EDITORI:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

REDACTARE:

Vlad Vedeanu

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Cristian Haba

CORECTURĂ:

Dana Anghelescu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: IT’S NOT YOU: Identifying and Healing from Narcissistic People

Autor: Dr. Ramani Durvasula, PhD

This edition published by arrangement with The Open Field, an imprint of Penguin Publishing Group, a division of Penguin Random House LLC.

THE OPEN FIELD is a registered trademark of MOS Enterprises, Inc.

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2599-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2728-3

Prefață

A fost odată o fată de opt ani ce ședea pe podeaua sălii de mese aglomerate a unei școli primare din New England, în timp ce privea spectacolul unor circari veniți din New York. Erau anii ’70, cu mult înainte de apariția vreunui fel de educație multiculturală, iar fetița cu nume străin, cu piele închisă la culoare și cu două codițe strâns împletite învățase cum să fie invizibilă. Circarii au ales câțiva voluntari din mulțimea de copii adunată în jurul lor — un băiat avea să interpreteze un elefant, o fată primise rolul de asistentă a jonglerului, iar un alt băiat foarte norocos urma să fie maestru de manej.

În final, circarii le-au prezentat copiilor un costum — era din satin, de un mov pătrunzător, festonat cu franjuri și paiete. La vederea lui, toate fetele, inclusiv fetița cu codițe împletite, au exclamat extaziate. Toate au ridicat mâna, strigând: „Eu! Eu! Te rog, alege-mă pe mine!“, mai puțin ea. Oare cum au curaj? se gândea fetița cu codițe. Lor de ce nu le este frică? Liderul trupei de circari a ignorat toate mâinile ridicate ale celorlalți copii, alegând-o pe fetița cu codițe. Ea a pus capul în pământ, tremurând și cu lacrimi în ochi, și i-a răspuns șoptit:

— Nu, mulțumesc, domnule.

Circarul s-a uitat la ea și a întrebat-o:

— Ești sigură?

Fetița a încuviințat tăcută, dând din cap.

Fata care stătea lângă ea a profitat de ocazie, îmbrăcând costumul cu mândrie. Apoi circarul a întrebat-o pe fetița cu codițe ce rol își dorește, iar ea a răspuns că s-ar mulțumi să poarte jumătatea costumului de cal în care putea sta ascunsă. Mai târziu, fetița avea să petreacă ani întregi gândindu-se cum ar fi fost să îmbrace acea minunăție de rochie mov, împodobită cu paiete și franjuri, dar în acea zi era îngrozită de gândul că va fi luată în râs de colegii ei... și că va fi pur și simplu văzută.

Încă din primii ani de viață ea a interiorizat mesajul că dorințele, visurile și nevoile sale nu merită a fi văzute și că nu este suficient de bună. Și visurile bunei și miloasei sale mame fuseseră zădărnicite și reduse la tăcere, astfel că fetița simțea că nu are niciun drept nici asupra lor.

Până în ziua în care și-a intrat în drepturi.

Cu toate că încă nu dețin o senzațională rochie mov cu paiete, acum știu că putem să evadăm din poveștile narcisicilor care ne-au definit, ne-au redus la tăcere, ne-au tăiat aripile, ne-au învățat că visurile noastre sunt prea mari, ne-au făcut să ne simțim rușinați și, pentru o bună perioadă, ne-au răpit fericirea. Acum știu că putem avea propriile povești de dragoste, povești încununate de succes, putem fi fericiți, dar înțeleg și că vom traversa nopți negre ale sufletului și că umbra îndoielii de sine ne va fi un permanent tovarăș de călătorie. Acum știu că putem să oferim mai mult, să le spunem celor din jurul nostru că experiențele lor sunt reale și că sunt suficient de buni. Eu am făcut asta și pe zi ce trece văd tot mai mulți oameni care o fac. Putem începe să spargem tiparele de devalorizare, invalidare și automutilare psihologică transmise din generație în generație. Toate aceste povești trebuie să fie spuse.

Încă nu știu dacă astăzi aș avea curajul să îmbrac rochia cu paiete, dar vreau să cred că fetiței cu codițe, cu ochi mari și căprui și cu un nume pe care nimeni nu îl putea pronunța, i-ar fi stat de minune cu ea.

Din sufletul meu de copil vă spun tuturor... sunt sigură că și voi puteți îmbrăca cu eleganță „rochia cu paiete“.

Introducere: Cum am ajuns aici?

Neutralitatea ajută agresorul, nu victima.

Tăcerea încurajează torționarul, nu pe cel persecutat.

ELIE WIESEL

Ora 9:00

Carolina are doi copii, iar pe parcursul celor douăzeci de ani de căsnicie soțul ei a trădat-o și a înșelat-o de mai multe ori, chiar și cu prietene și vecine. După ce a negat în repetate rânduri aceste acuzații și i-a reproșat furios că „este paranoică și îl acuză pe nedrept“, i-a spus că relațiile lui extraconjugale sunt din vina ei pentru că ea l-a făcut să se simtă neimportant. Ea era cea care își subestima importanța carierei sale pentru ca el să se simtă „în siguranță“. Ea era cea se străduia să înțeleagă unde au dispărut viața și familia lor frumoase pe care credea că le-au construit împreună, era chinuită de senzația că nu este suficient de bună și de gândul că poate ea nu reușește să înțeleagă situația și pe el, chiar dacă fiecare reproș și act de trădare îi frângea inima. Carolina nu înțelegea ce i se întâmplă — părinții ei avuseseră o căsnicie fericită timp de patruzeci și cinci de ani, până la moartea tatălui ei. Familia era foarte importată pentru ea, dar acum părea că mai are doar un pas până la divorț și simțea că a eșuat. Avea atacuri de panică în mod regulat, suferea de o anxietate debilitantă și uneori rumina la posibilitatea împăcării.

Ora 10:30

Nataliya este căsătorită de cincizeci de ani cu un bărbat care i-a spus că este „ridicolă“ pentru că avea așteptări atât de mari de la el în perioada în care ea era bolnavă de cancer. I-a spus că boala ei este un „factor perturbator“ care îl derutează pentru că el se simte obligat să fie trist pentru ea și să își refacă complet tot programul încărcat ca să o ia de la ședințele de chimioterapie. Neuropatia ce se instalase în urma tratamentului de lungă durată pe care îl urmase pentru cancer o făcea să se deplaseze cu dificultate, motiv pentru care el o umilea și o numea „împărăteasa“ atunci când îl ruga să o lase în fața restaurantului ca să nu traverseze pe jos cinci străzi prin frig. Cu toate acestea, cei doi au împreună copii mari și nepoți, merg împreună în călătorii și petrec timp cu familia. Nataliya nu vrea să fie responsabilă de distrugerea unui stil de viață cu care toată lumea s-a familiarizat deja și recunoaște că de multe ori îi face plăcere să se afle în compania soțului său — încă se bucură de o viață sexuală mulțumitoare și îi leagă multe amintiri. El o tratează ca pe o asistentă personală, deși ea a absolvit atât facultatea de medicină, cât și pe cea de drept. Ea s-a luptat cu probleme de sănătate, s-a învinovățit, s-a simțit rușinată și s-a îndepărtat de toată lumea, mai puțin de familia apropiată.

Ora 13:00

Rafael fusese mereu pus într-o lumină nefavorabilă de tatăl său, care îl compara încă din copilărie cu fratele lui. Muncește neîncetat, crezând că tatăl îl va observa și pe el când va avea suficienți bani. Tatăl său îl consideră un tip slab și îi povestește cu satisfacție despre cele mai recente reușite ale fratelui său (cu care Rafael rupsese de mult legătura). În trecut își abuzase emoțional soția, pe mama lui Rafael. Acest abuz a avut un puternic impact asupra psihicului ei, iar Rafael credea că asta a condus la moartea ei prematură. Rafael știa că și bunicul său își tratase la fel fiul, căci acesta era un comportament obișnuit în cultura lor, și că se loviseră de prejudecăți rasiale și limitări pe parcursul vieții, motiv pentru care nu voia să îi judece prea aspru. Rafael nu reușea să mențină o relație intimă sănătoasă și își spunea: „Dacă aș putea să îi demonstrez tatei că sunt un om de succes, apoi totul va fi bine și îmi voi putea începe viața“. Rafael lucra nonstop, se baza pe medicamente și alte leacuri ca să poată dormi și menține acest ritm alert, rareori interacționa cu alți oameni și tânjea după relații sociale, dar spunea că ar simți că se „complace“ dacă ar pleca într-o vacanță sau ar petrece timp cu alți oameni cât timp are atâta treabă de făcut.

Ipotetic vorbind, cam așa arată ziua mea de lucru. De-a lungul timpului am ascultat multe astfel de povești și am realizat că aproape întotdeauna părintele va continua să-și invalideze copilul, așa cum am văzut în cazul lui Rafael, iar Carolina și Nataliya vor continua să fie învinovățite de parteneri. Însă dacă le-aș fi spus lui Rafael, Carolinei și Nataliyei încă de la început că cel mai probabil persoanele din viața lor vor continua să aibă un comportament nociv, nu i-aș fi ajutat prea mult. În loc de asta, i-am ghidat în a descoperi în ce constă un comportament acceptabil și unul inacceptabil, cum arată o relație sănătoasă și am creat un spațiu sigur în care ei să-și poată explora sentimentele, relațiile și sinele adevărat. A trebuit să facem lumină în starea lor de confuzie și să explorăm motivele pentru care se culpabilizau pentru lucruri pe care nu le-au făcut și se simțeau vinovați, deși nu greșeau cu nimic. În calitate de psihoterapeut, mi-ar fi fost probabil mai ușor să mă concentrez doar pe a trata anxietatea, problemele de sănătate, depresia, starea de confuzie, lipsa de satisfacție, frustrarea, senzația de neputință, izolarea socială și tendința de muncă obsesivă fără să iau în considerare și contextul mai larg. Chiar asta am fost învățați să facem: să ne concentrăm atenția pe tiparele dezadaptative pe care le observăm la persoana din fața noastră, dar nu și pe celelalte aspecte ale vieții lor.

Dar în realitate lucrurile stăteau diferit.