Scriu cu patruzeci de degete.

Scriu cu ochi loviți de orbire.

Trăiesc realitatea. O consemnez. Apoi dispar.

Eu sunt cea prin a cărei gură trec morții unul după altul vâslind în urcușul lor către ceruri, prăbușindu-se apoi în sângele meu!

Eu sunt povestitoarea care contemplă viețile voastre scurte și privirea mea cade asupra voastră, așa cum s-a întâmplat în lungile nopți când râdeam și încercam să ghicim care dintre noi va încasa următorul obuz. Fac acest lucru pentru voi, este cu neputință să nu vă amintesc, să nu transform poveștile voastre în stâlpi care leagă pământul de cer.

Scriu pentru voi și despre voi: martiri ai revoluției siri­ene trădate.

Prima poartă

august 2012

Sârma ghimpată îmi zgârie spatele. Simt un frison în creștet care nu-mi dă pace. Sub sârmele întinse de-a lungul liniei de graniță erau săpate gropi prin care putea să se strecoare o singură persoană. Am reușit să trec peste groapă, apoi am luat-o la fugă. Am fugit cam o jumătate de oră, o distanță care trebuie străbătută înainte să traversezi granița dintre cele două țări. Nu erau mulți atunci cei care treceau granița, iar eu nu știam dacă voi fi în stare să respect toate instrucțiunile. Când am hotărât să mă întorc în țară credeam, dintr-un motiv care-mi scapă, că am să pier în zarva morții. Atunci, în clipa aceea, cu picioarele înfipte în groapă, sfâșiindu-mi spatele în sârma ghimpată. În acel loc, între cele două granițe, am ridicat ochii pentru prima dată spre cerul care stătea să se întunece. Am așteptat ore în șir să vină noaptea și să putem trece granița fără ca soldații turci să bage de seamă.

Am tras adânc aer în piept, mi-am îndreptat spatele și am apucat-o la fugă, cum ziceau instrucțiunile. Am fugit ca să trec dincolo de zona de pericol. Pământul era stâncos și anevoios, dar eu alergam cu ușurință. Un avânt pornit din inimă mă purta și mă arunca prin aer. M-am întors! Iată-mă din nou aici! Mormăi și respir greu: m-am întors! m-am întors! Am auzit sunetul unei rafale și huruitul unei mașinării militare deplasându-se pe partea cealaltă. Doar că noi reușiserăm să trecem și să ne îndepărtăm fugind.

Aveam impresia că toate astea trebuiau să se întâmple de multă vreme. Mi-am acoperit capul cu un văl, mi-am pus o jachetă lungă și niște pantaloni largi, căci după această traversare mai aveam de urcat un podiș înainte de a coborî în fugă ca să găsim mașina care ne aștepta. Noaptea se instalase pe deplin și totul părea obișnuit sau, cel puțin, așa am crezut. Mai târziu, în traversările mele repetate, priveliștea avea să se schimbe.

Aeroportul din Antakya putea servi drept martor la ororile care se întâmplaseră în Siria în ultimul an și jumătate. Traversarea granițelor era de asemenea un indiciu, alături de toate celelalte aspecte care mi s-au fixat în minte mai apoi și care stăteau mărturie despre schimbarea rapidă și profundă care avea loc. Însă în clipa aceea, coborând podișul cu o durere ascuțită în picioare, nu mă gândeam la toate acestea. Am ajuns la poalele urcușului, am îngenuncheat, iar preț de vreo zece minute am respirat sacadat încercând să-mi potolesc bătăile inimii. Cei cu care eram au crezut că mă emoționase vederea patriei. În realitate, nu ne puteam permite acest lux. Alergaserăm mult timp, iar acum inima îmi sărea din piept și nu reușeam deloc să mă ridic.

În cele din urmă, ne-am urcat în mașină și mi-am mai tras sufletul. Șoferul era tânăr. Noi eram trei în spate și doi în față. Maysira1 și Muhammad vor deveni în curând parte a lumii mele. Doi luptători diferiți, dar provenind din aceeași familie. Familia la care îmi voi găsi adăpost. Muhammad, un tânăr de douăzeci de ani, va deveni prietenul meu pentru totdeauna și mă va ajuta în munca mea.

Ne aflam în împrejurimile orașului Idlib, care nu fusese eliberat în întregime de sub controlul forțelor lui al-Asad. Întâlnim multe posturi de control. Toate ale Armatei libere. Trecem fugind prin plantațiile de măslini. Intrăm pe prima poartă către tărâmul de nicăieri. Luptători care-și poartă armele și care ne arată semnul victoriei. Încerc să fur câteva fotografii scoțând capul pe geamul mașinii și desprinzându-mă de ceea ce mă înconjoară. Mașina își continuă mersul în timp ce sunetul obuzelor răzbate din depărtare. Drumul nu s-a terminat încă. O uimire amestecată cu bucurie mă furnica prin tot trupul, căci vedeam pentru prima dată pământul eliberat. Pământul era liber, însă cerul nu ne lăsa răgaz să ne bucurăm. Cerul luase foc, iar priveliștea se transformase cu totul în patru ecrane de cinema care se întrepătrund. Nu priveam doar cu cei doi ochi. Îmi apăruseră alții pe gât, până și pe urechi și chiar în vârful degetelor, așa cum au creaturile mitologice. Mi-am fixat privirea înainte, iar ochii se plimbau de la un ecran la altul. Distrugătoare, cer în flăcări, o mașină pe fundal în care se aflau o femeie și trei bărbați care se îndreptau spre Saraqib.

Tot ce se întâmplă în povestirea aceasta e real. Nu există decât un personaj imaginar aici, cel care se joacă de-a povestitorul. Eu sunt singura care reușește să treacă granița în toiul atacului de parcă aș fi un personaj născocit dintr-o carte. Mă ajut de imaginație ca să fac față realității. Urmăresc îndeaproape detaliile acesteia și tot ce se întâmplă nu ca ființă reală, ci îmi imaginez că sunt personajul unui roman. Și mă gândesc la ce ar alege acest personaj ipotetic ca să mă întăresc și să merg mai departe. O las deoparte pe femeia reală și devin o alta, ipotetică, care trebuie să aibă reacții pe măsura celor trăite. Cum se numește acel ceva care ne împinge să ne întrebăm despre sensul existenței? Despre identitate? Despre exil? Despre dreptate? Despre nebunia sângelui? Toate drumurile acestea pe care le străbate mașina într-un întuneric desăvârșit duc către casa familiei care va deveni parte din lumea mea.

Este bizar cum îmi amintesc frânturi de întâmplări care apar și dispar. Nu aveam de gând să scriu aceste lucruri înainte de cea de-a doua vizită a mea aici. Scopul întoarcerii mele în Siria în august 2012, după ce plecasem de aici în iulie 2011, era să pun pe picioare mici proiecte pentru femei și să înființez o organizație în nordul Siriei care să le asiste material pe femei și să-i instruiască pe copii. Eram în căutarea unei idei fezabile cu ajutorul căreia să putem înființa organizații civile democratice în regiunile care ieșiseră de sub controlul lui al-Asad. Nu m-am gândit niciodată să scriu un jurnal. Mă pregăteam pentru un nou roman. Dar lucrurile s-au schimbat și a trebuit să plec. O întâmplare minoră mi-a schimbat cursul vieții și m-a făcut să scriu această mărturisire.

Pe drumul de întoarcere, chiar înainte de graniță, venind dinspre Sarmada ca să traversăm din Siria în Turcia, m-am întâlnit cu un tânăr luptător care m-a făcut să apuc pixul și să încep să notez într-un carnețel ce spune. În clipa aceea, am hotărât că voi scrie, după ce el a spus: „Noi ne dorim aici un stat laic2!“.

S-a întâmplat în ultima zi, cu câteva ore înainte de plecare, la punctul de control al brigăzii al-Faruq. Tânărul cu sclipiri de stele în priviri povestea, sufocat de emoție, cum a părăsit „unitățile speciale“ ale armatei pentru că a refuzat să omoare oameni. Apoi a adăugat: „Cum adică să mă arunc cu capul înainte în moarte? Cine vrea să moară? Nimeni! Dar noi am fost morți, iar acum vrem să trăim!“.

Cerul era albastru. Nimic nu ne tulbura tihna, nici măcar șuieratul gloanțelor sau punctele de control. Nici măcar casele dărâmate de-o parte și de alta a drumului. Nu eram decât la mică distanță de orașul Sarmada. Îl lăsasem în urmă, cu tot cu pereții lui pictați în culorile steagului revoluției.

„Vrem un stat laic...“ a repetat și celălalt tânăr, ceva mai copt. Altul a spus: „Blestemați să fie! Toți sunt alauiți3!“. Celălalt l-a privit și a zis: „Nu, nu sunt toți...“. Îl ascult cum îmi spune pentru a doua oară povestea lui cu „unitățile speciale“, în timp ce prietenul lui se apropie și îi șoptește ceva la ureche. Tânărul cu ochi strălucitori și păr de culoarea mierii mă privește uluit. Arma îi scapă din mână și-și coboară privirea. Mă uit în ochii lui tremurânzi. Lasă arma pe jos și își întoarce fața. Cerul nu se schimbase, era tot albastru, iar muntele de piatră din spatele nostru ne contempla în tăcere. Totuși, auzeam ceva ca un țocăit, iar când tânărul și-a întors din nou fața spre mine, l-am văzut cum își mușcă buzele. A glăsuit cu voce tremurândă, deși era același tânăr care făcea de pază înarmat la punctul de control și care își striga mânia către cer: „Iartă-mă, mătușă4, zău că n-am știut!“. Chipul lui copilăresc își recăpătase blândețea, iar tinerii înarmați de sub pod ne priveau cu curiozitate. În apropierea lor flutura un steag alb pe care stătea scris: „Nu există alt zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul Său“. Doi dintre ei aveau bărbi lungi. Cerul era la fel de albastru, iar tânărul soldat care redevenise copil s-a apropiat de mine și mi-a spus bâlbâindu-se: „Eu nu urăsc pe nimeni, dar ăștia sunt niște câini care ne pun să omorâm oameni. Iartă-mă, mătușă dragă!“. Tânărul mai copt stătea lângă el în picioare. Ochii îi scânteiau de furie în timp ce repeta: „Noi aici vrem un stat civil. Eu fac parte din brigada al-Faruq și vreau un stat civil! Sunt student la comerț în anul II“. Nu am rămas multă vreme cu ei. I-am ascultat, apoi am adăugat: „Nu e nicio problemă. Noi să fim sănătoși!“. Doar că tânărul ai cărui ochi își mai pierduseră din strălucire era hotărât să-mi explice că nu a vrut deloc să mă jignească. I-am spus, înainte de a pleca cu alți trei tineri: „Dar eu nu sunt alauită, iar tu nu ești sunnit. Eu sunt siriană, așa cum și tu ești sirian“. M-a privit cu uimire. „Acesta este adevărul“, i-am spus, „amândoi suntem sirieni. Doar sirieni.“ Mi-am luat o mină severă urcând în mașină și părăsind punctul de control al brigăzii al-Faruq. „Cine are nevoie de pacificare aici? Cine vrea să construiască o țară din sânge și foc? Oare acest soldat care a dezertat din unitățile speciale și care a redevenit copil? Sau poate luptătorii fideli lui al-Asad?“ Tinerii m-au privit cu uimire și au început să râdă. Nu au înțeles nimic din ce spusesem.

De unde le vine puterea? Care dintre noi este mai străin de sensul vieții? Și care e mai apropiat de esența ei? Noi sau ei? Ei, care trăiesc în brațele morții devorând-o ca pe o pradă ușoară în râsetele lor. Acele râsete pe care le-ar putea curma într-o clipă mațele lor deșirate. Nu sunt decât o iluzie în mințile oamenilor. Când spui „Armata liberă“, îți imaginezi o colectivitate unită, în vreme ce ei sunt… orice altceva te-ai aștepta să întâlnești când ieși pe stradă. Sunt grupuri diferite ca direcție și caracteristici. Diferiți în asprime și milostenie, diferiți în a-și însuși etica revoluționară sau în a se sustrage acesteia. Nu au nimic asemănător. Brigăzile Armatei libere sunt o copie a vieților noastre și a diferențelor dintre noi. Deosebirea este că moartea se plimbă printre ei cu ușurătatea unei pene, iar ca să se apropie de realitate, numele lor ar trebui să fie „Brigăzile rezistenței populare armate“.

Nu știu ce m-a făcut să scriu despre „porțile tărâmului de nicăieri“ și să vorbesc despre ultimul post de control înainte de a părăsi țara, dacă nu tânărul disident care se transformase în copil. De câte ori închid ochii, îmi răsare în minte imaginea soldățelului care și-a aruncat arma pe jos ca să se scuze pentru o greșeală de care, în fapt, nu se făcea vinovat; și anume că „mătușa“ din fața lui era de aceeași confesiune cu ofițerii lui din armată.

Prima poartă către Siria trecea prin infirmeria de la Rayhaniya, la granița turco-siriană. Aici se afla o categorie aparte de sirieni, cei care erau salvați din bombardamente. Camere una lângă alta duhnind de mirosul celor întinși pe cearșafuri albe cu picioare amputate, brațe tăiate și priviri rătăcite. Membrele lor plutesc prin aer. Munhal, unul dintre primii revoluționari din Saraqib, mi-a spus să-mi țin firea înainte să intrăm într-o cameră în care se aflau două fetițe. Dayana, de patru ani, și Shayma, de unsprezece. Un glonț i se înfipsese în măduva spinării provocându-i Dayanei o paralizie permanentă. Zăcea resemnată ca un iepure alb înspăimântat. Cum de nu ocolise glonțul bietul trup firav de copil?! Ce ciudat! La ce s-o fi gândit lunetistul când și-a potrivit glonțul ca să intre în spatele unei fetițe care traversa strada ca să cumpere dulciuri pentru ifṭār5? Lângă patul Dayanei se afla cel al Shaymei, căreia îi fusese amputat piciorul. Bomba o surprinsese în fața casei împreună cu familia ei. Șapte membri ai familiei fuseseră uciși pe loc, inclusiv mama ei. Lângă patul Shaymei stătea mătușa acesteia. Ochii Shaymei ne priveau ciudat, cu un amestec de speranță și teamă. A zâmbit în cele din urmă când i-am pus mâna pe frunte. O schijă îi lovise mâna stângă și o zdrobise. Cearșaful alb legat în jurul taliei o acoperea până mai sus de pulpe. Un gol umplea locul piciorului lipsă. Golurile dau formă membrului uman lipsă. Nu mai suntem întregi. Suntem desăvârșirea lipsei. Ce ai putea să-i spui acestei fetițe care mă privește cu ochi încântători? Și celălalt picior fusese lovit. De altfel, avea lovituri răspândite pe tot trupul. Mi-am trecut mâna peste fruntea ei, iar un zâmbet tăcut s-a așternut între noi. Cele două fetițe nu erau singurele din această categorie. În camera alăturată un tânăr aștepta să îi fie amputat piciorul sfâșiat de o bombă. Privirea îi râdea. Un altul aștepta să i se vindece rana de la picior provocată de o schijă ca să se poată întoarce în Siria și să lupte. El este Abdallah, care șchiopăta când ne-am văzut mai târziu. Am devenit prieteni și am mers împreună spre cea de-a treia poartă a tărâmului de nicăieri. Pe sub bombele care cădeau, ca să bem cafeaua cu frumoasa lui iubită.

Pe coridorul spitalului, cu puțin înainte de graniță, toate mădularele sirienilor uitate din greșeală în țărâna țării tânjeau după locul rămas gol… Tinerii care zăceau cu părți din trupurile lor sfâșiate priveau pe ferestrele infirmeriei aflate la doi pași de țara lor. Acolo unde am făcut primul pas către tărâmul de nicăieri, unde după puțin timp am privit cerul aprinzându-se de bombe care cădeau deasupra orășelelor adormite, unde aveam să luăm prima noastră masă laolaltă cu unul dintre grupurile de luptători. Acolo unde am să privesc uimită chipurile tinerilor care râd atunci când bombele șuieră pe deasupra capetelor lor.

Moartea este personajul principal. Nu există povești spuse de oameni în care moartea să nu fie personajul principal. Orice poate fi relativizat, mai puțin întâietatea absolută a morții sau a unei clipe ieșite din timp, precum aceea în care am trecut în bezna nopții dincolo de sârma ghimpată. Mergeam ca prin labirint până acolo unde băieții tăiaseră o poartă ca să putem trece. Uneori fugeam, alteori mergeam agale. Acea clipă ezitantă între exil și acasă. Acolo, de cele două părți ale gardului, trupurile ieșeau dintr-odată din întuneric și mergeam ca orbii. Ne atingeam cu umerii. Au auzit o voce care a spus „bună seara“, o voce care se ducea, alta care venea; parcă eram pisici negre, doar că nu ne străluceau ochii. Zona de graniță prin care sirienii se făceau nevăzuți odată cu căderea nopții nu era foarte mare. Oamenii intrau și ieșeau, se întâlneau în liniștea nopții. Mulți nu-și găseau liniștea. Ca o masă gelatinoasă care se prelinge.

Pe drumul de întoarcere am întâlnit doi tineri tunisieni care treceau granița. Tânărul care a mers în tovărășia noastră mi-a spus: „Atâta vreme cât va exista sprijin și finanțare pentru anumite grupuri din Armata liberă în detrimentul altora, nu va fi bine“. La fel mi-au mărturisit și soldații disidenți care nu aveau suficiente provizii, spre deosebire de grupurile islamice nou apărute care dispuneau de muniție și provizii și despre care se spunea că ar fi extremiste și sponsorizate de anumite state. Grupările din Rif, Idlib, Hama și Alep spuneau în mare cam același lucru. Doar că aceste grupări mai slab finanțate găseau întotdeauna cum să se salveze ca să nu fie înghițite de mișcările islamice, de pildă membrii acestora își vindeau propriile bunuri, se ajutau unii pe alții ca și cum ar fi fost dintr-o singură familie, uneori vindeau bijuteriile soțiilor. Când unul dintre comandanții acestor grupuri a început să strângă bani ca să cumpere puști, o femeie a luat inelul de pe degetul soțului ei și i l-a oferit. Comandantul a refuzat. Un comandant al unui alt grup mi-a spus: „Dacă continuăm așa, vom fi obligați să ne alăturăm diavolului6 ca să luptăm împotriva lui Baššār al-Asad7“. Părea furios și trist.

Nu au arme destule ca să mărească perimetrul confruntării, de aceea ar dori ca luptele să se domolească în Alep. Dar sunt neputincioși. Samsarii de armament lucrează necontenit în vreme ce opoziția politică nu se preocupă de realitatea de pe teren a grupărilor armate, cum nu sunt interesați nici de constituirea unei conduceri unitare. Comandantul unui grup armat îmi spune: „Bombardați, înfometați, supuși asalturilor, vânați și uciși, vom sfârși prin a ne îndrepta către grupările bine aprovizionate cu arme“. L-am întrebat: „Asta vrea sistemul 8?“. Mi-a răspuns supărat: „Spune-mi, unde este elita opoziției politice și culturale? Unde sunt ofițerii superiori? De ce trăiesc în Turcia câtă vreme lupta se duce aici? Noi murim în fiecare zi și o să tot murim! Nu putem da mai mult decât propriile suflete, dar nu vom da înapoi de la lupta contra sistemului! Poate că vom muri, dar copiii și nepoții noștri vor lupta contra lui al-Asad. Unde sunteți voi când se întâmplă toate astea?“.

Nu reușesc să scriu însăilat, nu mânuiesc scrisul cursiv, simt nevoia să decupez timpul. Mă întorc la poveștile mele despre traversarea graniței dintre cele două țări pe bâjbâite și la cum ne-au întâmpinat grădinile de măslini și mireasma țării celei noi, la toate locurile pe care le-am traversat mai înainte, la orășelele cu pereți desenați cu imagini ale revoluției și cu steagurile ei, la chipurile obosite ale oamenilor.

Am traversat câteva puncte de control ale Armatei libere cu mașina noastră care străpungea întunericul nopții. Nu erau cine știe ce controale, mai ales că băieții se știau între ei. Satele erau eliberate, parte dintre ele, iar altele aproape eliberate. Cuvântul „eliberat“ este aproximativ pentru că cerul se afla încă sub controlul sistemului. În jurul nostru zburau proiectile, iar când și când auzeam huruitul avioanelor. Dar băieții mă linișteau. Totul era în regulă. Doar că ne aflam la câțiva kilometri de pericolul real. „Doar la câțiva kilometri de locul unde moartea coboară din cer!“ Suntem în mașină și ne îndreptăm spre Binnish, unde vom participa la o demonstrație de stradă. Apoi ne vom întâlni cu una dintre brigăzi.

La manifestația din orașul Binnish nu participa nicio femeie, iar pe pancarte se putea citi: „Nu există alt zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul Său“. Eram singură în mijlocul bărbaților care se holbau la mine cu uimire. Am făcut cunoștință cu câțiva tineri foarte bine-crescuți. Au cântat și au aplaudat, apoi a apărut un șeic care li s-a adresat. Nu am părăsit imediat orașul; am vorbit cu câteva femei care se aflau în fața caselor și priveau manifestația. Una dintre ele mi-a spus: „Cândva luam și noi parte la astfel de manifestații, dar acum nu mai este posibil. Bărbații se tem pentru noi din cauza bombardamentelor și a împușcăturilor“. Orașul Binnish fusese eliberat într-adevăr, dar cerul continua să trădeze. Nu reușiseră să-i înfrunte pe revoluționari pe teren, nu mai aveau curaj să intre terestru după ce se confruntaseră în luptă cu oamenii de aici. Așa că veneau noaptea sau în zori, bombardau și fugeau. De obicei mureau copii, femei și bătrâni, însă bărbații și brigăzile continuau lupta fără să obosească. „Aceasta ne este soarta“, spuneau tinerii din Binnish.

Nu am văzut nicio femeie fără văl; este tradiția locului, iar ele o urmează cu sfințenie. Eu am stat fără văl în mijlocul demonstrației din Binnish. Când am pornit-o însă prin satele din regiune, mi-am pus văl ca să nu atrag atenția. Dar când m-am întâlnit cu băieții, nu l-am purtat. Unii dintre ei nu au dat mâna cu mine, dar discuțiile pe care le-am avut au fost la un nivel intelectual și uman foarte ridicat. M-au avertizat însă că unele grupuri de luptători nu mă vor primi decât dacă port văl. Niciunul dintre ei nu a vorbit despre înființarea unui stat islamic, ci despre un stat laic. La vremea aceea, grupurile jihadiste nu erau atât de numeroase și nici foarte răspândite, cum aveau să devină peste câteva luni. Până și discuția despre „jihadiștii arabi“ era una exagerată, însă după fiecare măcel, numărul acestora creștea. În Saraqib erau aproximativ nouăsprezece jihadiști la șapte sute cincizeci de luptători.

Cina pe care am luat-o la Binnish a fost foarte bogată. O casă aflată în mijlocul unei grădini de măslini și un grup de tineri care s-a străduit să ne ofere tot ce are mai bun. Șeful grupului, un tânăr pe la vreo treizeci de ani, era chipeș și liniștit, fiu al locului. Am fost surprinsă cu câtă ușurință întrețineau conversația, dar și cu politețe, din dorința de a vorbi despre problema sectarismului și urgența rezolvării acesteia. Am vorbit despre diferite aspecte și nevoia de a nu deschide calea către un război civil sectar. Unul dintre tineri mi-a spus: „Există reacții violente la violența regimului, dar nu multe la număr și în general sunt gesturi individuale, mai apoi condamnate“. Același tânăr îmi va spune peste câteva zile: „Dacă vreunul dintre băieți se înrolează la alauiți, va fi omorât, ca răspuns la măcelurile făcute de aceștia. Noi suntem împotriva acestei practici, ca să nu dăm sistemului exact ceea ce dorește. O așezare sunnită nu va ataca una alauită. Nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla, de-ar fi să plătim cu prețul vieții. Dar nu reușim să controlăm furia celor cărora le-au fost omorâte familii întregi sau ale căror case au fost bombardate. Iar cu timpul furia crește“. Tânărul acesta a fost ucis peste câteva luni de niște luptători cu fețele acoperite care s-au dovedit a fi jihadiști veniți din afara Siriei.

Mi-au povestit o mulțime de lucruri despre tot felul de bande de mercenari care fură în numele Armatei libere și răpesc în numele brigăzilor. Acestea din urmă, ocupându-se cu rezolvarea acestei probleme, sunt ținute departe de lupta împotriva sistemului. Sau se ocupă să pună capăt încăierărilor mărunte care apar între grupurile armate: unele grupări răpesc oamenii cu care intră în conflict, iar comandanții sunt puși în situația de a media între ei. Tinerii vorbesc și despre greșelile pe care le-au făcut și se gândesc cum să îmbunătățească mersul revoluției. Este posibil ca aceștia să nu reprezinte în întregime nordul Siriei, din zona Alepului, Idlib și Hama, însă niciuna dintre brigăzile pe care le-am întâlnit nu s-a abătut de la această regulă, printre ei și șeicul unuia dintre triburi. Îi ascultam pe tinerii din Binnish când a răsunat o explozie puternică. Eram în balconul care dădea spre livada de măslini. Luna se vedea ca printr-o pânză. Erau vreo zece tineri vizavi de balcon. Cerul s-a luminat. „Bombardează la Tiftinaz9“, a spus unul dintre ei. S-au întors apoi la discuție, iar pe mine m-au rugat să termin de mâncat. Am mâncat în tăcere cu inima bubuindu-mi de frică. „După ce ai plecat, au început să ne bombardeze și pe noi. Slavă Domnului că ai plecat“, mi-a spus unul dintre băieți mai târziu. Au insistat să văd cimitirul de tancuri de la Atarib, o grămadă de fiare arse înghesuite unele în celelalte. Schelete metalice zdrobite și urme de incendiu care se întind peste tot printre casele răsturnate precum cutiile din carton rupte. Liniște și sălbăticie. Nimic altceva în Atarib. Nici măcar o șoaptă! Sau un lătrat de câine! Abia la capătul unuia dintre drumurile adiacente, pe când cercetam cu atenție distrugerile fără margini care ne-au făcut să înțelegem sensul cuvântului „genocid“, am zărit într-o dugheană mică lumina unei lumânări, iar de departe se vedea silueta unei femei în mers. Era singura dovadă că localitatea Atarib nu este o așezare a fantomelor. Doar ruine fără formă și identitate. Sunetul obuzelor din apropiere ajungea până la noi.

Ne-am continuat drumul spre Saraqib. Șeful grupului nostru și-a luat pușca și a încărcat-o repede. M-au cuprins fiori. Apoi a așezat lângă el o grenadă. Era chiar lângă mine. A luat grenada în mână și a așezat-o lângă el, în partea dreaptă. M-am uitat la forma ei verzuie. Doar câțiva centimetri și aș putea să o ating! M-am cutremurat din nou. Traversam o zonă periculoasă. Ținea grenada strâns în pumn. Și-a așezat arma lângă fereastră. L-am urmărit cu atenție cum își rotește privirea ca un lup pe timp de noapte. „Mama voastră de câini ai sistemului, mama voastră de hoți care distrugeți tot în numele Armatei libere!“, a spus.

Pe locul din față, Maysira și-a pregătit pușca. Muhammad, care era lângă mine, a făcut același lucru cu arma lui. Am reușit să trecem prin întunericul înfricoșător. Chiparoși falnici mărgineau drumul asfaltat și îngust care-mi părea că nu se mai sfârșește. Dar am dat dovadă de curaj. Doar că prezența oarecum relaxată a puștii lângă șeful grupului nostru și felul în care își băgase grenada în buzunarul vestei m-au făcut să mă gândesc că se poate întâmpla o nenorocire. Dacă n-ar fi fost țeava puștii îndreptată chiar înspre mine, chiar în fața ochilor mei… M-am gândit că o mișcare la câțiva centimetri de degetele mele m-ar arunca cu siguranță în întunericul veșnic. Din mijlocul beznei, se ițea o țeavă mică și îmbietoare care se uita fix la mine. M-a smuls din visare vocea șefului de grup care mi-a spus: „Vom merge împreună. Nu se va atinge nimeni de un fir de păr de-al tău“.

Am intrat pe străduțele din Saraqib cu precauție. Localitatea nu era în întregime eliberată, iar trăgătorul de la biserică continua să fie în libertate. Mulți muriseră de mâna lui până în momentul de față. Am intrat într-o casă mare cu mai multe aripi, casă de oameni înstăriți. În curte erau trei case. În partea din spate, se afla o încăpere veche pe care o numeau beci și care avea să devină locul meu preferat. Era o clădire veche, cu acoperiș boltit, care aparținea bunicilor familiei. În partea stângă, se înălța locuința fiului cel mare, Abu Ibrahim, și a soției acestuia, Nura. În partea dreaptă, era casa mezinului, Maysira, a soției sale, Manal, și a copiilor acestora, Ala, Ruha, Mahmud și Tala. Cu ei locuiau mama bărbaților și mătușa cea bătrână. Cele două erau aproape infirme și se îngrijea de ele Ayush, fiica familiei care nu se căsătorise.

Abia ce am ajuns, și toată casa s-a mobilizat ca să pregătească masa. Maysira se număra printre cei care ieșiseră să demonstreze pașnic împotriva regimului Asad, apoi devenise luptător. Muhammad, la douăzeci de ani, era student la economie. Se alăturase manifestațiilor pașnice, apoi se înrolase în rândurile opoziției armate. Ne așezăm pe jos în jurul farfuriilor cu mâncare, iar lângă mine stau Ruha și Ala.

A doua zi de dimineață, înainte de a ieși ca să ne întâlnim cu văduvele martirilor și să vedem care este situația acestora, în casa cea mare a familiei s-au strâns în jurul meu femei frumoase din vecini care au început să povestească despre Saraqib. Ala se află lângă mine, ascultă și mă ține de mână. Sora ei, Ruha, își ajută mama și mă privește când și când pe furiș, iar eu încerc să le mulțumesc pe amândouă. Îi șoptesc la ureche Alei că trebuie să ascultăm aceste povești, iar ea îmi face cu ochiul, își sprijină bărbia cu mâna și ascultă împreună cu mine ce au de spus femeile.

Nu a fost deloc ușor să trec pe la toate femeile. Muhammad a fost nevoit să mă însoțească permanent și să aștepte în mașină. Bărbaților nu le este îngăduit să intre în casele văduvelor, mai ales dacă ele se află în perioada de ʻidda, care presupune, după legea islamică, să nu se întâlnească cu niciun bărbat decât după trei luni și zece zile de la moartea soțului. La întoarcerea din ultima noastră vizită, Muhammad mi-a propus să mergem și să-l întâlnim pe artistul de graffiti care colorează zidurile orașului Saraqib. Graffitoul a fost cea mai importantă formă de manifestare artistică la care au recurs activiștii revoluției. Nici nu se eliberau bine localitățile, iar zidurile lor luau forma unor cărți deschise sau expoziții itinerante. Bărbatul care pictează zidurile din Saraqib este cel care se ocupă și de îngroparea martirilor bombardamentelor. „Îngrop cadavrele“, mi-a spus. Rostește cuvântul „cadavre“, își frânge mâinile și adaugă: „O să-ți spun povestea fiecăruia în parte, doar că ar putea să ne ia foarte mult timp. Pe scurt, eu îi îngrop pe martiri și desenez zidurile orașului. Nu am să plec niciodată din locul acesta!“.

Ne-am oprit în fața pereților de vizavi de Centrul cultural din Saraqib: culori scânteietoare sparg mohoreala locului. În partea opusă, se ridica o clădire pe ale cărei ziduri fusese scris: „Ai grijă, tu, margine a ochiului, să nu uiți pleoapa! Ai grijă, tu, floare de trandafir, să nu uiți ramura care te ține!“. Pe alt perete, scria așa: „O, Damasc, noi și eternitatea suntem locuitorii acestei țări!“.

Ne plimbăm pe străzi, iar eu fac poze pereților și vitrinelor. În timpul acesta, orașul este înecat de sunete de portavoce care anunță moartea cuiva, de cortegii de tineri și copii, femei și bătrâni. Praf și arșiță. Mergem sub soarele care arde ca focul. Câțiva bărbați trec pe lângă noi, au ochii injectați, dar scânteietori. Șuieratul gloanțelor trase de lunetiști continuă să se audă. Proiectilele nu se opresc. Pe seară, vine la noi un tânăr brunet, apropiat al familiei lui Maysira, cu obrajii arși. Tace câteva momente, înainte să ne spună că proiectilele au căzut la el pe câmp și i-au ars grâul pe care voia să-l vândă. „S-a terminat cu recolta din acest an!“ a spus rezemându-și capul de perete. Stăteam pe o rogojină din plastic pusă peste un covor vinețiu și ascultam în tăcere. Mama lui l-a privit uluită și preț de câteva secunde am ascultat cum oftează, apoi a tăcut și ea. Am tăcut toți și am continuat să ascultăm șuieratul gloanțelor. În ziua următoare, în vreme ce stăteam în fața unui perete, Muhammad mi-a spus: „Dau foc terenurilor agricole din jurul orașului ca să-i pedepsească pe locuitori. Nu sunt convins că nu va pica un proiectil chiar acum!“. Am privit amândoi cerul albastru și limpede care răsuna de proiectile. „Când va pica peste noi, nu vom reuși să-i auzim decât șuieratul“, spuse el și râse. Un șir de tancuri se îndrepta spre Alep, iar noi priveam cum trece în apropierea orașului.

„Saraqib o să devină un punct de joncțiune când luptele se vor înteți și îl vor bombarda fără oprire“, îmi mai spuse o dată pe când ne continuam drumul cu mașina. Ajungem în fața unei case dărâmate, ne oprim, iar Muhammad spune: „Au bombardat casa asta după ce îi dăduseră foc și îl omorâseră pe unul dintre băieții care locuiau aici. Tânărul a murit torturat în închisoare, avea șapte surori și un frate și era orfan de tată. După ce l-au omorât, l-au legat de o mașină și l-au târât pe străzi. Era dintre tinerii care ieșiseră să ia parte la demonstrațiile pașnice. Un alt tânăr a făcut poze în timpul demonstrațiilor, l-au prins, l-au băgat sub un tanc și l-au amenințat că vor trece peste el. Apoi, au început să miște tancul, cu tânărul sub el, și au ținut-o așa o vreme prăpădindu-se de râs. Toate astea înainte de a-l aresta. Pe de altă parte, încercăm să reconstruim ce au bombardat ei. Vezi casa asta?“. Îmi arată o casă cu o spărtură imensă la al doilea etaj. „Este casa surorii unuia dintre disidenți; au bombardat-o doar ca să se răzbune pe fratele ei.“

Ne-am ridicat din pat la cinci dimineața, speriați, în zgomot de proiectile. Nu există un orar pentru bombardamente. Noaptea par mai dese. La interval de o jumătate de oră, o oră cade câte un proiectil. În ultimele trei zile, au căzut o sută treizeci de proiectile. Manal, soția lui Maysira, ne-a spus că de la începutul revoluției nu mai știu ce este acela somn. Dorm câte o oră, apoi se trezesc cu ochii încețoșați. Le-am luat pe Ala și Ruha și am coborât repede în adăpost. Ala mă ținea strâns în timp ce coboram scările, iar Ruha mă cuprinsese cu brațele. Coboram încet pentru că amândouă copilele mă țineau de câte o parte și orice mișcare necontrolată ne-ar fi aruncat pe jos pe toate trei. Casa era mare, dar se umpluse de membrii familiei care veneau din celelalte case din curte: bunica, care era mama tuturor, mătușa, apoi generația fetelor și soții acestora, bărbații și soțiile lor, generația nepoților și copiii acestora. Fiecare casă adăpostea mai multe familii; unele case fuseseră ocupate, altele distruse, altele ținte ale bombardamentelor sau așezate în puncte de interes. Alte case deveniseră sedii ale trăgătorilor, în vreme ce locuințele disidenților dispăruseră. Familia era numeroasă, dar „nu le lipsea nimic“, cum obișnuia să spună una dintre femei.

Adăpostul era o cameră mare pe care familia o folosea pentru cele trebuincioase agriculturii, furtunuri și utilaje. Avea o gaură care fusese reparată. Manal ne-a spus că sunt urmele unui proiectil care a căzut din cer. Ușa adăpostului era acoperită cu pungi din nailon. Copiii și femeile coborâseră alături de câțiva bărbați. Cele două bătrâne rămăseseră sus, împreună cu bărbații familiei. Fiica cea mare a spus: „Nu reușesc să se miște și nu au timp să fugă de moarte până le coboară și scot din casă. Sunt amândouă bolnave. Rămân în camerele lor și ascultă șuieratul proiectilelor. Când bombardamentul se domolește, se aude vocea din minaretul moscheii, ceea ce înseamnă că a murit cineva. Bătrânele rămân mereu sus și privesc prin ochiul îngust de geam“.

După ce am ajuns în adăpost, Ala, Ruha și Tala au început să se întreacă între ele, vorbind despre tipurile de proiectile și rachete. Una dintre fetițe avea în mână un proiectil pe care îl păstra ca amintire. Au venit și câteva familii din vecini. Am coborât în adăpost. Multe case nu dispun de adăposturi. Familia a cărei casă se afla în bătaia puștii lunetistului s-a refugiat și ea aici. Am văzut cum arată casa lor, cu urme de glonț răspândite peste tot pe pereți. Mama familiei ne-a spus, în timp ce mergeam grăbiți și temători, că atunci când dorește să se ducă într-o altă cameră sau să traverseze curtea, așteaptă îndelung și îl urmărește pe lunetist. Profită de neatenția lui și fuge ca să bea un pahar cu apă sau să aducă de mâncare copiilor ori pentru alte nevoi. „Mă joc cu el, fiu de câine, nenorocitul“, spune râzând. Își acoperă capul cu văl roz și poartă o rochie împodobită cu flori tropicale. Rochia atinge pământul. Toate femeile de-aici îmbracă rochii lungi. Mama care se joacă cu lunetistul pare bizară cu toată veselia ei în mijlocul unei case dărâmate. Femeile din cartier mi-au spus apoi că același lunetist a împușcat o femeie în organele genitale; tot el a împușcat o fetiță de doisprezece ani în ziua în care am plecat din Saraqib. Același lunetist i-a obligat pe băieți să mă pună să merg printre case ca să evit strada din raza lui de acțiune. Acea întâmplare m-a făcut să mă opresc și să simt un soi de paralizie care mi-a înțepenit genunchii. Băieții au strigat la mine: „Aici nu merge așa! Trebuie să fii tare!“. Tot atunci am învățat să las tristețea și suferința pentru când voi fi singură. Ușile caselor erau deschise, iar noi înșelam astfel vigilența lunetistului. Săream pe fereastră, apoi o luam pe scări până la parter, intram în curtea altei case cu încălțările în mână. Intram în case străine. Bătrâna în casa căreia am dat buzna și prin a cărei sufragerie treceam ne-a răspuns la salut stând culcată și fără să se miște. Era obișnuită cu oamenii din cartier care îi treceau prin casă. Își deschiseseră porțile, dărâmaseră pereții dintre case făcând din propriile locuințe străzi pe care să le folosească ca să scape de lunetist. Sar de la fereastră și o văd că mă fixează ciudat cu privirea. De fapt, privea fix tavanul de parcă nu ne-ar fi văzut pe noi trei. Am traversat astfel mai multe case și am ajuns în siguranță. Era singura cale prin care puteam să ne ferim de lunetist.

Proiectilele cădeau și ziua, în ciuda soarelui strălucitor, iar liniștea era spartă doar de șuieratul acestora sau de gloanțele lunetistului. Mama familiei mi-a spus imediat ce ajunseserăm acasă: „Nu te teme! Când cad proiectile, se oprește și lunetistul!“. Mi-a făcut cu ochiul, apoi și-a luat fiul într-o singură mână, l-a aruncat în sus și l-a prins în brațe. Când m-am întors cu ea în adăpost, am văzut că mai venise o familie din vecini. Ala, care avea obiceiul să însăileze câte o poveste înainte de somn, mi-a spus că familia nou-venită era dezbinată: mama era cu noi, tatăl, cu Baššār… dar „ce contează! Trebuie să se adăpostească cu noi ca să nu moară!“. Fetița asta oacheșă, Șeherezada mea, avea cei mai frumoși ochi negri pe care i-am văzut pe lume. Mergea iute și-și aranja părul din oră în oră. Își punea în el trandafiri artificiali, galbeni, roșii sau roz, pe care îi asorta cu hainele. Urmărea atent pe toată lumea și devenea și mai atentă când coboram în adăpost. Avea grijă de sora ei mai mică, de doi ani și jumătate, și de toți copiii din jurul ei. Nu lăsa în special pe niciunul să se apropie de mine. Îmi povestea în detaliu despre cum au murit vecinii și cum au dispărut fără urmă tinerii din cartier unul după altul.

Cu puțin înainte să înceteze bombardamentul, a smuls proiectilul din mâinile surorii de doi ani și jumătate și i-a spus cu calm: „Copiii mici nu se joacă cu proiectile“. Nu avea încă șapte ani, dar când a auzit șuieratul unui nou bombardament, s-a repezit s-o ia în brațe pe sora ei și să o strângă cu putere. În vremea asta noi ceilalți stăteam ghemuiți unii într-alții. O altă femeie care își ținea strâns copiii lângă ea a spus: „Soldații lui Baššār, securitatea și oamenii din Shabbiha10 ne intră în case, vin cu camioane pline de armament, ne omoară cu el, apoi umplu camioanele cu mobilă furată și pleacă. Ne omoară copiii și ne fură din case. Dar ce-au avut cu dulapul meu? Mi-au aruncat toate rochiile în curte și s-au șters cu ele la fund. S-au pișat în pahare. Nici rochia mea de mireasă nu le-a scăpat! Am găsit-o plină de rahat“.

Într-o altă casă, vedem mai mulți copii stând în tăcere. Era și o femeie de vreo patruzeci de ani care mângâia pe spate un copil de vreo zece. Era singurul care-i rămăsese, dar era bolnav mintal, nu vorbea, avea ochi surâzători și chipul frumos, de culoarea grâului. Gura îi era deschisă și din ea îi curgea salivă. Femeia mai avusese trei băieți. Ne-a povestit în amănunt ce i se întâmplase și cum îi smulseseră copilul din brațe. Ochii i s-au înroșit și a început să plângă.

Nu mai putuse să plângă până atunci. O lacrimă mare i s-a rostogolit pe față în liniște în vreme ce îmi spunea povestea: fratele meu a fost printre primii care au ieșit la revoluție. Pe oricine ai întreba aici îl cunoaște pe Muhammad Haf. Este eroul din Saraqib. La început au ieșit la manifestații pașnice, apoi au început să ne bombardeze. Au executat șapte copii în fața noastră. Fratele meu a luptat până la ultima suflare. Nu vom muri ca niște lași. Vom muri așa cum merităm. Și pe fratele meu mai mic l-au omorât. Ne-au dat foc la casă și am fugit. Mi-au omorât doi frați, iar pe fiul meu mi l-au smuls din brațe. M-am rugat de ei să îi lase în pace, însă nu au vrut. Mi-au omorât doi copii și doi frați. Mai am un copil, dar e cu revoluționarii. S-au dus copiii mei… S-au dus toți... a rămas ăsta mic. A arătat către copilul bolnav care ne privea cu uimire. Râdea la noi. După cum vezi... Ce nenorocire! Băiatul care e cu revoluționarii mi-a spus că nu se va întoarce decât atunci când Siria va deveni liberă. A venit cu pozele celor doi copii ai ei martiri. Primul avea ochii verzi și părul auriu și doar nouăsprezece ani. Degetele ei se mișcau pe fotografie precum valurile mării. A doua poză arăta un tânăr căruia nu îi dăduse încă mustața. Apoi a scos poza fratelui ei Muhammad și a ridicat-o. S-a oprit în fața celei de-a patra fotografii. A pus capul în pământ și a spus: „Mi l-au smuls din brațe. Am rămas agățată de el până când m-au înconjurat și mi l-au smuls din brațe. I-am implorat, i-am rugat să mi-l lase. Am fugit în urma lor. Dar tot l-au luat. Participase la revoluție, așa că l-au omorât. Era doar un copil...“.

Poveștile dimineților nu se sfârșesc. Seara, pe când ne întorceam din ocolul pe care îl făceam prin sate, a venit unul dintre luptătorii disidenți din Jabal Zawiya. Conducea o brigadă militară. Ochii îi ardeau de vioiciune, însă din când în când își încrunta sprâncenele. Fața lui părea liniștită, mai puțin când vorbea despre moarte. A spus: „Pe fratele meu cel mic l-au luat la închisoare și l-au torturat. I-au spus că eu am fost ucis. Și că m-au tăiat în bucăți pe care le-au aruncat apoi din vârful muntelui. Apoi l-au torturat și i-au dat foc de viu. Noi suntem din satul Ayn Laruz, unde au fost uciși șase copii. Fratele meu avea șaisprezece ani. Era încă viu când i-au dat foc. În satul nostru au fost cu totul șaisprezece martiri. Ai mei au părăsit casa și s-au ascuns. La începutul revoluției, țineam legătura cu un ofițer alauit. Era prietenul meu. Țineam legătura cu ofițerii și cu familiile. În prima lună a revoluției aveam vreo șapte sute de oameni. Pe patru dintre ei i-a ajutat să fugă acest ofițer alauit care-mi era prieten. La început mi-a fost teamă de el. Însă am riscat, iar el a continuat să ne ajute până în ultimul moment. Legăturile noastre erau extrem de secrete. Nu vorbeam niciodată la telefon. Însă, la un moment dat, acest ofițer a dispărut. Nimeni nu mai știa nimic despre el. Regimul se temea de disidențe, așa că rotea mereu ofițerii. După aceea, armata a preluat în întregime controlul asupra regiunii și s-a retras către Alep. Dar se va întoarce. Ne confecționăm singuri armele, pentru că nu avem de unde să le luăm. Am încercat să facem o rachetă cu ce aveam la îndemână. Într-o zi, racheta pe care încercam să o facem s-a lansat din greșeală și a dispărut. Mi-a fost frică și am luat-o la fugă. Eram într-un lan de grâu. A fost un experiment eșuat“. Râde, iar ochii îi joacă în cap. „Am fugit ca Tom și Jerry. Ne-a fost frică că o să cadă peste case, deși eram destul de departe de ele. Racheta noastră avea 16 kilograme, ceea ce înseamnă că la impact avea 16 tone. Am găsit-o peste câteva zile în același lan de grâu. Învățam singuri cum se fac rachetele, dar era posibil ca în orice clipă acestea să explodeze.“

Tânărul a tăcut și s-a uitat la cei din jurul său. Eram mulți în adăpost, dar numărul luptătorilor nu trecea de douăzeci. Auzeam în continuare șuieratul proiectilelor. Tânărul luptător și-ar fi dorit să continue povestea, dar proiectilele nu se opreau. Micuța Ala privea furioasă pentru că trecuse de mult ora somnului. Iar ea nu putea să adoarmă înainte să-mi povestească despre vecinii ei care fuseseră uciși. Îi descria cu lux de amănunte, unul câte unul, și apoi îmi spunea pe care dintre ei îl plăcuse cel mai mult. M-a întrebat în timp ce părăseam adăpostul: „Adică și eu am să mor?“. Am râs și i-am răspuns: „Nu, nu vei...“. Înainte să-mi termin propoziția, a dat din cap și mi-a spus cu ironie: „Ha, ha, ha!!! Toți cei care au murit au spus același lucru...“.

De data aceasta am ținut-o pe Ala departe de povești. Le-am cerut lui Maysira și Muhammad să nu-i povestească ce se întâmplă. De dimineață nu mă scăpa din ochi, ca și cum și-ar fi dat seama că o trădez. Tânărul care urma să meargă cu noi ne aștepta afară. Când i-am spus că plec la Jabal Zawiya, la nord-vest de Saraqib, s-a bosumflat și mi-a întors spatele. Apoi m-a privit crunt. I-am explicat: „Mergem la Jabal Zawiya pentru că trebuie să ne întâlnim cu soțiile martirilor, să vedem situația fiecăreia dintre ele și cum putem să le ajutăm ca să se descurce singure. Mi-aș fi dorit să ne poți însoți, doar că este foarte periculos pentru tine. Bombardamentul continuă“. Mi-a spus: „Dar mie nu-mi este frică!“. Mama ei a tranșat chestiunea: „Astea nu sunt locuri unde să meargă fetele!“. S-a uitat la mine curioasă. I-am făcut cu ochiul și i-am șoptit: „Eu sunt bărbat deghizat în fată“. A râs tare și mi-a făcut cu ochiul la rândul ei. S-a îndepărtat de mama ei și mi-a șoptit: „În seara asta o să-ți spun o poveste“. Am râs și am închis ușa cu putere. În drum spre Jabal Zawiya a fost timp destul ca să aud mai multe povești. Fiecare tânăr avea de spus câte o poveste. Am înregistrat sute de povești. Iată una dintre ele:

„L-am găsit după șapte zile. Era aruncat în mărăcini. A dispărut pe 24 martie 2012. Era chiar în ziua în care armata a invadat orașul Saraqib. Era ghemuit, iar dinspre el venea un miros fetid. Se vedea clar sângele lui roșu, pentru că rana era profundă. Îi tăiaseră gâtul. Hainele păreau la locul lor. Din depărtare corpul lui semăna cu o bucată de cârpă azvârlită în mărăcini. Doar că această bucată de cârpă acoperea trupul unui tânăr din familia al-Abbud, primul martir din Saraqib în ziua în care Armata a intrat în oraș. Am crezut că îl arestaseră ca pe atâția alții, dar el era mort. Încă șase zile am crezut că e în viață. Cel puțin eu eram convins că fusese arestat mișelește. În ziua respectivă nu avea arma cu el, o lăsase acasă. A ieșit și a dispărut. Dacă ar fi avut arma cu el, nu s-ar fi predat cu atâta ușurință. Dar fusese trădat… tăietura care îi retezase gâtul fusese făcută din spate, căci sângele se scursese în pământ. După prima invazie, Armata s-a retras. Nu era de fapt decât o strategie pe care să o credem noi. Rămăseseră câțiva soldați. Asta era într-o sâmbătă. S-au întors marți și au invadat Tiftinaz și Jarjanaz controlând astfel toată regiunea. Au incendiat șaptezeci de case la Jarjanaz și încă o sută în Saraqib. S-au urcat în tancuri și au intrat cu ele în case. Erau foarte mulți. Când au terminat treaba, Saraqib arăta ca un morman de ruine. În ziua aceea, au omorât floarea tinerilor noștri. Saad Barish, după ce a fost lovit de o schijă în braț și de alta în picior, se afla în casa surorii lui cu fiul acesteia. Au năvălit și au distrus casa, pe el l-au prins, iar pe copil l-au smuls din brațele mamei. I-au luat pe amândoi și i-au târât pe străzi. Urla din cauza rănilor, dar nu i-au dat nicio atenție. Mai mult, au continuat să-i târască pe străzi până când au dispărut din vedere. Mama copilului urla și se ținea după ei. Au aruncat-o la pământ și au dispărut. Am auzit apoi rafale de mitralieră. Fugea când putea, când nu, se târa către locul din care se auziseră împușcăturile. I-am găsit aruncați pe jos, lângă un zid, cu gloanțe în cap și peste tot, în tot corpul, până și în locul unde fuseseră rănile. Gloanțele sfâșiaseră carnea.

Aceeași femeie al cărei copil îi fusese smuls din brațe, iar ea trântită pe jos înainte de a-i fi omorât pruncul, a primit o a doua vizită din partea Armatei. Veniseră după al doilea fiu al ei. Soldaților le era foame, așa că le-a făcut de mâncare. Unul dintre ei a început să urle la ea. Femeia l-a ocărât și i-a spus: «Ești la mine în casă, mănânci din mâncarea mea și îndrăznești să țipi la mine?». Soldatul a tăcut și le-a cerut camarazilor să nu-i facă rău femeii, dar i-au luat fiul adolescent. Au plecat, iar soldatul care strigase la femeie s-a întristat văzând-o plângând și implorându-i să-i dea fiul înapoi. Au ieșit, iar fiul ei s-a întors… mort.

Cu toate astea, tinerii noștri nu s-au dat bătuți și nu s-au înspăimântat de numărul lor mare, nici de bombardamente și crime. Și-au apărat casele până au rămas fără provizii și armament. Șase dintre ei au rămas încercuiți fără nicio provizie, iar armata a reușit să intre în casa pe care o apărau. Se pregăteau să-l execute pe proprietarul casei, deși era un bătrân neputincios. Nevasta lui s-a pus în genunchi în fața lor: «Să vă pup picioarele, copiii mei, nu-l omorâți! E om bătrân! Ce treabă are el cu toate astea?». Nu l-au omorât, dar l-au bătut cu bestialitate și l-au aruncat în stradă. Pe cei șase tineri cu vârste între douăzeci și treizeci de ani i-au luat, i-au pus cu spatele la perete și i-au împușcat unul câte unul. S-au prăbușit toți în câteva clipe, îngrămădiți unul peste celălalt. Apoi, soldații au plecat ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În ziua următoare, patrulau străzile din Saraqib când l-au oprit pe Muhammad Abbud și l-au împușcat. Apoi, l-au arestat pe fratele lui. În ziua aceea, l-au omorât pe Muhammad Barish, poreclit Muhammad Haf. Nu au îndrăznit să-l înfrunte, căci era cunoscut pentru curajul lui, fusese comandantul unei brigăzi foarte populare în Saraqib. Ca să-l omoare, au trimis un avion care s-a rotit în aer și din care soldații au tras în el cu mitralierele. De la sol, îi sprijineau soldați dintr-un BMW, care trăgeau orbește în toate direcțiile. După ce l-au pus la pământ și s-au asigurat că e mort, s-au apropiat de el și au început să strige și să danseze de bucurie. Cât despre Zahir Abbud, pe care l-au arestat în aceeași zi, a ieșit după trei luni de tortură. La câteva zile, mergea pe străzile din Saraqib când a fost doborât de gloanțele unui lunetist. Dar obținuseră doar o victorie provizorie asupra noastră. Noi trăgeam cu puști kalașnikov, ei răspundeau bombardându-ne din tancuri și avioane. Dar, cum ți-am spus, era doar o victorie temporară.“

S-a sfârșit astfel povestea tânărului, care era cu noi în mașină, despre prima zi de atac asupra orașului Saraqib. Ajunge să consemnezi una dintre sutele de povești! Soarele ardea cu putere în vreme ce ne îndreptam către zona rurală, situată la nord de Alep, Idlib și Hama. Pe drum, ne-am oprit la câteva puncte de control ale brigăzilor armate. Era ca o descoperire întârziată a identității siriene și a geografiei unei țări făcute din pământ, sânge și foc și din surprize fără sfârșit. Peste tot, numai praf și limbi de foc care se zăreau din depărtare, alături de liniștea înfricoșătoare a satelor. Păreau să fie numai ruine, oamenii nu apăreau decât arareori. Huruitul avioanelor se auzea în aer. Bombardamentele erau la ceva distanță de noi. Tânărul a vorbit din nou: „În orice clipă poate să cadă un proiectil, dar acum nu pare să se întâmple așa ceva“. Drumul pustiu, satele tăcute pe care le-am traversat, punctele de control ale brigăzilor armate în plină după-amiază, senzația de sare în ochi pe care o aveam, toate acestea aproape m-au făcut să plâng. Și aș fi izbucnit în plâns, dacă nu aș fi zărit dintr-odată ceva care se mișcă. M-am uitat și am văzut un câmp care avea la capăt canale de irigație! Așadar, viața continuă în ciuda a orice! La capătul orizontului am văzut o fată care nu avea mai mult de cincisprezece ani. Mi-a bătut inima mai tare și m-am uitat spre cer. Risca oare să devină ținta vreunui lunetist din avion? Țopăia bucuroasă și-și băga capul sub apă. Și-a scos vălul, l-a udat, apoi și-a udat și părul. Și-a șters fața. Brusc, ne-au apărut în față case mici din lut cu acoperișuri în boltă. A trecut pe lângă noi un camion de mici dimensiuni în care era înghesuit în grup de fetițe. Stăteau în picioare, iar fiecare avea în mână câte un târnăcop. Lângă ele, câteva femei. Mașina a oprit, ele au coborât și s-au îndreptat spre câmp. O astfel de regiune nu se putea transforma în cuib de jihadiști sau salafiști11, pentru că natura vieții aici, agricole și păstorești, necesită prezența femeii la muncă mai mult decât a bărbatului. Doar dacă acest lucru nu se va întâmpla prin forța armelor. Sate cât vezi cu ochii, sărăcie și trudă. În numele acestor așezări există un răsunet aparte și înțelesuri surprinzătoare: Rayan, Lof, Misarani, Qatra… și altele asemenea care înfruntă moartea ce se revarsă direct din cer. Fetițele și femeile se duceau spre câmp. Vălul care le acoperea fețele și care nu lăsa să se vadă decât ochii era pus astfel încât să le protejeze chipurile de soare. Prășeau pământul în viul amiezii. În depărtare se zărea un deal ce purta numele Regatului Iblā12 din Tell Mardikh, a cărui civilizație înflorise în mileniul trei înaintea erei noastre. Din păcate, a spus tânărul, și asupra lui a plouat cu bombe. Vipia ne acoperea. Urmele de viață ar fi dispărut din nou, dacă n-ar fi fost stolurile de păsări care spintecau liniștea.

Drumul nostru trecea pe la câteva grupuri ale unor brigăzi, iar peste tot tinerii aveau nevoie de muniție pe care încercau să o obțină. Mai era și problema răpirii pe care căpetenia unuia dintre triburi încerca să o rezolve. Am ajuns la sediul brigăzii Aḥrāru l-ʻašā›ir13 pe la mijlocul amiezii. Eram două grupuri în două mașini. Tinerii tocmai negociau să cumpere o cantitate de arme. Nu aveau cu ce să le plătească. Am stat deoparte și i-am observat. Gloanțele străluceau în soare, iar tinerii își treceau degetele printre ele de parcă alegeau boabe de linte. Nu era deloc o cantitate foarte mare, abia dacă ajungea pentru a apăra câteva locuințe, dar părea că sunt nevoiți să continue negocierea. Să cumpere ce e mai bun la prețul cel mai mic, căci nu aveau bani de aruncat! Am intrat în casă. Soarele ne arsese chipurile. Ne așteptau patru tineri, fiecare înarmat doar cu un kalașnikov. Nu aveau la ei, în sediu, nici telefon cu fir, nici internet. Telefonul mobil nu funcționa pentru că serviciul de comunicații fusese întrerupt în toată regiunea. Stăteau în două camere, ei și cele câteva arme pe care le aveau, dar cu care reușeau să țină piept tancurilor și avioanelor. Reușiseră chiar să înfrângă unități militare mult mai bine echipate și să le oblige să se retragă. Tânărul oacheș care stătea lângă comandantul brigăzii s-a scuzat pentru dezordine. Aveau o masă și câteva scaune. Camera era străbătută de o dâră de lumină. Fețele lor erau colorate brun-închis. Aveam să aflu mai apoi că sediul lor fusese bombardat. Dar acum, înainte de bombardament, ne grăbeam să ajungem la tribul ʻAmmār al-Mawālī din Daqra, unul dintre triburile din zona Maarra Numan, unde aveam să ne întâlnim cu una dintre căpeteniile lor și unde aveam să descopăr sărăcia oamenilor, dar și generozitatea și noblețea sufletelor lor, alături de curaj. Le voi asculta poveștile, cea mai recentă fiind despre cum au apărat hambarele cu grâne ca să nu fie furate și ca oamenii să nu moară de foame. Vom sta de vorbă cu un grup de tineri, cu căpetenia tribului, despre importanța unui stat laic, despre o singură Sirie a cărei unică sectă să fie libertatea. Căpetenia tribului e Abdel Razzaq, un om de cincizeci și ceva de ani care încearcă să elibereze pe unul dintre cei răpiți. Soția lui ne pregătește masa, iar fiica lui de treisprezece ani se ocupă de servirea oaspeților.

Pe cer a trecut un avion și am ieșit ca să-l privesc. Apoi, toți cei din casă au făcut la fel. Frica îi țintuia în loc. În acea clipă, uitându-mă la avion, am știut ce înseamnă exilul și ce înseamnă patria. Exact în clipa aceea. În ciuda faptului că intrasem în țara mea ca o fugară și traversasem granița ilegal. Patria însemna să privesc atunci un avion care aruncă proiectile peste noi, să-l privesc fix, fără teamă și să urmăresc cu atenție unde cade moartea. Exilul însemna să stau în Place de la Bastille, în mijlocul Parisului, sorbindu-mi cafeaua sub un soare blând, în stânga mea doi tineri care se sărută. O pasăre mi se așază pe genunchi, iar eu sar ca arsă de groază și teamă.

M-am întors ca să-l ascult mai departe pe conducătorul tribului și să urmăresc povestea eliberării unuia dintre oamenii răpiți: „După cum vezi, noi aici ne-am revoltat împotriva regimului, nu cerem decât ce este drept într-o țară în care vrem să ne conducă legea. Noi suntem triburi la origine și avem arme, dar am ieșit pașnic în stradă. Doar că, din momentul în care au vrut să ne omoare copiii și femeile, am trecut la război. Dumnezeu mi-e martor! Sunt om cu carte, am fost și la facultate, însă să aperi un copil din familie înseamnă să aperi lumea întreagă și nu voi accepta ca demnitatea să ne fie călcată în picioare! A noastră și a oricărui sirian! Dumnezeu mi-e martor! Tu îmi ești ca o soră! Dacă cineva se atinge de un fir de păr de-al tău, se atinge de sora mea! Tu ești cu noi, de partea noastră împotriva nedreptății și tiraniei familiei al-Asad. Toți suntem sirieni și luptăm împotriva regimului“. A vorbit îndelung, iar eu i-am ascultat cuvintele înțelepte, simple și profunde. A povestit cum și-a pierdut agoniseala de-o viață la începutul revoluției și cum a împărțit tot ce avea cu oamenii. A vorbit cu mândrire despre fratele său, luptător comandant împotriva lui Baššār al-Asad.

Aceste descoperiri uimitoare din satele așezate ici și colo nu m-au împiedicat să țin minte povestea unui tânăr soldat spusă în sediul sărăcăcios al brigăzii pe unde trecuserăm. Ne-am așezat mai departe de arme și și-a spus povestea. Strălucirea ochilor lui mi-a rămas adânc săpată în minte. „Am plecat împreună voluntari, eu și Muhammad“, și-a început povestea. „Era mereu lângă mine; în Homs, unde am atacat un cartier, ne-au spus că există bande de teroriști înarmate. Am intrat într-o casă și am distrus tot ce se afla acolo. Ofițerul striga la noi, ne blestema și ne înjura. A vrut ca unul dintre noi să violeze o fată. Familia se ascunsese într-una dintre camerele casei. Ofițerul ne-a spus să ne pregătim, apoi s-a așezat în mijlocul nostru și a început să-și îndrepte degetul către noi rând pe rând. L-a bătut pe spate pe Muhammad și i-a ordonat să intre în cameră. Muhammad era din același sat cu ofițerul din regiunea al-Ghab. S-a dat înapoi îngrozit, iar ofițerul s-a pornit să-l înjure! Neisprăvitule! Nenorocitule! Muhammad a îngenuncheat și a pupat pantoful ofițerului. Îndură-te, domnule căpitan, nu pot să fac așa ceva! Ofițerul i-a tras un picior, și-a dus mâna spre centura pantalonilor și i-a zis: Am să ți-o tai, nenorocitule! Prietenul meu a început să plângă. Dacă l-ai fi cunoscut pe Muhammad! Nu era omul care să plângă. Era un munte de curaj. Dar atunci a plâns, a plâns ca un copil, am văzut cum îi șiroiesc lacrimile și-i intră în gură implorându-l pe ofițer să-l scutească de această misiune. Muhammad era prietenul meu și aveam o mulțime de secrete pe care le împărtășeam: așa știam că are iubită. Ofițerul i-a băgat mâna între picioare și i-a zis: Să te învăț cum se folosește, nenorocitule? Vrei să-ți arăt cum se face? În acel moment, Muhammad l-a lovit pe ofițer cu piciorul și a sărit la el. Era puternic, așa că a reușit să-l pună la pământ. L-a lovit de câteva ori, apoi s-a oprit și și-a aruncat arma. Ofițerul s-a ridicat, a tras și l-a doborât pe Muhammad. Am văzut asta cu ochii mei. Știi unde a ales ofițerul să tragă? În ce parte a corpului lui Muhammad?“ A tăcut câteva clipe înainte să arate fără nicio rușine către ce avea între picioare: „Aici“. Apoi a continuat să povestească: „Atunci i-a ordonat altui prieten de-ai noștri să intre în cameră și să violeze fata. Acesta a intrat în tăcere, apoi am auzit-o cum țipă. Țipau și mama și frații ei pe care îi îngrămădiseră în altă cameră. Tatăl lor era disident și fusese omorât cu două zile înainte. Au făcut la fel în satele din Homs și în câteva cartiere ale orașului. În ziua aceea, am luat hotărârea să dezertez. Dumnezeu mi-e martor că nu trece o zi fără să văd imaginea lui Muhammad, îl port în inimă. Păstrez scrisorile pentru iubita lui în casa alor mei și, dacă am să trăiesc, vor ajunge la ea. Așa am să fac! Este jurământ și datorie... dacă am să rămân în viață“.

Soarele arzător al amiezii ne învăluia, iar pe fundal se auzea tunetul proiectilelor: „Dacă am să rămân în viață...“.

Pe seară m-am întors tăcută, cu fața arsă de soare. Nu eram obișnuită cu soarele deșertului. Ayush ne aștepta cu restul femeilor și copiilor. Ala mi s-a așezat în brațe și a început să-mi pieptene părul, îmbunându-mă ca să afle mai multe despre cum mi-am petrecut ziua și despre poveștile pe care le auzisem. Eram proiectul ei pentru o viitoare poveste. Voia să mă transforme în poveste, să mă facă „proiectul ei narativ“ pe care să-l povestească înainte de somn oaspeților care aveau să-i intre în casă. Voia să aibă material despre mine pe care să-l povestească altora. Mi-a spus că memorează toate poveștile din jurul ei. Însă bucuria ascunsă pe care o împărtășeam cu fetița de șapte ani nu s-a împlinit. A început bombardamentul. Am luat-o repede în brațe, am prins-o pe Ruha de mână și am fugit speriate spre adăpost. Sunetul exploziilor era foarte puternic. Cele două bătrâne rămăseseră sus, nu-și părăseau niciodată locul. Ne-a urmat restul familiei din camerele învecinate, iar acolo, în subsol, i-am zis Alei cuvintele magice care au însuflețit-o: „Vino să-ți spun o poveste!“. Ochii i-au strălucit în întuneric, iar sora ei Ruha, de unsprezece ani, serioasă și calmă, s-a lipit de mine. Amândouă mă priveau cu atenție, iar sunetele bombardamentului nu se opreau. Am început să le povestesc: „Eu nu am fost mereu așa cum mă vedeți voi acum. Într-o viață anterioară, am fost o gazelă care a suferit mult și a cărei inimă a fost copleșită de atâta durere“. M-au privit dezamăgite și au strigat: „Nu mai minți!!!“. Am râs, am râs mult și am tot încercat să le conving că am fost gazelă. Le-am spus că nu avem de ales: trebuia să dormim aici, în adăpost, pe o rogojină și să asculte finalul poveștii, dacă nu adormeam între timp, căci eram frântă. Atmosfera era apăsătoare, toată familia se adunase grămadă de frică, dar eu am continuat să povestesc după ce am avut acordul lor: „Inima gazelei a suferit tare, tare, atât de tare, încât o picătură de sânge a căzut pe iarba verde… așa m-am născut eu“. Am ațipit în timp ce terminam povestea, iar vorba îmi devenise greoaie. Le-am văzut ca prin vis cum pregăteau o pătură subțire cu care mi-au învelit spatele. Am adormit adânc.

---