editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial
anansi. world fiction:

Bogdan-Alexandru Stănescu

design:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Dan Crăciun

corectură:

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Copyright © Editura Trei, 2024,
pentru traducerea în limba română

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2438-1

ISBN (epub): 978-606-40-2698-9

Notă asupra ediţiei

Traducerea a fost făcută după volumul Tagebücher in der Fassung der Handschrift, apărut în 1990 la Editura S. Fischer din Frankfurt am Main, unde textul jurnalului este îngrijit de Michael Müller, iar cel al însemnărilor de călătorie de Malcolm Pasley. Acest volum reprezintă traducerea celor douăsprezece caiete de Jurnal, a dosarelor intercalate cronologic între acestea şi a însemnărilor de călătorie. Aşa cum se poate vedea şi din titlul original, volumul amintit respectă „varianta din manuscris“.

Aparatul critic urmează îndeaproape o selecţie a numeroaselor şi amănunţitelor note din volumul Tagebücher in der Fassung der Handschrift. Kommentarband, editat de Hans-Gerd Koch, Michael Müller şi Malcolm Pasley, volum apărut în acelaşi an, tot la Editura S. Fischer, şi care însoţeşte, completează şi comentează Jurnalul.

Mai menţionăm că, pentru a nu crea confuzii, am corectat tacit transcrierea greşită a unor nume proprii şi titluri de opere, că intervenţiile în text ale editorilor germani sunt marcate prin cursive, între paranteze, şi că unele referinţe din text, rămase fără explicaţii în notele de subsol, nu au putut fi identificate de cercetători; drept urmare, nici n-am mai precizat acest lucru, deşi în comentariile lor editorii germani semnalează cazurile cu pricina.

RADU GABRIEL PÂRVU

PRIMUL CAIET

1910

Spectatorii înlemnesc când trece trenul.1

„Ori de câte ori el mă întreabă.“ „E“-ul din „întreabă“ se desprindea de această propoziţie şi-şi lua zborul, ca o minge pe pajişte.

Gravitatea lui mă omoară. Cu capul înfundat în guler, cu părul neclintit, aranjat în jurul ţestei, cu muşchii încordaţi la locul lor, în partea de jos a obrajilor.

Mai există pădurea? Pădure mai era destulă. Dar de-abia îmi arunc privirea la zece paşi şi renunţ, prins din nou într-o discuţie plictisitoare.

În întunericul pădurii, în pământul reavăn, mă orientez numai după albul gulerului său.

Am rugat-o în vis pe balerina Eduardova2 să mai danseze o dată ceardaşul. Ea avea o dungă lată de umbră sau de lumină în mijlocul feţei, între marginea de jos a frunţii şi centrul bărbiei. Tocmai se apropia cineva, mişcându-se dezgustător, ca un intrigant inconştient; voia să-i spună că trenul pleacă imediat. Din felul în care ea a ascultat această înştiinţare mi-a devenit teribil de limpede că nu va mai dansa. „Sunt o femeie proastă şi rea, nu-i aşa?“, a spus balerina. „O, nu, am răspuns, nu-i aşa“, şi am dat să plec într-o direcţie oarecare.

Înainte am întrebat-o despre numeroasele flori pe care le poartă la cingătoare. „Ele sunt de la toţi prinţii din Europa“, a zis ea. M-am gândit bine ce rost a avut să-mi spună că aceste flori proaspete, pe care le-a pus la cingătoare, i-au fost dăruite balerinei Eduardova de către toţi prinţii din Europa.

Ca pretutindeni, balerina Eduardova, iubitoare de muzică, este însoţită şi în tramvai de doi violonişti cărora le cere adesea să cânte. De vreme ce nu exista nicio interdicţie, de ce să n-aibă voie să cânte în tramvai, dacă interpretarea este bună, le place călătorilor şi nu costă nimic, adică dacă nu se face chetă la sfârşit? Totuşi, la început acest lucru este cam surprinzător şi pentru o clipă fiecare îl găseşte nepotrivit. Dar în plină călătorie, în curentul puternic şi pe străduţa liniştită sună nostim.

Balerina Eduardova nu este atât de drăguţă în aer liber ca pe scenă. Paloarea, oasele obrajilor, care întind pielea astfel încât cu greu poţi distinge o tresărire mai puternică a feţei, nasul mare, care parcă se ridică dintr-o adâncitură şi cu care nu e de glumit, bunăoară să-i verifici duritatea vârfului sau să-l apuci uşor şi să-l tragi încolo şi-ncoace, spunând: „dar acum vii cu mine“, conformaţia masivă, cu talia înaltă în nişte fuste prea încreţite — cui poate să-i placă aşa ceva? Aproape că seamănă cu una dintre mătuşile mele, o femeie cam bătrâioară; mulţi oameni au multe mătuşi mai în vârstă care arată la fel. Când se află în aer liber, nu găseşti însă la Eduardova nimic care să compenseze aceste dezavantaje, în afară de picioarele foarte bune; într-adevăr, nu are nimic care să-ţi ofere prilejul să visezi, să te miri sau măcar să-i dai atenţie. Aşa se face că am văzut-o şi eu foarte des pe Eduardova tratată cu o indiferenţă pe care nu şi-o puteau ascunde nici bărbaţii altminteri foarte abili şi corecţi, deşi ei îşi dădeau, fireşte, multă osteneală în această privinţă, faţă de o balerină atât de cunoscută cum era totuşi Eduardova.

La pipăit, pavilionul urechii mele este proaspăt, aspru, rece şi suculent ca o frunză.

În mod absolut sigur, scriu aceste lucruri din disperare faţă de trupul meu şi faţă de viitorul care mă aşteaptă având acest trup.

Dacă disperarea cedează atât de sigur, dacă este atât de legată de obiectul ei şi e tot aşa de reţinută ca a unui soldat care asigură retragerea, lăsându-se în schimb sfâşiat, atunci nu este o disperare autentică. Întotdeauna, adevărata disperare şi-a depăşit numaidecât scopul, (ajuns la această virgulă, constat că doar prima propoziţie a fost corectă).

Eşti disperat?

Da? Eşti disperat?

O iei degrabă din loc? Vrei să te ascunzi?

Am trecut pe lângă bordel ca pe lângă casa unei iubite.

Scriitorii spun lucruri infecte.

Lenjeresele în ploaia torenţială.

De la fereastra compartimentului.

În sfârşit, după cinci luni de viaţă în care nu am putut să scriu nimic de care să fi fost mulţumit şi pe care nu mi le va compensa nicio putere, deşi toate ar avea obligaţia să facă acest lucru, îmi vine ideea să mai stau de vorbă cu mine însumi. La aşa ceva mai răspundeam, dacă îmi puneam cu adevărat întrebări; aici se mai putea scoate ceva de la mine, din această grămadă de paie care sunt de cinci luni şi a cărei soartă pare să fie aceea de a fi aprinsă vara, ca să ardă mai repede decât ar clipi din ochi cel care o priveşte. Să mi se întâmple totuşi asta doar mie! Poate să mi se întâmple şi de zece ori, fiindcă nu regret nici măcar perioada nefericită. Starea în care mă aflu nu înseamnă nefericire, dar nici fericire; nu este indiferenţă, nici slăbiciune, nici oboseală, nici preocupare pentru altceva — dar atunci ce este? Faptul că nu ştiu ce înseamnă are, probabil, legătură cu incapacitatea mea de a scrie. Şi cred că înţeleg această incapacitate, fără să-i cunosc motivul. Pentru că toate lucrurile care îmi vin în minte nu-mi vin de la rădăcina lor, ci abia de undeva de pe la mijlocul lor. Dacă atunci cineva ar încerca să le oprească, ar fi ca şi când ar căuta să reţină un fir de iarbă, care începe să crească abia de la jumătatea tulpinii, mulţumindu-se cu el aşa cum e. Asta pot să facă pesemne unii, de exemplu, saltimbancii japonezi, care se caţără pe o scară ce nu se sprijină pe pământ, ci pe călcâiele pe care le ţine ridicate un om care stă pe jumătate întins, o scară ce nu se reazemă de perete, ci doar se înalţă în aer. Eu nu pot face aşa ceva, nemaipunând la socoteală faptul că scara mea nu are la dispoziţie nici măcar acele călcâie. Fireşte, asta nu înseamnă totul, iar o asemenea întrebare nu mă determină încă să vorbesc. Dar în fiecare zi trebuie să se îndrepte către mine cel puţin un rând, aşa cum lumea îndreaptă acum luneta către cometa aceea3. Şi de-aş apărea odată în faţa acelei propoziţii, atras de ea, cum s-a întâmplat, de pildă, la ultimul Crăciun, când încă mai eram pe punctul de a putea să mă exprim direct şi păream să mă aflu într-adevăr pe ultima treaptă a scării mele, care se sprijinea însă liniştită pe pământ şi de perete! Dar ce pământ şi ce perete! Şi totuşi scara aceea nu a căzut, aşa de tare o apăsau picioarele mele pe pământ şi o ridicau pe perete.

Astăzi am făcut, de exemplu, trei obrăznicii: faţă de un conductor, faţă de unul dintre şefii mei, ei bine, n-au fost decât două, dar mă dor ca şi cum m-ar durea stomacul. Din partea oricui ar fi venit, ar fi fost nişte obrăznicii, aşa cum s-a întâmplat la început şi în cazul meu. Mi-am deschis aşadar sufletul, mă luptam în van, în ceaţă, iar cel mai grav era că nimeni nu băga de seamă că făceam, trebuia să fac, chiar şi faţă de însoţitorii mei, acea obrăznicie ca pe o obrăznicie care urma să aibă o mină corectă şi să poarte răspunderea; dar cel mai rău a fost când unul dintre cunoscuţii mei nu a luat această obrăznicie nici măcar drept o trăsătură de caracter, ci drept caracterul însuşi, m-a făcut atent asupra obrăzniciei mele şi a admirat-o. De ce nu rămân închis în mine însumi? Acum îmi spun totuşi: „Uite, lumea se lasă bătută de tine, conductorul şi şeful au rămas calmi când ai plecat, ultimul a şi salutat“. Însă asta nu înseamnă nimic. Nu poţi obţine nimic dacă te abandonezi. Dar ce omiţi, în afară de asta, în cercul tău? La această solicitare nu răspund decât atât: şi eu aş prefera să mă las bătut în cercul meu decât să bat eu însumi pe cineva din afara lui, dar unde dracului este acest cerc? Un timp l-am văzut pe pământ, parcă era stropit cu var, însă acum pluteşte doar aşa, în jurul meu, ba nici măcar nu mai pluteşte.

17/18 [18/19] mai [1910]. Noaptea apariţiei cometei.

Am fost împreună cu Blei4, cu soţia şi copilul lui; m-am ascultat un timp, vorbind deschis, parcă mieuna un pisoi, dar oricum.

Câte zile au trecut iarăşi mute! Azi este 29 mai. Dacă n-am nici măcar fermitatea să iau zilnic în mână acest condei, această bucată de lemn! Cred deja că nu o am. Vâslesc, călăresc, înot, stau la soare. De aceea, pulpele sunt bune, coapsele nu sunt rele, burta mai merge, dar pieptul este deja foarte prăpădit, iar când capul, la ceafă…

Duminică, 19 iunie 1910: am dormit, m-am trezit, am dormit, m-am trezit, jalnică viaţă.

Dacă mă gândesc bine, trebuie să spun că educaţia mi-a făcut foarte rău în unele privinţe. N-am fost crescut, ce-i drept, undeva, departe, eventual în vreo ruină în munţi; împotriva acestui lucru n-aş putea scoate niciun cuvânt de reproş.