Airota, profesor de literatură greacă.

Adele, soţia lui.

Mariarosa Airota, fiica cea mare, profesoară de istoria artei la Milano.

Pietro Airota, un foarte tânăr profesor universitar. Soţul Elenei şi tatăl lui Dede şi al Elsei.

Profesorii:

Ferraro, învăţător şi bibliotecar.

Oliviero, învăţătoare.

Gerace, profesor de gimnaziu.

Galiani, profesoară de liceu.

Alte personaje:

Gino, fiul farmacistului şi primul logodnic al Elenei. Şeful fasciştilor din cartier, este omorât într-o ambuscadă în faţa farmaciei.

Nella Incardo, verişoara învăţătoarei Oliviero.

Armando, medic, fiul profesoarei Galiani. E căsătorit cu Isabella, cu care are un fiu pe nume Marco.

Nadia, studentă, fiica profesoarei Galiani, a fost logodită cu Nino. În timpul adeziunii la mişcarea politică se ataşează de Pasquale Peluso.

Bruno Soccavo, prietenul lui Nino Sarratore şi moştenitorul fabricii de mezeluri a familiei. Este ucis chiar în fabrica lui.

Franco Mari, logodnicul Elenei în primii ani de facultate, s-a dedicat activismului politic. Îşi pierde un ochi în urma unei ambuscade fasciste.

Silvia, studentă şi activistă politic. Are un fiu, Mirko, născut dintr-o scurtă relaţie cu Nino Sarratore.

Din octombrie 1976 până în 1979, când m-am întors să locuiesc la Napoli, am evitat să reînnod o relaţie stabilă cu Lila. Dar n-a fost uşor. Ea a încercat aproape imediat să intre din nou cu forţa în viaţa mea şi eu am ignorat-o, am tolerat-o, am suportat-o. Deşi se comporta ca şi cum nu şi-ar fi dorit decât să-mi fie aproape într-un moment dificil, nu puteam uita dispreţul cu care mă tratase.

Astăzi mă gândesc că dacă la mijloc ar fi fost doar jignirea aceea care m-a rănit — eşti o cretină, îmi urlase la telefon când îi spusesem despre Nino, şi nu se întâmplase niciodată înainte, niciodată, să-mi vorbească în felul acela — m-aş fi liniştit repede. În realitate, mai mult decât jignirea aceea, a contat aluzia la Dede şi la Elsa. Gândeşte-te la răul pe care-l faci fiicelor tale, îmi reproşase şi, pe moment, nu dădusem importanţă acestui fapt. Dar cuvintele acelea au căpătat în timp din ce în ce mai multă greutate, mi-au revenit adesea în minte. Lila nu manifestase niciodată nici cel mai mic interes faţă de Dede şi de Elsa, aproape sigur nici nu-şi amintea numele lor. De fiecare dată când menţionasem, la telefon, vreo replică inteligentă de-a lor, mi-o retezase scurt, schimbând subiectul. Iar când le întâlnise pentru prima oară în casa lui Marcello Solara, se mulţumise să le privească cu indiferenţă şi le aruncase câteva fraze generice, nu acordase nicio atenţie modului în care erau frumos îmbrăcate, frumos pieptănate, capabile amândouă, deşi încă mici, să se exprime cu eleganţă. Şi totuşi eu le făcusem, eu le crescusem, erau parte din mine, prietena ei dintotdeauna: ar fi trebuit să facă loc — nu spun de drag, dar măcar din politeţe — mândriei mele de mamă. În schimb, nu strecurase nici măcar puţină ironie bonomă, afişase indiferenţă şi atât. Acum însă — din gelozie, cu siguranţă, pentru că Nino era al meu — îşi amintise de fete şi dorea să sublinieze că eram cea mai rea mamă, că le provocam lor suferinţă numai ca să fiu eu fericită. Imediat cum mă gândeam la asta mă enervam. Lila îşi făcuse cumva griji pentru Gennaro când îl părăsise pe Stefano, când îl abandonase pe copil la vecină din cauza muncii la fabrică, când îl trimisese la mine aproape ca să se debaraseze de el? Ah, aveam păcatele mele, dar eram, fără îndoială, o mamă mai bună decât ea.

Astfel de gânduri au devenit ceva obişnuit în anii aceia. A fost ca şi cum Lila, care în privinţa lui Dede şi a Elsei, în fond, rostise doar acea singură frază perfidă, ar fi devenit avocatul apărării nevoilor fiicelor mele şi eu m-aş fi simţit obligată să-i demonstrez că greşea de fiecare dată când le neglijam ca să mă dedic mie. Dar era doar o voce dictată de toane, nu ştiu ce credea cu adevărat despre comportamentul meu de mamă. Numai ea poate povesti asta, dacă într-adevăr a reuşit să devină parte din această înlănţuire foarte lungă de cuvinte pentru a-mi modifica textul, pentru a introduce voit verigi lipsă, pentru a desprinde altele fără să se vadă, pentru a spune despre mine mai mult decât vreau eu, mai mult decât sunt eu în stare să spun. E binevenită această intruziune a ei, mi-o doresc de când am început să schiţez povestea noastră, dar trebuie să ajung la final ca să pot verifica toate aceste pagini. Dacă aş încerca acum, sigur m-aş bloca.