Pentru FGR

Umanitatea are doar trei dușmani: febra, foamea și războiul. Dintre acestea, de departe cel mai mare, de departe cel mai îngrozitor este febra.
– Sir William Osler

Boala este, de obicei, rezultatul unor negocieri neconcludente pentru simbioză, o depășire a limitei de către una dintre părți, o interpretare biologică greșită a granițelor.
– Lewis Thomas, Lives of a Cell

Singuri, nu erau decât niște oameni. Chiar și când făceau pereche, orice fel de pereche, nu erau altceva decât niște simpli oameni. Însă toți împreună au devenit inima, și mușchii, și mintea a ceva periculos și nou, ceva ciudat și mare, din ce în ce mai mare. Împreună, toți împreună, ei sunt instrumentele schimbării.
– Keri Hulme, The Bone People

Introducere

Când eram studenți la Medicină, cel mai bun prieten al meu — o să-i zicem Jay — mi-a oferit un exemplar al romanului lui Keri Hulme, The Bone People. Cartea lui Hulme abundă în sentimente de izolare, frică și violență. Dar în centrul acestui roman se află o poveste de dragoste, una care distorsionează noțiunea de iubire astfel încât depășește limitele normalului. Personajele sunt expuse în toată goliciunea lor, în sens figurat, emoțiile lor pure se revarsă în pagină, îmbinând frumusețea și ororile naturii umane deopotrivă. În acel an, în timp ce făceam disecții pe cadavre, instrumentele noastre chirurgicale treceau prin țesuturi superficiale și profunde, tăind straturi moi și galbene de grăsime și straturi dure de mușchi, într-o încercare de a descoperi și de a învăța ce se află înăuntru. Cu toate acestea, cadavrele de pe mesele noastre chirurgicale au rămas un mister.

Nouă ani mai târziu, în vara lui 2012, locuiam împreună cu Jay în Chicago. În luna iulie a acelui an, valul de caniculă care a cuprins America de Nord s-a răspândit din est spre Munții Stâncoși, pârjolind țara cu o ferocitate nemaiîntâlnită din anii 1930. În Illinois, autostrăzile se deformau din cauza presiunii. În Grant Park, o suprafață mare de asfalt s-a crăpat, iar bucăți mari au fost aruncate aproape un metru în aer. Mă urmărește și acum forța acelui val de caniculă și cât de indiferentă eram față de el — mă duceam și mă întorceam de la serviciu, stând în mașină cu aerul condiționat pornit. Dacă aș fi fost mai puțin visătoare și aș fi privit mai atent în jur, mă întreb dacă nu cumva lucrurile s-ar fi petrecut diferit.

Totul a început pe nesimțite, într-o seară fierbinte de vineri. Jay tocmai se întorsese de la sală, după o ședință de antrenament. A pregătit o cină rapidă din paste linguine cu sos pe care le-a servit în farfurii albe. Îmi amintesc cum a escortat un păianjen de pe pervaz afară în curtea interioară, eliberându-l. Cum a vorbit despre verile dogoritoare și iernile aspre din Chicago, de care scăpase. Apoi, brusc, s-a simțit obosit. Și-a pus mâinile în jurul gâtului ca și cum avea de gând să se sugrume de unul sigur. „Ceva nu e bine“, mi-a zis. „Mă doare gâtul. Cred că am forțat nota la sală.“

De zece ani de când îl cunoșteam, Jay nu fusese omul care să se plângă de vreo problemă de sănătate sau care să ceară ajutor nici măcar când era bolnav. Nu am văzut nicio leziune externă și putea să-și miște capul. Am atribuit acest lucru unei întinderi musculare, o problemă frecventă atunci când faci sport, care poate cauza inflamație locală. A luat un ibuprofen și a sperat să se simtă mai bine curând.

Câteva săptămâni mai târziu, era într-o stare și mai proastă. „Îmi simt capul și gâtul grele, ca și cum ar atârna niște cuverturi peste ele“, mi-a zis el. Mușchii de la ceafă deveniseră și mai slăbiți. Medicii l-au trimis să-și facă un RMN de cap și gât, dar totul a ieșit normal.

S-au mai scurs două săptămâni. Pe măsură ce timpul trecea, vedeam cu îngrijorare crescândă cum mușchii lui Jay continuau să se degradeze. Într-o zi, în timp ce se întorcea acasă de la serviciu, abia dacă a mai putut să ridice capul ca să arunce o privire peste volan. Curând, a ajuns să nu-și mai poată ridica deloc capul sau bărbia din piept. Este greu de indicat exact momentul în care s-a întâmplat acest lucru. S-a pierdut într-un amalgam de momente normale combinate cu momente critice, pe care am încercat să le analizăm retrospectiv.

La acel moment, Jay a avut nevoie de un corset care se întindea până la talie. Corsetul era prins de o minervă, o orteză rigidă folosită pentru a preveni mișcările capului și gâtului după o lezare a coloanei vertebrale. Invenția aceea nu era deloc confortabilă, dar îl ajuta să-și țină capul sus, redistribuind greutatea capului către mușchii din regiunea toracică și cea lombară. Își scotea corsetul numai când trebuia să-și facă duș sau să se culce.

În mod normal, un individ poate să-și mențină greutatea capului, de aproximativ 4,5 kilograme, aparent fără efort; este un echilibru complicat între mușchii gâtului, un echilibru atât de fluid și de adaptat funcțiilor sale, încât încetezi să te mai gândești la mecanism. Pentru Jay, echilibrul fusese distrus în mod brusc și probabil ireversibil. Starea lui a continuat să se înrăutățească. Abia mai era în stare să meargă câțiva metri înainte să obosească și a început să aibă probleme cu înghițitul alimentelor. Vinovatul, oricare ar fi fost acesta, îl lovise cu o viteză și o precizie înfiorătoare.

Medicii erau consternați de cazul lui. Jay era un tip tânăr, abia trecut de 30 de ani, și fusese mereu sănătos. La început, medicii neurologi au considerat că este o formă rară a bolii Parkinson sau debutul sclerozei laterale amiotrofice, o boală neurologică progresivă și fatală, în care neuronii care controlează mușchii se degradează. Pacienții își pierd capacitatea de a-și mișca brațele și picioarele, nu mai pot să înghită mâncarea sau să vorbească. Diafragma și mușchii de la nivelul cutiei toracice cedează în cele din urmă, ceea ce duce la o incapacitate de a mai respira. În câțiva ani, survine moartea prin insuficiență respiratorie.

Dar în analizele de sânge ale lui Jay a fost descoperit un indiciu: un nivel neobișnuit de mare al unei enzime, creatinkinaza, un marker pentru leziuni musculare. Acest lucru sugera că, în absența unui traumatism extern, ceva îi ataca în mod activ țesuturile, deteriorându-i mușchii. Mai mult de jumătate dintre mușchii gâtului aveau să fie lezați permanent, gradul de afectare fiind stabilit în urma unui examen RMN realizat ulterior.

Reumatologii, specialiști în tratarea bolilor autoimune, au avut o altă idee: Jay avea o inflamație deosebit de gravă. Au bănuit că responsabilă pentru situația lui era o boală autoimună atipică. Chiar dacă simptomele și rezultatele analizelor de sânge nu se încadrau în niciun tipar cunoscut. Chiar dacă, inițial, nu am putut să vedem inflamația. Medicii au pregătit un arsenal de medicamente antiinflamatoare, care să fie administrate succesiv și rapid, dar nu puteau să ne ofere niciun indiciu despre cum avea să reacționeze Jay. „Om trăi și om vedea“, au zis ei. „Om trăi și om vedea.“

***

Cuvântul „inflamație“ vine de la verbul latinesc inflammare, „a aprinde“ — a ațâța focul, așa cum l-au descris vechii romani. Este o reacție ancestrală pe care ne-am dezvoltat-o ca să ne protejăm corpul de amenințări și pentru a contracara distrugerile provocate de microorganisme, de agenți chimici sau de traumatisme — același mecanism de apărare folosit chiar și de animale primitive, precum o stea-de-mare. Inflamația apare pentru a rezolva o problemă, apoi dispare, fiind un răspuns imunitar fundamental, care ne-a ajutat de-a lungul celei mai mari părți din istoria omenirii.

Dar în vremurile moderne amenințările cu care ne confruntăm sunt mult mai insidioase față de cele cu care s-au confruntat strămoșii noștri. Azi descoperim că inflamația poate să persiste, în prezența sau în absența unui factor declanșator cunoscut, distrugând țesuturi sănătoase. Bolile autoimune precum poliartrita reumatoidă sau lupusul eritematos sistemic, în cazul cărora răspunsul inflamator este îndreptat împotriva propriului organism, pot fi devastatoare și uneori letale.

Ca studenți la Medicină, și eu, și Jay învățaserăm despre acestea, precum și despre alte boli inflamatorii. Dar pe atunci inflamația ca fenomen în sine nu-mi stârnise interesul. Inflamația patologică poate fi încadrată în diferite categorii și identificată cu precizie. E omniprezentă, o parte incontestabilă a sănătății individului și a majorității bolilor, esențială, dar cu toate acestea neluată în seamă. Însă boala lui Jay m-a făcut să-mi schimb perspectiva. Dintr-odată, inflamația a devenit pentru mine un subiect important, care mă măcina. Se afla în centrul preocupărilor mele, lucrul pe care mintea și ochii mei încercau să-l înțeleagă mai întâi, atunci când mă confruntam cu cazuri de îmbolnăvire.

După zece ani de pregătire medicală, m-am specializat ca medic gastroenterolog, astfel că mulți pacienți care veneau la cabinetul meu se confruntau cu inflamația.