Surorii mele şi

Opgedra aan A.J. Buys — sonder jou sou hierdie boek dubbel so lank en halfpad so goed wees. Mag jou eie mooi taal altyd gedy

Există o zeiță a memoriei, Mnemosina, dar nu și o zeiță a uitării. Și cu toate astea ar trebui să fie, pentru că sunt surori gemene, forțe pereche care ne însoțesc pe drumul vieții până la moarte, luptându-se să pună stăpânire pe noi și pe ceea ce suntem.

Richard Holmes, Rătăciri prin memorie și uitare

Capitolul unu

Trăia odată, pe un munte cu vârful pierdut în nori, un om care fusese grădinarul împăratului Japoniei. Puțini erau cei care auziseră de el înainte de război, dar eu mă număram printre aceia. Omul își părăsise căminul aflat pe tărâmul soarelui-răsare și se stabilise în regiunea muntoasă din centrul Malaeziei. Aveam șaptesprezece ani când sora mea mi-a vorbit de el și avea să mai treacă un deceniu până să urc în munți ca să-l găsesc.

Nu și-a cerut iertare pentru ceea ce ne făcuseră com­patrioții lui mie și surorii mele. Nici în dimineața spălată de ploaie când ne-am întâlnit, nici cu alt prilej. Ce vorbe mi-ar fi putut alina durerea ori ar fi adus-o pe sora mea înapoi? Asemenea cuvinte nu existau. Iar el, spre deosebire de mulți alții, înțelegea acest lucru.

Treizeci și șase de ani s-au scurs din dimineața aceea, dar vocea lui încă îmi răsună în urechi, gravă și vibrantă. Amintirile ținute până acum sub cheie își croiesc drum spre suprafață, asemenea bucăților de gheață desprinse dintr-o banchiză. Când dorm, aceste sloiuri plutitoare își caută drumul spre lumina aducerii aminte.

Nemișcarea munților mă trezește din somn. O tăcere nemăsurat de adâncă: uitasem că așa e la Yugiri. Când deschid ochii, șoaptele casei se învârt prin aer. „O casă veche păstrează în ea un tezaur de amintiri“, mi-a spus Aritomo o dată.

Ah Cheong bate la ușă, rostindu-mi încet numele. Mă dau jos din pat și îmi pun halatul. Îmi caut mănușile, le găsesc pe noptieră, le pun și îi zic servitorului să intre. Îmi aduce, pe o tavă de cositor, un ceainic și o farfurie cu felii de papaya. O așază pe o măsuță, așa cum făcea pe vremea când trăia Aritomo. Se întoarce spre mine și spune:

— Vă urez să vă bucurați de o pensie îndelungă și liniștită, doamnă judecătoare Teoh.

— Da, se pare că ți-am luat-o înainte.

Din câte îmi fac eu socoteala, are cu cinci sau șase ani mai mult decât mine. Ieri, când am sosit, nu era aici. Îl privesc cu atenție, adăugând ceea ce văd la ceea ce știam deja. E un omuleț îngrijit, scund, mai mic decât țineam eu minte și complet chel. Privirile ni se încrucișează.

— Te gândești la prima oară când m-ai văzut, nu-i așa?

— Nu la prima oară, ci la ultima zi. Ziua în care ați plecat, dă din cap pentru el însuși. Ah Foon și cu mine… nu ne-am pierdut niciodată nădejdea că veți reveni.

— Cum îi merge? întreb și mă aplec într-o parte ca să văd dacă soția lui e în spate, la ușă, așteptând să fie chemată.

Locuiesc la Tanah Rata și urcă în fiecare dimineață pe bicicletă până la Yugiri.

— Ah Foon s-a prăpădit, doamnă judecătoare. Sunt patru ani de atunci.

— Da. Da, așa e.

— Ar fi vrut să vă mulțumească fiindcă i-ați plătit facturile de la spital. Și eu vă sunt recunoscător.

Ridic capacul ceainicului și îl așez la loc, încercând să-mi aduc aminte cum se numea spitalul unde a fost internată. Numele îmi vine în minte: Spitalul Lady Templer.

— Cinci săptămâni, spune el.

— Cinci săptămâni?

— Peste cinci săptămâni se vor împlini treizeci și patru de ani de când domnul Aritomo ne-a părăsit.

— Peste poate, Ah Cheong!

Cam tot atâta vreme s-a scurs de când n-am mai venit la Yugiri. Oare bătrânul servitor mă judecă după numărul de ani de când n-am mai pus piciorul în casa asta, așa cum un părinte măsoară creșterea copilului crestând pe zid câte un semn în fiecare an?

Privirea lui Ah Cheong se îndreaptă spre un punct aflat deasupra umărului meu.

— Dacă nu mai doriți altceva… zice și dă să plece.

Îi spun pe un ton mai blând:

— Aștept un musafir în dimineața asta, la ora zece. Este profesorul Yoshikawa. Condu-l pe veranda camerei de zi.

Servitorul dă din cap și pleacă, închizând ușa după el. Mă întreb a nu știu câta oară cât știe, ce a văzut și a auzit în anii cât l-a slujit pe Aritomo.

Papaya e rece, de la gheață, întocmai cum îmi place. Storc o limetă deasupra și mănânc două felii. Apoi trag ușile glisante și ies pe verandă. Casa e ridicată pe piloni scurți, la jumătate de metru deasupra pământului. Jaluzelele de bambus trosnesc când le strâng sul. Munții sunt așa cum mi-i aminteam — prima rază a dimineții se prelinge peste povârnișuri. Pajiștea e acoperită de crenguțe rupte și frunze veștede, umezite de rouă. Un gard de lemn ascunde această parte a casei de grădina principală. O parte a gardului s-a prăbușit. Ierburi înalte și-au croit drum printre scândurile podelei. Cu toate că eram oarecum pregătită, mă cutremur văzând paragina care domnește peste tot.

Peste gard, spre răsărit, se zărește o parte din plantația de ceai Majuba. Adâncitura văii seamănă cu palmele împreunate ale unui călugăr care așteaptă binecuvântarea zilnică. Cu toate că e sâmbătă, culegătorii de ceai lucrează de zor pe costișe. Azi-noapte a fost furtună și norii sunt încă agățați de vârfurile munților. Cobor de pe verandă pe o cărăruie îngustă din dale de argilă, umede și reci sub tălpile mele goale. Aritomo le luase dintr-un străvechi palat din Ayutthaya1, acum năruit. Pavaseră curtea unui rege al cărui nume a fost de mult uitat. Dalele sunt tot ce-a mai rămas dintr-un regat dispărut a cărui poveste s-a pierdut pe veci.

Trag aer adânc în piept și îl dau afară. Văzând respi­rația cum se materializează în fața ochilor mei — o țesătură de aer care, doar cu o clipă în urmă, era înăuntrul meu —, îmi aduc aminte cât mă încânta pe vremuri acest mic miracol al naturii. Oboseala ultimelor luni mi se scurge din trup doar ca să mi-l umple din nou, aproape pe loc. Nu mă pot obișnui cu ideea că nu mai sunt nevoită să-mi petrec weekendurile citind vrafuri de apeluri sau străduindu-mă să țin pasul cu hârțogăria adunată în timpul săptămânii.

Mai respir de câteva ori cu gura deschisă, privind cum aburul se topește în aerul grădinii.

* * *

Secretara mea, Azizah, mi-a adus plicul cu puțină vreme înainte să ies din cabinet ca să mă duc în sala de judecată.

— Tocmai a sosit, e pentru dumneavoastră, Puan, mi-a spus.

În plic era un bilet de la profesorul Yoshikawa Tatsuji, prin care confirma data și ora la care urma să ne întâlnim la Yugiri. Scrisoarea fusese trimisă cu o săptămână înainte. Priveam scrisul îngrijit și mă gândeam dacă nu cumva făcusem o greșeală când acceptasem să mă întâlnesc cu el. Chiar mă bătea gândul să-l sun și să contramandez întâlnirea când mi-am dat seama că el era deja pe drum spre Malaezia. În plic mai era ceva. L-am întors și pe birou a căzut un bețișor subțire de lemn, ceva mai lung decât palma. Lemnul era neted, închis la culoare, iar la vârf avea mai multe rânduri de striuri.

— Ce bețișor scurt-lah2. E pentru copii, nu? a făcut Azizah, care tocmai intra în cameră cu un teanc de documente pentru semnat. Celălalt unde este?

— Nu e bețișor pentru mâncat.

Am stat acolo și m-am uitat la bețișor până când Azizah mi-a amintit că ceremonia pensionării avea să înceapă în scurtă vreme. M-a ajutat să-mi pun roba și am ieșit împreună pe coridor. A luat-o înainte, așa cum făcea de obicei, ca să-i prevină pe avocați că Puan Hakim se îndreaptă spre sală. Toată lumea o privea cu atenție, încercând să ghicească după expresia ei în ce dispoziție mă aflam eu. Cum mergeam în urma ei, mi-am dat seama că era ultima oară când făceam drumul de la cabinetul meu spre sala tribunalului.

Ridicat cu aproape un secol în urmă, edificiul care adăpostea Curtea Supremă din Kuala Lumpur avea trăinicia unei clădiri coloniale construite ca să dureze mai mult decât însuși imperiul. Tavanele înalte și zidurile groase păstrau răcoarea înăuntru până și în zilele cele mai fierbinți. Sala în care judecam eu era îndeajuns de mare cât să încapă patruzeci, poate chiar cincizeci de oameni, însă în acea după-amiază de marți avocații care nu veniseră din vreme se văzuseră nevoiți să se înghesuie lângă ușile din spate. Cu toate că Azizah mă înștiințase că veniseră mulți ca să asiste la ceremonie, când mi-am luat locul în scaunul de judecător, sub portretele regelui Agong și al reginei, am rămas uimită să văd atâta lume adunată. Când Abdullah Mansor, președintele Curții Supreme, a intrat și s-a așezat lângă mine, s-a lăsat o tăcere adâncă. S-a aplecat spre mine și mi-a șoptit la ureche:

— Încă nu e prea târziu să vă răzgândiți.

— Nu vă dați bătut niciodată, așa-i? i-am răspuns, zâmbind scurt.

— Și dumneavoastră nu vă răzgândiți niciodată, a oftat el. Știu. Dar nu mai puteți rămâne? Mai aveți doar doi ani.

Privindu-l, mi-a venit în minte după-amiaza când, în biroul lui, l-am anunțat că m-am hotărât să ies la pensie înainte de termen. De-a lungul anilor avuseserăm multe discuții în contradictoriu cu privire la interpretarea legii sau la chestiuni administrative, dar nu încetasem niciodată să-i respect inteligența, corectitudinea și devotamentul pe care ni-l arăta nouă, judecătorilor. În după-amiaza aceea era prima oară când își pierduse aplombul. Pe față i se citea tristețea. Știam că îmi va fi dor de el.

Uitându-se pe deasupra ochelarilor, Abdullah s-a apucat să le povestească celor adunați în sală viața mea. Din când în când arunca o propoziție în engleză, ignorând cu bună știință afișul care interzicea folosirea în tribunal a unei alte limbi decât malaeza.

— Doamna judecătoare Teoh a fost a doua femeie numită la Curtea Supremă, spunea el.