Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Lorina Chițan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Hungry Ghosts

Autor: Kevin Jared Hosein

Copyright © Kevin Jared Hosein, 2023

Copyright © Editura Trei, 2025
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2549-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2729-0

Pentru străbuni și pentru tot ce a rodit din ei

„Fără tăgadă, toți regii, o, fiule,
Trebuie să fi privit cândva drept în bezna iadului.“

Mahābhārata

Personajele
principale

Hansraj Saroop (Hans)

Shweta — soția lui

Krishna — fiul lor

Tarak — nepotul lor

Dalton Changoor — un bărbat bogat

Marlee Changoor — soția lui

Dolly — vecina lui Hansraj și a Shwetei

Umesh — soțul ei, decedat

Lata — fiica lor

Mandeep — tatăl lui Tarak; fratele mai mare al lui Hansraj

Tansi — soția lui, decedată

Kalawatie & Teeluck — un cuplu în vârstă din cartierul de barăci

Rookmin & Murali — alt cuplu în vârstă

Niala — fiica lor însărcinată

Sachin — fiul lor

White Lady — câinele pripășit la barăci

Rudra & Rustam Lakhan — frați gemeni al căror trecut este scăldat în sânge

Bhagran Lakhan — tatăl lor, decedat

Baig & Robinson — doi bărbați, angajați ai lui Changoor

Inspector-adjunct Badree — polițist în Bell Village

Mikey & Dylan — fiii lui

I
O poartă spre iad

Cândva prin anii 1940, în Trinidad

Patru băieți s-au aventurat spre râu, ca să înfăptuiască un jurământ de sânge. Doi frați și doi veri. Frații erau gemeni, aveau cincisprezece ani; verii lor, paisprezece și treisprezece. Au trecut de la unul la altul un cuțit pentru dezosat, făcându-și în podurile palmelor tăieturi drepte și precise. Sângele a țâșnit bolborosind, de parcă vinele le-ar fi dat în clocot. L-au lăsat să curgă într-o sticlă pentru lapte furată. Au băut, trecând sticla de la unul la altul, până n-a mai rămas niciun strop. Apoi s-au îmbrățișat ținându-se așa de strâns, de parcă s-ar fi terminat lumea. Când au sfârșit jurământul, s-a pornit o ploaie atât de cumplită, încât cei patru băieți au crezut că norii se vor prăbuși peste ei. Forța apei le-a împuns tăieturile și le-a curățat.

— Ni’ca n-o să fie mai important ca asta, le-au spus gemenii celor doi veri.

Fratele mai mare a botezat uniunea lor cu un nume: Corbeau, vulturul cel mare, hoitar, o pasăre care trăiește din căutarea morții.

De ce nu un ibis? Sau un pescăraș albastru? Sau un păun?

Pentru că un corbeau va rămâne mereu un corbeau, chiar dacă își schimbă penele negre cu ale unui păun. El trebuie să mănânce stârvuri la micul-dejun. Știe cum să savureze măruntaie și carne putredă, realizând că și acestea sunt o hrană potrivită pentru regi. Căci ce altceva este un rege decât o făptură hrănită de regatul său? O făptură care se învârte în cercuri pe deasupra capetelor supușilor, dându-le de veste că este acolo. Un corbeau va fi mereu un corbeau — urât de lumea pe care, în cele din urmă, o va devora.

Băiatul cel mai mic nu se simțea în largul lui să se identifice cu o pasăre hoitar, până când n-a auzit această interpretare. Era copil singur la părinți, plăpând, însă nefiresc de precoce. Cu ochi mari, inteligenți. Cu nasul băgat mereu în reviste vechi, mototolite. Cu încruntarea unui sfânt bătrân, în aceste vremuri tulburătoare. Cu pielea atât de albă, încât bătrânii spuneau că a fost atins de zeița Radha1. Cândva, avusese coama unei sălbăticiuni, un adevărat rai pentru păduchi. Nu voia să fie pieptănat. Când cineva încerca, își ciufulea părul și și-l zburlea la loc.

Pe acest băiat îl chema Krishna Saroop.

Krishna venea dintr-o familie alcătuită din trei persoane.

Tatăl lui, Hans, trecuse puțin de treizeci de ani. Ten arămiu. Palme ca pielea tăbăcită. Avea ochi mereu zâmbitori. Încă se vedeau urmele unei copilării subnutrite. Câteodată, membrele lui păreau mai fusiforme decât erau în realitate. Dar, când muncea la plantațiile de trestie de zahăr, era la fel de chipeș, puternic și însuflețit precum zeul războiului, Subrahmanya. Muncise din greu, toată viața, pentru o plată de mizerie. Cât să ajungă de un praf de făină de la negustorii chinezi, pentru niște biscuiți Bermudez și o lingură de ghee. Și s-a descurcat cu atâta. În ultimul an, muncise pe moșia Changoor, unde construise garduri, reparase uși și se ocupase de grădină. Îndatoririle i se schimbau în fiecare săptămână, pentru că era bun la toate, putea face orice.

Mama, Shweta, avea ochii înfundați în orbite, iar asta o făcea să pară mai mereu adormită. O șiră a spinării robustă și pielea închisă la culoare, ca pământul arat. În nara stângă avea o boabă de cercel, care s-o ferească de tentații din exterior. Purta mereu rochii simple din bumbac, lungi până la jumătatea gambei, iar dupatta2 de muselină îi atârna ca un șal. Când își vedea fiul, dimineața, încordarea din obraji devenea și mai evidentă. Își făcuse o grădină de bandhania3 într-un jgheab meșterit dintr-un butoi. În timp, își croiseră drum acolo și câțiva lăstari de busuioc sfânt. Ea îi lăsase — fiindcă lucrurile găsesc propria cale spre viață, fie că ne place sau nu. Se trezea înainte să se lumineze, ca să gătească roti4 pe chulha5 de lut, folosind lemnele de foc adunate de soțul ei în weekend. În zilele bune, făcea tarkari6 de dovleac. Nimic nu se risipea vreodată. Tot ce rămânea era folosit ca momeală pentru pește. Viața răsare din resturi. Lotuși de un roz aprins în solul noptatic.

Trăiau toți trei într-o baracă de pe plantația de trestie de zahăr. Barăcile acestea erau presărate ca niște oseminte pe jumătate îngropate pe întinsul câmpiei, aruncate departe de corpul lor colonial. În măduva lor se cuibăriseră fantomele celor arvuniți. Și odraslele lor. Această baracă anume, se ițea singuratică, precară și colțuroasă ca un dinte ieșit în pajiștea întinsă, acoperită cu ierburi tropicale, dincolo de plantația de trestie de zahăr, dincolo de orezării, de restul satului și de fabrica de zahăr — într-un colț unde Dumnezeu însuși trebuia să mijească ochii ca s-o vadă. Vecini ai nimănui. La o plimbare cu șareta trasă de măgar până la cel mai apropiat magazin cu produse neperisabile.

Acesta era un loc al vieților care nu contează. O încâlceală de lemn și oțel care părea să-și schimbe vag forma ori de câte ori era măturată de vânturi puternice. Exista o bătătură comună, unde oamenii găteau, beau și se încăierau. În interior se găseau cinci familii și cinci camere de trei pe trei metri, despărțite de pereți de lemn, crăpați, care nu ajungeau până în tavan. Podea de pământ rece. Haine croite din saci vechi de făină. Saltele din fibră de nucă de cocos, mereu desfundate, peste care erau aruncate perne umplute cu moțuri de trestie de zahăr. Drumurile de macadam de aici n-aveau nume. Se deosebeau unul de altul doar prin numărul de crăpături.

În locul acesta, șuieratul șerpilor se contopea cu foșnetul primordial al vântului printre plante. Pictură en plein air, cu toate nuanțele posibile de verde scăldate în carmin, roșu, violet și ocru. Imaginea a ceea ce lumea bună numește citronelă, castravete amar sălbatic, tufe de peperomia, timarie, tecoma, bois gris, bois canot, dovlecel Chayote, chenet, moko, moringa, pomerac, prune de iunie, barbadine, barhar. Și oamenii, ca niște furnici de savană. Imaginați-vă frunze de curry răsucindu-se ca niște elice; mangrove picior peste picior, în mlaștinile decantate; bastioane de trestie de zahăr aplecându-se și răspândindu-se uniform, până departe; mirosul stricat de sulfat de amoniu, adăugat pe undeva, pe acolo; inimi roz de caladium zbătându-se legănat printre lujerii arși de castravete sălbatic — zăcând toate ca niște smocuri de blană, lațe și șuvițe de păr de pe spinarea unui colos îngropat. Șoseaua Churchill–Roosevelt spinteca pe jumătate acest colos. De o parte, credința în tufiș, pânză de sac, sohari7, iută, ratan, paie și tapia8. De cealaltă parte, Bell Village, dogma unei lumi noi, urlând și predicând pentru oțel, motorină, nailon, vinilin, ipsos și ferestre triplu stratificate.

Trinidadul fusese ucis, iar acum trebuia înviat.

În Bell, biserica prezbiteriană se lățea tot mai mult, ca un pistolar într-o confruntare tăcută cu templul caleidoscopic de steaguri jhandi9. O preluare lentă, evanghelică. În fiecare săptămână, un stâlp de bambus mai puțin și un șiling mai mult pe tipsia ofrandei, pătată cu rugina sângelui lui Hristos. Crucifixul și clopotnița, atât de bălțate de găinaț, încât s-au contopit cu tencuiala. Umbra fabricii de zahăr, neagră ca melasa. Alte fabrici, ciobite ca niște ruine bombardate. Silozurile vizibile în depărtare — înalte, bombate, falice. Copii din flori ai industriașilor și misionarilor. Anglia, Canada, Olanda, Curlanda, nu contează — asigură-te doar că le spui sahib sau sir. Cu toate că mulți dintre ei știu deja că timpul lor a cam trecut. Elefanți mărșăluind spre cimitir.

Clădirea școlii a fost făcută după chipul bisericii.

Krishna era singurul copil de la barăci înscris aici. O disprețuia. L-au tuns. Colegii lui erau cu toții din Bell. Îi disprețuia pe toți. Unii erau hinduși acasă, dar prezbiterieni la școală. Nu și el. Nu poți fi ambele lucruri deodată, așa gândea. Trebuie să alegi una din două. Doar un nebun și-ar irosi sufletul astfel. De Crăciun, misionarii din Nova Scotia și soțiile lor le aduceau daruri. Băiatului din dreapta lui, o locomotivă de jucărie. Fetei din stânga lui, o trusă de cusut „Micul călător“. Fratelui ei mai mic, o carte de colorat Mama Gâscă și o cutie de creioane uriașe. Și, pentru Krishna, un pix ros la capăt și o Biblie, căreia i-a găsit o bună utilizare ca hârtie pentru împachetat peștele.

Profesorii purtau haine groase sub arșița soarelui și păreau să se întărâte când își foloseau bicele din tamarin — fiecare dintre ele primise o poreclă biblică. Gomora. Mântuirea. Revelația. Câțiva copii erau biciuiți mai aprig decât ceilalți, printre ei, și Krishna. Băiatul nu știa ce-avea el de-a face cu „Elegy Written in a Country Churchyard“10; cu toate astea știa pe de rost primele trei strofe.

La școală nu avea prieteni. Era cel mai mare din clasa lui, fiindcă începuse târziu. Un mic grup de colegi îi întorseseră și pe ceilalți împotriva lui, când le dăduse păduchi fetelor. Era pisat neîncetat, necăjit până la nebunie, ca un țiuit tot mai strident. Duseseră vorba că încă locuia la barăci pentru că bunicul lui iubise romul mai mult decât își iubise copiii. Că nimeni din familia lui nu-și putea spune numele pe litere. Că niciunul din ei nu putea socoti fără să-și folosească degetele de la mâini și de la picioare. Spuseseră în clasă că el bea apă din balta unde se ușurau caprele. Că păianjenii își făcuseră pânză în mâncarea lui și gândacii îi intrau noaptea în nări. Că puțea a sămânța lui taică-său, pentru că taică-său i-o trăgea maică-sii în fața lui — și că el visa cu ochii deschiși să li se alăture. Îi era greu să audă toate lucrurile alea — mai ales că unele dintre ele erau adevărate.

Într-o seară, după școală, aceiași băieți din clasa lui l-au doborât la pământ și l-au scuipat pe rând în cap. Nu era prima oară. Dar, de data asta, n-avea de gând să stea și să îndure. În vinele lui curgea sângele vitejesc al ca­ma­razilor săi. De la momentul jurământului, ceva se schimbase în el. Făgăduiala jurământului de sânge. Sânge de corbeau. S-a imaginat pe sine ca o pasăre batjocorită. Gata cu asta.

Și mai târziu, în aceeași seară, în timp ce colegii lui de clasă se scăldau în râu, el și camarazii lui le-au pus rahat de câine în încălțări. De acolo, lucrurile au luat-o razna. Au aruncat cu pietre unii în alții. S-au tăvălit în praf, și-au cărat pumni în față, și-au înfipt mâinile în beregate. S-au luptat de parcă ar fi fost rivali de la începutul lumii.

Krishna îl convocase pe vărul lui, Tarak, ca să se răzbune. Un băiat înalt, care părea și mai înalt fiindcă își purta părul lung legat în creștet și zburlit, ca o coroană făcută dintr-un ananas. Era slab, însă regimul de colocazie și cod îi modelaseră corpul în fibră tare. Avea un fel anume de a-și răsuci umerii, ca un dulău care-și scutură puricii. Krishna era cu un an mai mic, dar Tarak îl admira ca pe un frate mai mare. Au condimentat apa agresorilor cu sarea lui Glauber. Ălora le-au explodat intestinele. Gemenii au pus scorpioni în latrine. Inevitabil, cineva a fost înțepat. Șoc anafilactic.

Tarak a vrut să ia asupra lui toată vina, dar Krishna ținea să se afle că a fost opera lui.

— Băiatul ăla, săracul de el, putea să moară, a fost tot ce i-a spus lui Krishna sahib directorul, după ce a aflat de fapta lor.

Chiar dacă taică-său a căzut în genunchi și l-a implorat pe director, Krishna a fost suspendat pentru restul anului. Dar directorul, căruia i s-a făcut milă de bărbatul ce se tot ploconea, a fost de acord să-i permită băiatului să repete anul, din septembrie.

După ce a auzit veștile, mama lui Krishna a meșterit o mala11 din flori de ixora12, a aprins fitilul dintr-o deya13 și a desenat cu ea trei cercuri deasupra fiului ei, intonând o mantră sfântă. L-a pus să poarte la brâu, timp de o săptămână, un aranjanam14, ca precauție pentru cazul în care mamele băieților ar plăti un demon care să arunce un blestem asupra lui.

Krishna a luat cina la lumina unei torțe, încercând să alunge țânțarii din orezul bhaji. După apusul soarelui, maică-sa a stins flacăra de la flambeau15. Câmpiile au rămas atât de întunecate, încât abia dacă-și mai zărea propriile mâini. Egretele și-au fluturat aripile pe deasupra capului său. Când broaștele au încetat să mai orăcăie, lumea de-afară parcă a dispărut. Nu-i mai rămânea nimic de făcut, decât să doarmă. Ațipind, și-a amintit:

Nu lăsa visele să te amăgească.

Acesta este locul tău în lumea asta.

Și nu mai există altă lume în afară de cea de aici.

Nu mai există niciun alt trup decât cel pe care zeii ți l-au hărăzit.

Și nu mai există nicio altă viață decât cea de care ești legat.

---