Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Aanei

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Jacaranda

Autor: GAËL FAYE

Autorul îi mulțumește lui Catherine Nabokov fiindcă a contribuit la publicarea acestei lucrări.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2638-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-2727-6

Stella s-a repezit în grădină. L-a văzut prăbușindu-se la pământ. Prietenul ei, copilăria ei, universul ei. Bărbații cu macete erau murdari, cu pielea lucind de sudoare, mulțumiți de fapta lor. A scos un țipăt de groază înainte să cadă în genunchi pe iarbă, cu obrajii învăpăiați, cu mâna lipită de pântec.

Din acea zi, Stella e internată la psihiatrie.

Medicul discută cu mama ei pe culoarul spitalului. Spune ceva despre un stres posttraumatic. Mama lasă să-i scape un râs nervos. „Acestui copil nu i s-a întâmplat nimic grav și nu i-a lipsit nimic, nu înțeleg despre ce stres poate fi vorba, domnule doctor!“ Medicul o întreabă dacă Stella e o supraviețuitoare. Dar n-apucă bine să-și termine fraza că vede data nașterii pe formular. Are douăzeci și unu de ani. Mama izbucnește în râs — râsul ei cristalin, în cascadă, care i-a plăcut mereu Stellei. Își reia tonul serios, ca să nu-l contrarieze pe medic, și îi răspunde calm că s-a născut după dezastru.

În nopțile următoare, Stella se chinuie să adoarmă. Hohote lungi de plâns, urlete și gemete nesfârșite străbat clădirea. Din salonul alăturat percepe un zgomot care o neliniștește. Un râcâit. Un scrijelit. Un scârțâit. Dimineață, asistenta care îi dă tratamentul îi spune că pacientul din salonul vecin e un bărbat de-o vârstă incertă și că e internat de mulți ani acolo. Ziua, stă nemișcat pe un scaun, în fața ferestrei. Noaptea, se târăște pe jos, se cațără pe pereții salonului. Stella nu doarme, angoasele îi dau târcoale din nou, vii, ascuțite. Fixează tavanul, în întuneric, pândește mișcările sacadate ale șopârlelor gecko, rămâne atentă la zgomotele omului-gândac care aleargă pe pereți. Spitalul e un vapor de noapte care pescuiește omenirea de pe fundul abisului, marii arși de pe urma efortului de reconstrucție, pe cei secătuiți de presiunile familiale, pe cei zdrobiți de convențiile sociale, pe cei care au dezertat de la marea comedie umană. Dar le oferă un refugiu mai ales acelor umbre amorțite care se scuză că încă există, acelor suflete rătăcitoare care trăiesc în locuri fără lumină, cochilii umane chinuite de frământări și de coșmaruri imposibil de vindecat.

Medicul se întoarce la întrebările lui. Ar vrea ca ea să vorbească, ar vrea să înțeleagă ce i s-a întâmplat. Însă ea nu îndrăznește să spună nimic. Aparține unei istorii care a învățat-o să-și înăbușe emoțiile, să-și înghită lacrimile. Medicul insistă, Stella se închide în ea. Inima e o taină. Cum să-i spună acestui om că e din cauza copacului? A copacului ei.

Prietenul ei, copilăria ei, universul ei.

Arborele ei de jacaranda.

1994

Din cauza războiului! Nu știu de ce am răspuns „din cauza războiului“ când Sophie, reprezentanta elevilor care se pregătea să pledeze în favoarea mea în fața consiliului clasei, m-a întrebat de ce avusesem note atât de proaste în ultimul trimestru. „Din cauza războiului?“, a repetat ea. „Da, din cauza războiului“, am spus eu din nou. Doar nu era să recunosc c-am frecat menta, că sunt o loază care ascultă toată ziua rock și se pierde-n reverii. Trebuia să găsesc o explicație convingătoare, un alibi solid care să înduioșeze auditoriul. Aș fi putut să le spun că sufăr de o boală gravă, de cancer sau de insuficiență cardiacă, dar pentru asta aș fi avut nevoie de adeverințe medicale, sau că părinții mei divorțaseră de curând, însă jumătate dintre elevii școlii erau în aceeași situație și reușeau totuși să ia note bune. Așadar, fără să stau prea mult pe gânduri, am spus că e din cauza războiului din țara mamei. Nu-mi venea să cred că-mi ieșise pe gură o minciună așa de gogonată. Dar cu cât mă gândeam mai mult la povestea pe care o născocisem, cu atât mi se părea mai credibilă. La știri se vorbea, de săptămâni întregi, despre acel război, arătau imagini șocante care ne bântuiau mințile. Deși era vorba despre evenimente îndepărtate, dintr-o țară necunoscută, toată lumea înțelegea cam ce se petrece acolo. Așa că mi-am pus la bătaie toată priceperea și-am inventat totul de-a fir a păr: am povestit despre atrocitățile războiului, despre suferința mamei, despre coșmarurile tatei, despre problemele de concentrare și lipsa unei atmosfere prielnice pentru studiu. Dat fiind că Sophie mă asculta cu ochii în lacrimi, am înțeles că minciuna mea prindea la public. Și, într-adevăr, mi-a susținut atât de bine cauza în fața consiliului clasei, reluând, emoționată, argumentele mele, încât profesorii, impresionați, au decis să mai aștepte puțin înainte de a-mi hotărî soarta.

Nu mi-a trecut nicio clipă prin minte că părinții mei vor fi convocați la școală. Căzusem în propria plasă. În biroul directorului, stând cu capul plecat, între părinții mei, în timp ce dirigintele recitea cu voce tare cuvintele reprezentantei elevilor, îmi priveam țintă piciorul care se bâțâia fără astâmpăr sub masă. După ce am ieșit din birou, înainte să părăsim incinta școlii, tata mi-a tras un perdaf umilitor în fața unui grup de elevi amuzați. Dar lucrul cel mai greu de îndurat a fost tăcerea mamei. Tăcerea ei dintotdeauna. N-a făcut decât să se holbeze la mine secunde în șir. O privire plină de dispreț care mă făcea să-mi doresc să dispar pentru totdeauna. Mai multe zile la rând, nu mi-a adresat niciun cuvânt. În următoarea săptămână am primit carnetul de note. La rubrica observații, dirigintele scrisese o frază usturătoare: „Când minciuna iese la suprafață, încrederea dispare“. Așa cum era de așteptat, am repetat clasa a V-a.

* * *

În acea primăvară, Rwanda și-a făcut loc, pentru prima dată, în viețile noastre. Mama nu-mi vorbise niciodată despre țara sa. Pentru ea, viața începuse în 1973, când sosise în Franța. Nu făcea nicio aluzie la familia ei, nu vorbea despre copilărie, nu avea nicio fotografie din tinerețea petrecută în acel loc. Desigur că o întrebasem în copilărie unde se află țara ei, părinții ei — bunicii mei, pe care nu-i cunoșteam. Nu mai țin mine răspunsurile ei. Trecutul mamei era o ușă închisă. Și, de altfel, nu asculta muzică rwandeză, nu gătea feluri de mâncare din țara natală și nu-mi cântase niciodată cântece de leagăn în limba ei maternă. În casă nu găseai nici cel mai mic obiect exotic și nicio cunoștință rwandeză nu ne călcase vreodată pragul. În mintea mea, eram o familie franceză ca oricare alta. Desigur, mama nu-și putea ascunde culoarea pielii și se întâmpla destul de des ca prin anumite întrebări insistente, observații banale sau subînțelesuri tendențioase, să i se amintească de acea țară îndepărtată despre care nu vorbea niciodată și căreia nu voia să-i aparțină. Dar ea nu le dădea curs. Erau lucruri fără importanță. Nu-mi amintesc s-o fi auzit vreodată plângându-se de condiția ei sau de vreo formă de rasism. Lucrul cel mai surprinzător era franceza fără accent pe care o vorbea. Oamenii erau uimiți, o complimentau când aflau că nu e franțuzoaică sadea. Doar uneori i se întâmpla să încurce, în mod straniu, masculinul cu femininul sau să pronunțe r în loc de l, din pricina oboselii. Tata spunea că pielea diferită nu fusese niciodată o problemă pentru el. „Dragostea nu are culoare“, repeta adesea. O spunea cu mândrie, declarând solemn că n-o vede pe cea a mamei. Cum ea nu vorbea niciodată despre originile sale, ajunsesem aproape să uit că se născuse și crescuse sub alt cer. Așa că, atunci când o surprindeam vorbind în kinyarwanda la telefon și o auzeam exprimându-se fluent în această limbă necunoscută, eram pur și simplu uluit. N-am știut niciodată cu cine vorbea. Când o întrebam, îmi răspundea evaziv, spunea că sunt „cunoștințe vechi“ sau „rude îndepărtate de la Bruxelles“. Profitam de aceste conversații ca să o urmăresc. Gesturile, inflexiunile vocii, postura corpului, chiar și mâinile pe care le flutura o transformau într-o altă persoană și îi dădeau o aură misterioasă care mă tulbura profund. Privind-o în acest trup nou, mă străfulgera un sentiment neplăcut. Acela că nu știam nimic, în fond, despre această persoană alături de care trăisem mereu. Sentimentul îngrozitor că nu o cunosc pe această femeie. Pe propria mea mamă.

Rwanda a intrat în viața mea prin intermediul televizorului la care ne uitam cu religiozitate în timpul cinei. Prima dată când crainicul a vorbit despre ea, m-am întors instinctiv către mama, foarte agitat, aproape mulțumit că, în sfârșit, se discută și despre țara ei natală la jurnalul de știri. Dar ea n-a schițat nicio reacție, complet absorbită de imaginile care se succedau pe ecran. Văzându-mi înfrigurarea, tata mi-a aruncat o privire stânjenită și descurajatoare. La sfârșitul emisiunii, am așteptat de la mama o reacție care nu a venit. Această scenă s-a repetat aproape în fiecare seară. Luni la rând, o lavă de imagini ale morții, violenței și exodului s-a revărsat în farfuriile noastre. Înainte de a fi difuzate, crainicul avertiza că unele dintre ele puteau leza sensibilitatea telespectatorilor. Rămâneam apoi muți, cu privirile lipite de ecran, cu furculițele în aer, împietriți ca niște statui în fața spectacolului acelei barbarii îndepărtate. După care crainicul apărea din nou pe ecran, anunțând un alt reportaj. Un moment de tăcere, înainte ca lucrurile să se întoarcă pe făgașul lor normal: tata își turna un pahar de vin, mama presăra piper peste piureul de cartofi, cu un gest energic, eu mă căzneam să-mi tai friptura și să alung scenele de oroare care mi se înghesuiau în minte. La noi, sensibilitatea telespectatorului era un dumicat de tăcere. Care mie îmi dădea, în cele din urmă, dureri groaznice de burtă.