Bunico și bunicule,

vă mulțumesc pentru poveștile minunate
de la cinele de duminică!

1

Eli

Sufletul se desprinse de băiat la fel de ușor cum îndepărtezi un cearșaf de pe pat.

Cam așa îl simțise, se gândi Eli, luându-l în mână: subțirel, lipsit de greutate, ca un zmeu în bătaia vântului. Trecând prin el, căpătă și o impresie despre viața acestuia. Citise la un moment dat într-una dintre cărțile vechi ale lui Max că magia fiecărui suflet are particularitățile ei; asta se simțea ca uleiul de motor pe degete sau ca petele de iarbă de pe genunchi, cu miros de benzină și bâzâit de motor. Băiatul fusese mecanic, realiză Eli cu întârziere. Își petrecuse întreaga viață lucrând cu mâinile.

În teorie era simplu. Sufletul acesta era maltratat și distrus; Eli nu făcea decât să îl coasă la loc, bucată cu bucată, ca pe o pătură făcută din mici petice. Vindecarea era magie complicată; o singură cusătură greșită și n-ar mai fi ținut. În plus, îl costa la fel de mult pe cât dăruia. Pe urmă, se simțea epuizat, amețit și, de obicei, treceau câteva zile până să-și recapete propriul dar magic.

Nu-și permitea luxul de a rămâne câteva zile fără el, nu când avea facturi de plătit, așa că își făcuse un obicei din a-și lua câte o mică parte pentru el, sub formă de plată — un singur firicel de magie, îndeajuns de mic ca să nu i se simtă lipsa. Majoritatea oamenilor erau ignoranți în privința magiei, inclusiv atunci când aceasta apărea chiar sub nasul lor, iar ceilalți trăiau asemenea lui Eli, vorbind în șoaptă, în spatele ușilor închise. Era mai ușor să treacă neobservat așa. Singurul risc real de eșec consta în eroarea umană, dar Eli exersase fără încetare, repetând pe nevăzute mișcările cu degetele, din nou și din nou, asemenea medicilor care învață să facă suturi chirurgicale folosind portocalele.

Era și asta o artă. Prima dată când încercase să fure magie care nu-i aparținea, aceasta i se înfășurase în jurul palmelor asemenea sârmei ghimpate, atât de strâns încât avusese nevoie de copci. De atunci, recoltase magie din suflete de suficiente ori cât să știe ritmul exact în care trebuia s-o facă. Știa de ce fel de magie să se ferească și pe care o putea vinde la suprapreț, care îi rămânea lipită sub unghii și care se sfărâma și se transforma în cenușă dacă o ținea prea strâns. Își stabilise reguli stricte. Lua doar din cea care fusese coruptă sau denaturată în ceva rău. Magie stricată sau deteriorată prin ticăloșii. Magie ca asta, care mirosea a... moarte.

Nu-i luă mult timp să termine. Sufletul se întregi cu un clic care-i aminti de un ceasornic. Când el se dădu un pas înapoi, băiatul de jos expiră adânc. Purta un lănțișor subțire de aur la gât, cu un pandantiv sub formă de șarpe încolăcit în jurul unui pumnal. Eli îl urmări ridicându-se și coborând pe pieptul băiatului, până când se asigură că acesta era bine. Magia era slăbită de oboseală și confuză, probabil, de felul în care fusese manipulată, dar îl ascultase.

— Începi să te pricepi, se auzi o voce în spatele lui, iar el se întoarse și văzu că avea un spectator.

Sunny se sprijinea de tocul ușii, cu o țigară între buze, în ciuda semnului foarte clar, scris cu majuscule, de pe peretele din spatele ei, care interzicea fumatul. La un moment dat, în timpul celor douăzeci de minute scurte de când Eli o văzuse ultima dată, se încăierase cu cineva — din nas îi curgea sânge, avea un ochi umflat și un rânjet strâmb.

— Pe cine-ai mai supărat de data asta? întrebă Eli, fără să se mire defel.

Ea zâmbi. Avea sânge și pe bărbie.

— De ce trebuie să presupui că eu am fost cea care a supărat pe cineva?

— Pentru că mi-am petrecut mai mult de cincizeci de secunde în preajma ta, răspunse el.

Sunny scoase un fornăit deloc feminin.

Stăteau pe aleea din spatele unui pub oarecare din Camden, unul dintre cele care păreau fără vârstă. Asfaltul strălucea în roz și purpuriu de la ultima ploaie. Peste drum, un tip tatuat se agita mixând muzică fără niciun rezultat. Câțiva bețivi pierdeau vremea în fața chioșcului cu kebap și, dacă și-ar fi lungit gâtul, Eli ar fi putut zări ultimii turiști părăsind Camden Lock, odată cu asfințitul. Probabil ar fi trebuit să se simtă neliniștit de faptul că doar lăsarea nopții îi scutea de priviri nedorite, dar lui Eli îi plăcuseră mereu locurile aglomerate. Era cumva reconfortant să nu fii singur.

— Ăsta nu-i tipul nostru, zise Sunny uitându-se la băiatul inconștient.

— Nup, confirmă Eli, și chiar nu era.

Își împinse ochelarii în sus pe nas ca să vadă mai bine. Contactul lor ar fi trebuit să fie un clarvăzător cu părul grizonant. În schimb, băiatul pe care-l găsiseră părea cam de aceeași vârstă cu ei. Când dăduseră peste el, era aproape pe moarte. Ai fi putut crede că dormea, dacă n-ar fi fost acea perforație mică și sângerândă de la baza stomacului, prin care i se scurgea încet magia. Acum pieptul i se ridica și cobora cu mișcări constante. Când avea să se trezească, urma să fie bine. Poate o să-i lipsească ceva. O amintire. Fața unui prieten. Un cântec favorit. Eli încercă să nu se gândească prea mult la asta. La urma urmei, îi salvase viața.

— Rahat, zise Sunny. Pam o să se supere.

— Când nu e ea supărată? replică Eli și fata fornăi, dând de înțeles că era de acord. Cel puțin avem altceva pentru ea.

Fărâma de magie pe care o luase de la băiat nu era mai mare decât o monedă de zece pence, probabil cam cât unghia de la degetul mare, dar părea grea în palma lui. Cele mai multe daruri magice pe care le întâlnise el erau colorate, o reflexie a sufletului căruia îi aparțineau. Al lui, de exemplu, obișnuia să-i păteze degetele într-un verde de nuanța mușchiului. Acesta însă era complet transparent și alb. Străpungea întunericul de pe alee asemenea luminii lunii, suficient de strălucitor ca să-l facă să vadă pete. Eli se întrebă cum ar fi fost să folosești o astfel de magie, dar apoi alungă repede gândul. Genul ăsta de gândire aducea întotdeauna necazuri.

Probabil că băiatul nu avea să observe lipsa acelei părți de magie, dar pentru Eli însemna supraviețuire: din micul fragment urma să-și acopere cel puțin o lună de chirie, poate vreo două săptămâni de credit pe cardul Oyster1 și să obțină o cale de ieșire momentană din nisipurile mișcătoare ale instabilității financiare în care se cufunda constant până-n gât.

— Atunci probabil că ar trebui să plecăm de-aici, zise Sunny căscând. Înăuntru sunt niște bețivi care-or să realizeze în curând că le lipsesc portofelele.

Eli dădu ochii peste cap, dar nu era cazul să comen­teze. Era la fel de hoț ca și ea.

Eli se gândise mereu la Londra ca la două jumătăți distincte. Era, pe de-o parte, plictiseala orașului de fiecare zi, în care trăia majoritatea lumii, plin de navetiști, cafenele și capcane pentru turiști. Apoi, pe de altă parte, era zona secretă, plină de străzi întortocheate, șerpuite și târguri pe alei dosnice. Partea asta a Londrei n-o puteai cunoaște decât dacă-ți curgea prin sânge.

West Indian, fast-foodul lui Pam, era unul dintre acele locuri. Suficient de departe de Camden High Street ca să-l poți rata cu ușurință, era cuibărit între un salon de tatuaje în care se vindeau și sendvișuri vegane și un magazin de muzică în care, după câte știa Eli, nu se vindeau decât viniluri cu jazz sârbesc obscur.

În realitate, asta era jumătatea din Londra pe care el o iubea. Nu griul industrial modern al Zonei Unu, cu costumele sale ridicol de scumpe și tipi la douăzeci și ceva de ani îmbogățiți peste noapte. Pentru Eli, aici însemna acasă. Magazine de băuturi alcoolice lângă vânzători de kebap și frizerii unisex. Saloane de manichiură lângă fast-fooduri cu pui prăjit, lângă servicii de pompe funebre. Stratul exterior al orașului. Îi plăcea să știe că toată lumea de acolo înțelegea ce înseamnă să fii marginal.

Restaurantul lui Pam era cumva între cele două. Magia lui rezida, ca în cazul multor locuri din Londra, în faptul că exista în afara timpului liniar. În ce fel... Eli nu prea înțelegea. Sunny încercase să-i explice o dată, dar, cum avea obiceiul să mintă compulsiv doar de amorul artei, nu știa în ce măsură ar fi trebuit s-o creadă.

Oricum, de chestia de bază se prinsese el. Localul lui Pam era un sanctuar. Dacă știai vrăjile potrivite, puteai să intri pe anumite uși la orice oră a zilei, să rămâi cât voiai — minute, ore, zile, săptămâni — și, când ieșeai pe strada de pe care intraseși, era ca și cum nu trecuse nici măcar un moment.

Ultimele două etaje de sus fuseseră transformate în apartamente, iar Eli și Sunny închiriaseră de la Pam câte o cameră la jumătate din prețul pieței, cu condiția să petreacă majoritatea timpului liber la parter, spălând vase și împachetând produse de patiserie. În realitate, camerele aveau mare nevoie de reparații — în aproape toate erau probleme de la scurgerile de apă, mirosul de mâncare intrase în pereți și iarna mureai de frig, iar vara de cald —, dar Eli se atașase de acel loc. Devenise al lor.

Când intrară, Max, cealaltă membră a trioului lor, se afla în spatele tejghelei, frunzărind o carte de benzi desenate.

— Hei, zise ea. Ce oră de West Indian e asta? Mă pregă­team să închid.

Ridică dintr-o sprânceană văzând vânătăile și fața însângerată a lui Sunny, apoi se întoarse spre Eli cu un oftat resemnat și absolut deloc surprins.

— Oare chiar vreau să știu?

Max, la fel ca localul lui Pam, era genul de tipă „între lumi“. Apro­piată de ei ca vârstă, dar fără rival în partea aceea a Londrei în cunoștințe despre magie. Fiică a unui imam și a unei foste activiste, era în unele zile vindecătoare, în altele hoață și, în cele mai multe, casieră.

— Probabil că nu, răspunse Sunny, închizând ușa în urma ei și întorcând semnul pe care scria DESCHIS pe partea care anunța MĂ ÎNTORC REPEDE. Oricum, îți faci prea multe griji.