pentru martiri, care trăiesc

„O, Doamne, tocmai mi-am amintit că murim.“

Clarice Lispector

CYRUS SHAMS

UNIVERSITATEA KEADY, 2015

Poate că Cyrus luase în ordinea cuvenită medicamentele pe care nu trebuia să le ia sau poate că luase în ordinea greșită medicamentele pe care trebuia să le ia, cert este că, în clipa în care Dumnezeu i-a răspuns, în sfârșit, după douăzeci și șapte de ani de tăcere, și-a dorit mai mult decât orice pe lume ca Dumnezeu să-i mai răspundă o dată. Ca să fie sigur. Întins pe salteaua care mirosea a pișat și Febreze, în dormitorul lui care mirosea a pișat și Febreze, Cyrus a privit lung la singurul bec din cameră, vrând cu tot dinadinsul ca acesta să mai clipească o dată, vrând cu tot dinadinsul ca Dumnezeu să confirme că pâlpâitul becului fusese o manifestare divină și nu doar un rateu al instalației electrice de rahat din apartamentul lui vechi.

„Fă-l să lumineze mai tare, pe urmă mai puțin“, gândi Cyrus, nu pentru prima oară în viață. „Doar să clipească o dată, cât de puțin, și promit că-mi vând toate catrafusele și-mi cumpăr o cămilă. Și o iau de la capăt“. Catrafusele lui se reduceau la un morman de rufe murdare și un vraf de cărți împrumutate de la diverse biblioteci și nereturnate, poezie și biografii. Spre far, Unchiul meu Napoleon1. Dar n-avea nicio importanță: Cyrus vorbea serios. De ce să primească profetul Mahomed nici mai mult, nici mai puțin decât vizita unui arhanghel? De ce să vadă Saul de-a dreptul lumina cerului pe drumul spre Damasc? Bineînțeles că era ușor să ajungi să ai o credință de neclintit după o revelație atât de evidentă. Cât de corect era să-i ridici în slăvi, când credința lor nici măcar nu era credință cu adevărat, ci doar supunere față de ceea ce vedeau cu ochii lor că e adevărat? Și ce rost avea să-i pedepsești pe restul oamenilor, care nu avuseseră niciodată șansa unui revelații atât de explicite? Să-i faci pe toți ceilalți să treacă de la o criză la alta, singuri, lipsiți de orice speranță?

Dar până la urmă i s-a întâmplat și lui Cyrus, chiar acolo, în dormitorul acela amărât din Indiana. I-a cerut lui Dumnezeu să i se arate. El, Ea, Ei, ce-o fi. I-a cerut cu toată sinceritatea de care era în stare și de care nu ducea nicidecum lipsă. Dacă orice relație era un șir de înaintări și retrageri, Cyrus nu se retrăgea aproape niciodată, împărtășind tot ce era mai important despre el în cuvinte, cu zâmbete sau ridicând din umeri, de parcă ar fi vrut să spună: „Pur și simplu așa stau lucrurile. De ce mi-ar fi rușine?“.

A rămas acolo, pe salteaua goală de pe podeaua din lemn tare, cu scrumul de țigară pe burta dezgolită, ca un prinț îmbufnat, gândind: „Stinge și aprinde becul, Doamne, și-am să-mi cumpăr un măgar, promit că am să-mi cumpăr o cămilă și am să merg cu ea până la Medina, la Ghetsimani, unde vrei tu, tu doar stinge și aprinde becul și cu restul văd eu cum fac, promit“. Și tocmai pe când își spunea el asta, iată că s-a întâmplat — sau ceva, în orice caz, s-a întâmplat. Becul clipi sau poate lumină mai tare, ca blițul unui aparat de fotografiat de peste drum, doar o fracțiune dintr-o fracțiune de secundă, și apoi reveni la normal, redevenind doar un bec galben, obișnuit.

Cyrus a încercat să-și amintească medicamentele pe care le luase peste zi. Porția obișnuită de băutură, iarbă, țigări, Clonazepam, Adderall, Neurotin, luate când una, când alta de-a lungul zilei. Mai avea câteva pastile de Percocet, dar le păstra pentru seară. Nu luase nimic exotic, nimic care să-l facă să halucineze de-a dreptul. De fapt, se simțea destul de lucid față de cum era el de obicei.

Se întrebă dacă nu cumva își dorise prea mult sau își încordase prea mult privirea până când văzuse ce anume voise să vadă. Se întrebă dacă nu cumva așa procedează Dumnezeu în lumea de azi. Sătul de intervenții pirotehnice, de ruguri aprinse și invazii de lăcuste, poate că acum Dumnezeu acționează prin ochii obosiți ai iranienilor beți din Vestul Mijlociu al Statelor Unite, prin sticle de whisky de 1,75 de la CVS2 și prin pastiluțe roz pe care scrie G313. Cyrus trase o dușcă din sticla uriașă de whisky marca Old Crow. Pentru el whiskyul juca același rol pe care îl avea noptiera pentru oamenii normali — stătea mereu la capul saltelei și ținea lucrurile esențiale la locul lor. Îl deștepta în fiecare zi din somnul pe care tot el i-l provoca.

Tot reflectând așa la posibilul miracol de care avusese parte, Cyrus îi ceru lui Dumnezeu să-l repete. Să-i dea o confirmare, ca atunci când tastezi parola de două ori pe calculator. Dacă atotștiutorul creator al universului voise cu adevărat să i se arate lui Cyrus, atunci ambiguitatea chiar nu-și avea rostul. Cyrus își pironi ochii în lumina din tavan, care în fumul des de țigară arăta ca o lună apoasă, și așteptă să se întâmple din nou. Dar fără folos. Că-l văzuse, că nu-l văzuse, pâlpâitul acela de o clipă nu reveni. Și astfel, întins acolo în aburul înăbușitor al lucidității relative — ea însăși un fel de drog —, asaltat de mirosul de urină uscată, înconjurat de chiloți, doze de băutură, flacoane oranj goale și cărți pe jumătate citite, deschise pe podeaua de lemn, cu cotorul în sus ca să-și întoarcă privirea de la el, Cyrus se pomeni că trebuie să ia o hotărâre.

UNU

DOI ANI MAI TÂRZIU

LUNI

UNIVERSITATEA KEADY, 6 FEBRUARIE 2017

— Aș muri pentru tine, se adresă Cyrus propriei reflexii din mica oglindă de la spital.

Nu era sigur că așa și voia, dar îi făcea bine să o spună. De mai multe săptămâni se juca de-a moartea. Nu ca în Plath — „Am făcut-o din nou, un an la fiecare zece“4. Cyrus era angajat ca pacient fals la Spitalul Universitar Keady. Pentru douăzeci de dolari pe oră, cincisprezece ore pe săptămână, se prefăcea că e unul dintre „cei care pier“. Îi plăcea cum scrie la Coran, nu „până mori“, ci „până vei fi unul dintre cei care pier“. Ca și cum ai sosi într-o nouă comunitate, care te-a așteptat cu înfrigurare. Cyrus intra în biroul de la etajul trei al spitalului, unde secretara îi înmâna o fișă cu numele și datele de identificare ale unui pacient fictiv, alături de un desen cu zece fețe care, pe o scară de la 0 la 10, exprimau starea pacientului, unde 0 era o față zâmbitoare, adică „Nu mă doare nimic“, 4 o față serioasă, adică „Mă doare un pic mai mult“ și 10 o față plânsă, adică „Mă doare rău de tot“, un desen înfiorător, cu o gură lăsată, în formă de „U“ inversat. Cyrus simțea că își găsise chemarea.

În unele zile era muribundul. În altele, era o rudă a muribundului. În seara aceea Cyrus urma să fie Sally Gutierrez, mamă a trei copii, iar fața era numărul 6, adică „Mă doare și mai mult“. Acestea erau singurele informații pe care le primise înainte ca un student la medicină, îmbrăcat cu un halat alb care îi stătea anapoda, să intre șovăitor în salon și, perpelindu-se, să-i spună lui Cyrus/Sally că fiica lui fusese victima unui accident de mașină, că echipa medicală făcuse tot posibilul să o salveze, dar nu reușise. Cyrus își reglă reacția la numărul 6, mai să izbucnească în lacrimi. Îl întrebă pe student dacă își poate vedea fiica. Înjură, la un moment dat chiar țipă. Seara nu plecă de la spital fără să înșface un baton de ciocolată din coșulețul de răchită de pe biroul secretarei.

Studenții la medicină erau adesea mai mult decât dornici să îl consoleze, ca niște moderatori de talk-show-uri. Pe unii însă simulacrul îi făcea să strâmbe din nas și să participe la el doar de formă. Îi serveau lui Cyrus platitudini de pe o listă pe care fuseseră puși s-o învețe pe dinafară și îi recomandau să apeleze la serviciile de consiliere ale spitalului. În cele din urmă părăseau salonul, lăsându-l pe Cyrus să evalueze, pe o fișă fotocopiată, felul în care îl trataseră. O cameră de luat vederi instalată pe un trepied înregistra fiecare dialog pentru a fi analizat de profesori.

Uneori câte un student îl întreba pe Cyrus dacă vrea să doneze organele soției lui. Aceasta era una dintre conversațiile pentru care îi pregătea facultatea. Sarcina studenților era să-l convingă. Cyrus era Buck Stapleton, antrenor secund al echipei de fotbal a universității, catolic practicant. Sobru, 2 pe scara de la 0 la 10: „Doare puțin“. Fața desenată mai avea chiar și o urmă de zâmbet, cu toate că abia sesizabilă. Soția lui era în comă, creierul nu-i mai funcționa.

— Încă mai poate fi de ajutor, zise studentul, punând stânjenit o mână pe umărul lui Cyrus. Poate să salveze vieți.

Pentru Cyrus, personajele pe care le interpreta erau de tot hazul. Era Daisy VanBogaert, o contabilă diabetică, căreia i se amputase, prea târziu, un picior mai jos de genunchi. Pentru a-și intra în rol, fusese nevoit să îmbrace un halat de spital. Era un imigrant german, Franz Links, inginer, cu emfizem în stare terminală. Era Jenna Washington, cu un Alzheimer care progresa neașteptat de repede. Nivelul 8. „Doare foarte tare“.

La interviul de angajare, doctorița, o femeie mai în vârstă, albă, cu buzele strânse și o privire cruntă, îi spusese că îi place să angajeze oameni ca el. Văzându-l că ridică dintr-o sprânceană, doctorița îi explicase, repede, parcă tricotând ceva cu degetele:

— Adică nu actori. Actorii au tendința să o facă pe Marlon Brando. Vor să arate cu tot dinadinsul cât de talentați sunt.

Cyrus încercase să-l convingă să se bage și pe Zee, colegul lui de apartament, dar el nu se prezentase la interviu. Zbigniew Ramadan Novak, polonez-egiptean — pe scurt, Zee. Spusese că nu auzise ceasul deșteptător, Cyrus însă bănuia că îl lăsase curajul.