Nota traducătoarei

Cum opera lui Stephen Crane e analizată în amănunt, iar titlurile sunt de multe ori importante în analiza lui Paul Auster, am luat decizia să le traduc pe toate, chiar și în cazul articolelor, povestirilor și volumelor care nu au apărut niciodată în limba română. Totodată, toate traducerile din textele lui Stephen Crane citate de Paul Auster îmi aparțin.

STEVIE

1

Născut de Ziua Morților și mort cu cinci luni înainte să împlinească douăzeci și nouă de ani, Stephen Crane a prins cinci luni și cinci zile din secolul XX, răpus de tuberculoză înainte să aibă ocazia să conducă un automobil sau să vadă un avion, să vadă un film proiectat pe un ecran mare sau să asculte un radio, o figură a lumii trăsurilor cu cai care n-a apucat viitorul care-i aștepta pe congenerii săi, nu doar construcția acelor mașinării și invenții miraculoase, ci și ororile epocii, inclusiv distrugerea a zeci de milioane de vieți în două războaie mondiale. Contemporanii săi au fost Henri Matisse (cu douăzeci și două de luni mai în vârstă decât el), Vladimir Lenin (cu șaptesprezece luni mai în vârstă), Marcel Proust (cu patru luni mai în vârstă) și scriitori americani ca W. E. B. Du Bois, Theodore Dreiser, Willa Cather, Gertrude Stein, Sherwood Anderson și Robert Frost, care au prins cu toții o parte bună din noul secol. Dar opera lui Crane, care a ocolit aproape toate tradițiile de dinaintea lui, a fost atât de radicală la vremea ei, încât astăzi l-am putea considera primul modernist american, cel căruia îi datorăm schimbarea felului în care vedem lumea prin mijlocirea cuvântului scris.

A venit pe lume în Mulberry Place din Newark, New Jersey, și era cel de-al nouălea copil care a supraviețuit din cei paisprezece pe care i-au avut părinții săi, Jonathan Townley Crane și Mary Helen Peck Crane, metodiști fervenți, și, cum tatăl său, preot, s-a perindat de la o parohie la alta în ultimii ani ai îndelungatei sale cariere preoțești, băiatul a crescut fără legătura obișnuită cu locuri, școală și prieteni, mutându-se la vârsta de trei ani din Newark la Bloomington (actualmente South Bound Brook), iar la vârsta de cinci ani, din Bloomington la Paterson, pentru ca la șapte ani să plece din Paterson la următorul post al tatălui său, în fruntea Bisericii Metodiste Drew din Port Jervis, New York, un oraș cu nouă mii de locuitori aflat la intersecția dintre trei state, New Jersey, Pennsylvania și New York, unde se întâlnesc râurile Delaware și Neversink, după care, când tatăl său a murit subit, la șaizeci de ani, de un atac de cord, la trei luni după ce Crane împlinise opt ani, familia a fost nevoită să elibereze casa parohială, mama mutându-se la Roseville, New Jersey, un cartier/comunitate extravilan/ă din Newark, chiar la granița cu Bloomfield și East Orange, iar băiatul și fratele său Edmund (mai mare cu paisprezece ani decât Crane) au fost primiți de niște rude la o fermă din Sussex County, reunindu-se în cele din urmă cu toții în Port Jervis, în locuința altui frate, William (mai mare cu șaptesprezece ani), după care, în 1883, mama lui a cumpărat o casă în orașul-stațiune Asbury Park, New Jersey („Mecca estivală a metodismului american“), unde adolescentul Crane și-a început cariera de scriitor creând pamflete de vacanță pentru alt frate (Townley, mai mare cu optsprezece ani), care conducea o agenție locală de știri cu clienți ca New York Tribune și Associated Press. Între timp, familia lui Crane a mai pierdut doi copii: în 1884, Agnes Elizabeth, de douăzeci și opt de ani, învățătoare și autoare de povestiri care-i fusese o a doua mamă și-i încurajase interesul pentru cărți, a fost răpusă de meningită, iar în 1886, fratele lui, Luther, de douăzeci și trei de ani, a căzut sub un tren în mișcare și a fost zdrobit, pe când lucra într-un post de cantonier la căile ferate Erie. După un an de studenție nemulțumitor și întrerupt (un singur semestru la Lafayette, urmat de alt semestru la Syracuse, unde a jucat în echipa de baseball și s-a înscris la un singur curs), Crane s-a întors în sud, cu dubla destinație Asbury Park și New York City, hotărât să se impună ca scriitor profesionist. Încă nu împlinise douăzeci de ani. Pe 28 septembrie, la câteva străzi de viitoarea adresă a lui Crane din Manhattan, murea Herman Melville, necitit și aproape uitat. Pe 10 noiembrie, la mii de kilometri est, în Marsilia, Franța, murea Arthur Rimbaud, la vârsta de treizeci și șapte de ani. După douăzeci și șapte de zile murea de cancer mama lui Crane, la șaizeci și patru de ani. Scriitorul în devenire, abia rămas orfan, mai avea el însuși de trăit doar opt ani și jumătate, dar în acest scurt răstimp a creat o capodoperă de roman (Semnul roșu al curajului), două nuvele desăvârșite, scrise îndrăzneț (Maggie, o fată a străzii și Monstrul), vreo treizeci de povestiri fără îndoială strălucite (printre care „Barca de salvare“ și „Hotelul albastru“), două colecții de poezii dintre cele mai ciudate și mai nebunești din secolul al XIX-lea (Călăreții negri și Războiul e bun) și peste două sute de articole de presă, multe atât de bune, încât sunt pe picior de egalitate cu opera sa literară. Un băiat sclipitor de o precocitate rară, care n-a avut parte de plenitudinea vârstei adulte, a fost replica Americii la Keats și Shelley, la Schubert și Mozart, iar dacă, asemeni lor, continuă să trăiască și azi, asta se întâmplă pentru că opera lui n-a îmbătrânit niciodată. La o sută douăzeci de ani după moarte, Stephen Crane sclipește în continuare.

2

Poate că exagerez puțin. Crane strălucește în continuare, fără doar și poate, dar dacă strălucește la fel de intens ca ceilalți doi băieți sclipitori care s-au stins prea devreme, asta e mai puțin limpede. Pe vremuri, aproape toți elevii de liceu din America erau obligați să citească Semnul roșu al curajului. Eu m-am întâlnit cu romanul în 1962, pe când aveam cincisprezece ani, și pentru mine a fost o descoperire explozivă, care mi-a schimbat viața, așa cum a fost pentru majoritatea colegilor mei (băieți și fete deopotrivă), dar în prezent, din motive greu de înțeles pentru mine, cartea pare să fi ieșit de pe listele cu lecturi obligatorii, ceea ce are dublul efect de a-i priva pe tinerii elevi de o experiență literară importantă și de a-l reexila pe Crane în umbră, pentru că, dacă n-am fi fost expuși la Semnul roșu al curajului, e puțin probabil ca noi, colegii mei și cu mine, să fi avut inițiativa de a explora alte lucrări de Crane, poeziile, de pildă (care pot cauza un șoc general al sistemului), povestirile sau descrierea brutală a vieții mahalalelor newyorkeze din Maggie. Dovezile mele sunt pur anecdotice, dar când am întrebat-o recent pe fiica mea, care are treizeci de ani, dacă a studiat cartea la liceu, mi-a spus că nu, ceea ce m-a făcut să lansez un sondaj informal printre prietenii ei, cincisprezece, douăzeci de tineri și tinere care absolviseră liceul în diferite colțuri îndepărtate ale țării, cărora le-am pus aceeași întrebare și care mi-au răspuns și ei, pe rând, că nu. Încă și mai surprinzător, una singură dintre cunoștințele mele literare din țări neanglofone auzise de Crane, ceea ce e valabil și pentru marea majoritate a cunoștințelor mele britanice, asta deși Crane a fost, cât a trăit, la fel de respectat în Anglia ca și în America. Prietenii mei neamericani au auzit de Twain, Poe, Hawthorne, Emerson, Whitman, Henry James, ca și de Melville și Dickinson, care au fost o vreme trecuți cu vederea, însă Crane, care merită (după părerea mea) un loc printre acești zei, nu le spune nimic.

Asta nu înseamnă că Stephen Crane nu mai există. Principalele sale scrieri se găsesc în numeroase ediții broșate, operele sale complete, publicate în zece volume de University Press of Virginia în anii șaptezeci, se reeditează în continuare, Library of America a scos o selecție excelentă de proză și poezii, aproape o mie patru sute de pagini, romanele și povestirile sale se predau în continuare la cursurile de literatură americană din universități și în lumea academică există o adevărată industrie de burse dedicate lui Stephen Crane. Toate acestea sunt reconfortante, doar că am senzația că Stephen Crane a rămas pe mâinile specialiștilor, ale studenților la literatură, doctoranzilor și profesorilor universitari, în timp ce armata invizibilă a așa-numiților cititori obișnuiți, adică oameni care nu sunt la rândul lor universitari sau scriitori, aceiași care se delectează și azi cu vechi favoriți ca Melville și Whitman, nu-l mai citește pe Crane.

Dac-ar fi fost altfel, nu m-aș fi gândit niciodată să scriu această carte.

N-o abordez ca specialist sau cercetător, ci ca bătrân scriitor pătruns de admirație față de geniul unui tânăr scriitor. După ce mi-am petrecut ultimii doi ani cercetând în detaliu toate scrierile lui Crane, după ce am citit toate scrisorile sale publicate, după ce mi-am însușit orice informație biografică de care am putut face rost, mă declar la fel de fascinat de viața frenetică și contradictorie a lui Crane cât sunt de opera pe care ne-a lăsat-o.