I
Viața de dinainte

Dar când începuse viața de dinainte?

Când se hotărâse să se mărite cu Stelvio Ansaldo, ar fi zis Marisa fără șovăire.

A început chiar când, plimbându-se unul lângă celălalt fără să spună nimic, pe strada del Moro, ea s-a întors și s-a uitat la el.

— Vreau să mă mărit cu tine! Hai să ne căsătorim, Ste’.

O spusese așa, din senin, ca și cum l-ar fi provocat să facă o nebunie. El o țintuise cu privirea, uluit. Pe buzele mute i-au fâlfâit atunci o sumedenie de întrebări: „Dacă...?“, „Dar...?“, „De ce...?“ Apoi primi toate răspunsurile de la dragostea lui pentru femeia aceea cu gropițe care-i întindeau zâmbetul către obraji, de la privirea aceea vioaie și directă, care nu știa să mintă. Încuviință, fără să rostească vreo vorbă. În timp ce o lua la braț, strângându-i mâna într-a lui, începea viața de dinainte. Se întâmpla în 1956, într-o duminică. Înainte de căsătoria cu Stelvio, locuise cu ai ei. În mintea Marisei, anii copilăriei și ai primei tinereți erau amestecați, ca într-un album de amintiri alb-negru. Scene care deveneau tot mai neclare, în vreme ce trecerea timpului estompa contururile și fărâmița detaliile încetul cu încetul. În anii aceia locuise cu sora ei, Emma, și cu părinții. Un lung șir de zile liniștite sau zgomotoase, dar mereu bune, ca îmbrățișarea tatălui ei, cu burta ca un pepene, întotdeauna acoperită cu șorțul de băcan. Marisa nu-și amintea când îl văzuse pentru prima oară pe Stelvio. Își făcuse apariția în viața ei ca un figurant într-un film de cinema, pe fundalul unei scene urmărite fără atenție. Poate că se întâmplase la începutul lui 1954, când Ruggero, cel care făcea livrările pentru brutăria Camastra, își dăduse demisia și plecase să-și încerce norocul la Torino. Ocupată cu ale ei și cu munca la băcănia părinților, multă vreme Marisa nu-l băgase de seamă pe tinerelul acela tăcut care venea dimineața, să aducă pâinea de la Camastra, în locul lui Ruggero. În fiecare zi, înainte să deschidă magazinul, ea așeza marfa pe raft, pregătea prețurile, recapitula comenzile, în vreme ce tatăl ei, cu șorțul mereu imaculat, punea produsele proaspete în noua vitrină frigorifică, de care era mai mândru decât de copiii lui. Când sosea, Stelvio bătea ușor de două ori în geamul ușii, aștepta ca tatăl ei să-i deschidă și îi dădea întâi coșul cu chifle și baghete, apoi pe acela cu pâini rotunde. Tatăl ei se grăbea să le golească și să i le dea înapoi, iar el venea la casa de marcat, să-i semneze ordinul de livrare. Doar un salut cordial și un mulțumesc în fiecare dimineață, cu excepția duminicilor.

Pe vremea aceea, mintea nu-i stătea la el, se gândea la Francesco, iubitul ei care plecase cu doi ani înainte în Elveția, să se facă ospătar la hotelul Bellavista, pe malul lacului Geneva. Firește că era un sacrificiu. Erau departe unul de altul, erau nevoiți să se mulțumească doar cu scrisorile, dar făgăduielile hrăneau așteptarea răbdătoare. Ca s-o consoleze, Francesco îi amintea mereu că pentru ei doi muncea în Elveția, ca să strângă bani să-și deschidă o cafenea grozavă, chiar acolo, în piață, să le eclipseze chiar și pe acelea din strada Veneto1. Când reușea să se întoarcă la Roma, după ce făceau dragoste, el îi descria de-a fir a păr cum avea să arate Gran Caffè Malpighi a lor: măsuțe cu scaune Art Nouveau, marmură trandafirie, stucaturi sub tavan, vitrine luminate, decorate cu fier forjat, și muzică după cinci după-amiaza. Francesco hotărâse că nu era cazul ca ea să stea la casă sau să servească la mese, deoarece urma să angajeze oameni pentru așa ceva. Ea avea să-și facă apariția doar din când în când, purtând o haină de blană, după cum i se cuvine patroanei. La început, Marisa râsese și spusese că n-o deranjează să muncească, doar era obișnuită; lucra în magazinul familiei de când se lăsase de școală și nu-i era greu. Și-apoi, cu un angajat mai puțin puteau economisi, mai ales la început. Dar el nici nu voia să audă, căuta s-o răsplătească pentru așteptarea aceea și să fie iertat de părinții ei, care, după atâta vreme, își doreau s-o vadă la casa ei.

Marisa era tânără, îndrăgostită și distrată. În noiembrie 1955, după șase luni în care nu se întâlniseră, Francesco s-a întors la Roma pentru înmormântarea mătușii din partea mamei. Nu erau foarte afectați de pierdere, fiind prea prinși de pasiunea hrănită de absența îndelungată, iar Marisa a știut sigur că aștepta un copil imediat după Crăciun.

Într-o dimineață de la sfârșitul lui decembrie, cu ochii în lacrimi, l-a implorat pe medicul de familie să nu le spună nimic alor ei și a dat fuga la magazin, justificându-și întârzierea în fața tatălui său printr-o banală încurcătură. A mai inventat o scuză pentru a coborî în micul depozit și a început să umble de colo-colo. Ce rușine, și-apoi se și temea, pentru că Francesco era așa departe... Și-a îngăduit să plângă puțin, copleșită de senzația că nu știa încotro s-o apuce, apoi și-a spălat bine ochii cu apă rece și și-a spus că, la urma urmelor, nu era sfârșitul lumii. Nunta se putea organiza în câteva săptămâni, după care putea să-l urmeze pe Francesco în Elveția și să rămână acolo cât ar fi fost nevoie. Îi propusese asta de atâtea ori, în trecut, dar el refuzase, spunând că hotelul îi asigura cazarea și masa într-o cameră dublă pe care o împărțea cu un coleg, economisind astfel multișor. La sfârșit de lună, după ce trimitea familiei cât avea de trimis, reușea să pună deoparte aproape întreaga leafă. Dar copilul acesta schimba totul, trebuia să aranjeze lucrurile repede, sub un pretext oarecare, însă nu-i prea păsa ei de gura lumii.

În duminica următoare, pretextând că se duce să vadă o prietenă internată la Santo Spirito2, l-a sunat pe Francesco din cabina telefonică a unui hotel din centru. Domnișoara centralistă a ținut-o pe fir o groază de timp. Apoi, bărbatul care a răspuns la Hotel Bellavista, care, din fericire, vorbea italiană, a lăsat-o și el să aștepte până i-a făcut legătura la restaurant. Marisa se ruga în sinea ei ca omul să se miște mai repede, căci mai avea doar câteva fise, fiindcă plătise și suprataxa pentru apel urgent. În cele din urmă, la capătul celălalt al firului s-a auzit glasul lui Francesco, atât de frumos și pătruns de o îngrijorare ce i-a făcut plăcere și i-a potolit puțintel teama care i se cuibărise de două zile în vintre.

— Mimì! Ce s-a întâmplat?

Așa îi spusese dintotdeauna, Mimì. Era clar că se străduise să ajungă cât mai repede la telefon. Marisa a trecut direct la subiect, pentru că fisele se împuținau.

— France’, s-a întâmplat ceva. Trebuie să vii la Roma, avem de vorbit.

— La Roma? Acum? Dar ce s-a întâmplat?

— Nu pot să-ți spun acum. Trebuie să stăm de vorbă.

Își coborî glasul atât cât era nevoie ca o tandrețe elocventă să-i înmoaie tonul și zâmbi înainte să adauge:

— Trebuie să vii urgent, dar nu-ți face griji. Eu mă simt bine... ne simțim bine.

La capătul celălalt al firului, dincolo de zgomotul de fond al legăturii telefonice, s-a așternut o tăcere lungă, întreruptă doar de clinchetul îndepărtat al veselei.

— Ai vorbit cu cineva despre asta? întrebă el, atât de încet, încât Marisa abia dacă l-a auzit.

Marisa a scuturat ușor din cap, nedumerită de întrebarea lui.

— Nu, firește că nu.

— Vin la Roma după Anul Nou, dar tu să nu spui asta nimănui. Ne vedem joi seara, la ora șase, acasă la mătușa mea. Te aștept acolo.

Și a închis fără să-și ia la revedere, înainte să poată murmura și ea până la capăt un „Bine“.

Marisa s-a întors pe jos, zgribulită în pardesiul de lână. Frigul se făcuse mai aprig. Un vânt ușor, dar persistent făcea să-i fluture fularul în care-și înfășurase părul și gâtul. Pe lângă ea au trecut mai multe tramvaie, dar nu le-a luat în seamă, deși o dureau picioarele. Era bine că se lăsase deja întunericul, fiindcă putea să-și lase dezamăgirea și nefericirea să i se reverse prin ochi fără să se teamă de privirile indiscrete. Oare să nu fi priceput Francesco? Iar dacă pricepuse, cum bănuia ea, ce reacție fusese aceea? Încheierea abruptă a conversației, răceala stabilirii unei întâlniri, ca și cum ar fi fost o chestiune oarecare de rezolvat. Fără tandrețe. Fără emoție. Marisa încerca să înțeleagă; el fusese mereu un bărbat ambițios, care avea în minte planuri clare și bine puse la punct. Nu voia să trăiască precum tatăl lui, care lucra ca telefonist la TETI3 și avea cinci copii de hrănit cu bani puțini. Oare nu-l îndrăgise și de aceea? Desigur, nu putea tăgădui că un copil venit așa, pe neașteptate, înainte de vreme, schimba lucrurile. Dar, până la urmă, făcuse economii atâta timp, chiar și ea pusese câte ceva deoparte pe carnetul de economii, și-apoi el avea să mai moștenească și o parte din vânzarea apartamentului mătușii dinspre mamă, care murise necăsătorită. S-a convins că, sfătuindu-se, aveau să găsească o soluție care să aranjeze lucrurile, fără să renunțe la prea multe. Înainte să ajungă acasă, și-a spus că, până la urmă, răceala lui Francesco era de înțeles și mai-mai că s-a simțit prost că nu găsise cuvinte mai potrivite ca să-i spună că urma să fie tată.

Zilele acelea, până în joia de după Anul Nou, i s-au părut nesfârșite. Ca scuză pentru că era abătută, a inventat o gripă ușoară, o febră însoțită de un roșu în gât și o durere de cap care nu voia să cedeze. A acceptat cu plăcere îngrijirile pe bază de lapte cald și miere acordate de mama sa și orele de odihnă impuse de tatăl ei; astfel, a stat îndelung închisă în camera pe care o împărțise la un moment dat cu Emma, sora ei mai mare, care se căsătorise cu doi ani înainte. Emmei nu-i păsase niciodată de magazinul familiei, așa că la paisprezece ani se angajase la croitorie, pentru că voia să se facă modistă. Cum era talentată, la începutul lui 1951, părinții o ajutaseră să-și deschidă un mic atelier de croitorie pe strada Pinerolo4. Apoi îl cunoscuse pe Emanuele Bassevi, un evreu care făcea afaceri cu produse textile și care, de dragul ei, rupsese legăturile cu familia și acceptase să fie exclus din lumea lui, atât de intransigentă, îndurând durerea de a auzi blestemul tatălui său repetat chiar și pe patul de moarte. Cu toate acestea atunci erau un cuplu liniștit. Îl botezaseră Donato pe primul lor născut, la fel ca pe bunicul care murise. Așa i se păruse lui Emanuele că-și răscumpără greșelile față de tatăl lui, care, până la căsătoria cu Emma, îl iubise mult și se străduise să nu-i lipsească nimic. De când se logodise cu Francesco, și Marisa visa o asemenea relație, care să poată rezista în fața cutremurelor și a neajunsurilor.

Joi după-amiază, a spus că se simte mai bine și că se duce la coafeză, la Clelia, să-i aranjeze părul, pe care, de fapt, și-l spălase și și-l pieptănase temeinic. Coafeza îi era prietenă de încredere, așa că o rugase s-o acopere. A luat tramvaiul către Porta Maggiore. A ajuns cu oră mai devreme la întâlnire, dar a încercat totuși la ușă, bătând mai întâi șovăielnic, apoi mai hotărât, iar Francesco a venit să-i deschidă. Era în cămașă, cu primii trei nasturi de la gât descheiați și cu mânecile suflecate. A salutat-o fără vreo sclipire pe chip. I-a spus doar „Intră!“ și s-a dat laoparte din calea ei. Împietrită de jenă, Marisei nici măcar nu i-a venit să-l îmbrățișeze.

În ultimii doi ani, fuseseră de multe ori în apartamentul acela, căci, înainte să moară, mătușa Costantina stătea mai mult la sanatoriu decât pe-acasă. Mergeau acolo pe ascuns, ca să fie împreună, încă din ziua în care Marisa se hotărâse să i se dăruiască, pentru ca el să nu caute altundeva ceea ce-i putea oferi ea însăși, de vreme ce se iubeau. Încă din prima după-amiază petrecută împreună în dormitorul pompos al Costantinei, Marisa știuse cu și mai multă certitudine că Francesco Malpighi era bărbatul vieții ei. Când l-a văzut acolo, întins lângă ea, sorbind-o din priviri, și-a pierdut orice urmă de pudoare și de precauție. Atunci fusese fericită; și totuși în seara aceea Marisa a simțit că pereții tapetați cu roșu și mobilele împopoțonate cu bibelouri o apăsau și-i înăbușeau respirația.

Francesco a arătat spre gheridonul cu lichioruri.

— Vrei un păhărel?

În timp ce Marisa dădea încet din cap că nu, el i-a făcut semn să se așeze. L-a ascultat fără ca măcar să-și dea seama și s-a așezat pe canapeaua cu spătarul tivit cu fir aurit, cu perne uzate și moi, în care s-a afundat ceva mai mult decât era cazul. Rămăsese cu pardesiul pe ea și ținea strâns, cu ambele mâini, mânerele genții.

Dintr-odată, silueta aceea masculină zveltă, în stare să-și păstreze eleganța chiar și când trudea, trupul acela pe care-l cunoscuse prin toate simțurile cu care o înzestrase firea, i-a devenit străină. El rămăsese în picioare, într-o postură rigidă, cu mâinile în buzunare, păstrând o distanță studiată. Era încruntat, cu chipul îndreptat către ea, și cu toate astea n-o văzuse nici măcar când o țintuise cu privirea. Stătea dinaintea ei ca un orb, fără s-o vadă. Sau, mai bine zis, fără să vrea s-o vadă. În loc de disperare, Marisa a simțit, uimită, o liniște lăuntrică deplină. Se pregătise pentru lacrimi, pentru rugăminți, căci înțelesese cum stăteau lucrurile încă de când îi dăduse telefon, încă din cabina de la hotel. Își adunase puterile ca să înfrunte momentul acela, ca și cum ar fi fost o bătălie, iar acum sufletul ei se liniștise, respirația i se domolise și-l privea drept în ochi, așteptând.

— Mă gândeam să vin încoace în februarie și să stăm de vorbă, Mimì.

Și-a depărtat puțin coatele de corp, fără să-și scoată mâinile din buzunare.

Marisa îl asculta, răbdătoare.

— Multe s-au schimbat, continuă el. Cum să-ți spun?

Tăcerea ei, privirea hotărâtă și țintuită asupra lui începeau să-l agite.

— A trecut timpul, noi eram departe... Eu te-am iubit mereu, dar lucrurile se mai schimbă.

Abia dacă i se simțea emoția în glas, ca și cum ar fi răspuns unor întrebări pe care ea nu i le pusese niciodată.

— Trebuie să mă-nțelegi, Mimì!

Marisa trase încet aer în piept.

— Dar copilul acesta e și al tău, rosti ea aproape în șoaptă, fără să apese cuvintele.

— Știu, știu! spuse el, dând din cap cu hotărâre și cu o urmă de frică.

Și-a scos mâinile din buzunare și a început să le agite, subliniindu-și astfel disperarea, ca și cum ar fi vrut să i-o arate.

— Voiam să-ți vorbesc despre asta altfel, în alt moment.

— Despre ce să-mi vorbești?

Francesco i-a mărturisit, fără cea mai mică urmă de stânjeneală:

— M-am logodit cu o altă femeie, în Elveția.

Marisa și-a îngăduit să-și arate uimirea printr-o ridicare din sprâncene abia schițată.

— Fiica patronului. Înțelegi ce înseamnă asta pentru unul ca mine?

Cuvintele i-au explodat pe buze în timp ce se apleca puțin spre ea, vârându-și iar mâinile în buzunare.

— Fiica patronului, Mimì!

Marisa dădu din cap imperceptibil.

— Patroana...

Colțul gurii i s-a strâmbat într-un zâmbet amar. S-a așternut o liniște tulburată doar de bătăile pendulei. Brusc, a simțit nevoia să se gândească la altceva și și-a lăsat privirea să alunece către măsuța rotundă de lângă canapea. Alături de o vază de cristal goală trona o statuetă din porțelan alb, fin; etern nemișcată, o domniță melancolică se dădea într-un leagăn agățat de o creangă înflorită, acoperită de un strat compact de praf. I s-a făcut milă de mătușa Costantina, care, atâta amar de vreme, poate că n-avusese pe nimeni care să-i țină de urât, în afară de bibelourile acelea banale. În toate lunile din urmă, nu băgase niciodată de seamă singurătatea senină care emana din pereții casei.

— Și eu ce să fac acum? întrebă fără să-l privească, uitându-se fix la domnița aceea.

Îl urmări în timp ce-și scotea mâna din buzunar, șovăielnic.

— Ai aici adresa unei persoane de încredere, din Garbatella5. Dacă te duci joi după-amiază, pe la două, îți spune ea ce-i de făcut.

Marisa și-a ridicat privirea către ce-i arăta el fără vreo jenă, aproape la repezeală. Era un bilet de cinema îndoit, pe care i-l întindea despăturit și pe care cineva notase o adresă cu un scris ca de școală primară, necunoscut ei. S-a uitat din nou în ochii lui, ca și cum ar fi vrut să se încredințeze că el era bărbatul lângă care plănuise să-și petreacă restul vieții, cu care râsese în momentele intime, cu buzele lipite de ale lui, cu tumultul pasiunii care-i învolbura.

A rămas nemișcată, iar el s-a aplecat s-o prindă de încheietura mâinii și să-i pună cu de-a sila biletul în palmă. De când ajunsese acolo, era prima oară când o atingea. Gestul acela grosolan a făcut-o să-și tragă mâna repede, în timp ce se ridica și lăsa biletul să cadă.

— Mimì, trebuie să mă înțelegi, repetă Francesco, rugându-se de ea pe un ton răzgâiat și aplecându-se să ia biletul de pe podea.

— Ce să înțeleg? murmură ea.

— Așa mă distrugi!

Marisa se îndepărtă și mai mult.

— Întoarce-te în Elveția! N-am nevoie de nimic de la tine.

Francesco a apucat-o de braț, dominând-o cu înălțimea lui, iar chipul i s-a înnegurat de un resentiment care o nedumerea mai mult decât cuvintele rostite.

— Mari’, dacă vine pe lume copilul ăsta, toți o să știe că e al meu!

Ea s-a eliberat din strânsoare, smucind hotărât din mână.

— De ce crezi asta? N-ai putea fi încornorat? îl provocă ea, uitându-se drept în ochii lui.

— Nu vorbi prostii!

— Cum am făcut-o cu tine, aș fi putut s-o fac cu oricine, nu-i așa?

Furia i s-a revărsat lui Francesco prin nări, printr-o pufnitură exasperată.

— Dar de ce nu judeci, fir-ar să fie? strigă el. Pentru Dumnezeu! Ce folos ne aduce nașterea copilului ăstuia?

Marisa ar fi vrut să-l pălmuiască, dar n-a avut puterea. Și-a luat geanta pe care-o lăsase pe pernele canapelei și s-a îndreptat spre ușă. El a oprit-o din nou și a tras-o spre el atât cât să poată să se aplece și să ia ceva din buzunarul unui pardesiu așezat pe brațul fotoliului. A încercat zadarnic să scape din strânsoare. De data asta, Francesco Malpighi i-a pus în palmă un mic cilindru înfășurat strâns în hârtie de ziar lipită cu scotch.

— Sunt franci elvețieni, n-am apucat să-i schimb. În piața Santa Susanna6 e o bancă mare, ți-i schimbă repede.

A mai zăbovit o clipă, apoi i-a strecurat în buzunar biletul de cinema cu adresa, înainte să adauge:

— E o sumă frumușică. Pe doamna din Garbatella am plătit-o eu deja, ăștia sunt pentru tine.

Marisa s-a uitat la bancnotele înfășurate. Le strânsese cu grijă, poate ca să nu atragă atenția sau să nu ocupe mult loc. Sau poate credea că, fiind casieră la băcănie, ea considera că era mai bine așa. Dintr-odată, i s-a părut că ține în mână josnicia nemărginită a bărbatului căruia îi dăruise totul.

— Ești fată deșteaptă, îi șopti el, recăpătându-și tonul amabil și domolind treptat strânsoarea brațului, ca și cum ar fi vrut să-i lase suficient răgaz să-i vină mintea la cap, înainte s-o lase să plece.

Ea l-a privit în ochi, citindu-i în priviri chinurile prin care trecuse în ultimele zile: agitația, somnul pierdut din pricina fricii provocate de lașitate, remușcările, iar de toate acestea nu știuse să se apere decât sporindu-și răutatea.

— Dacă aș fi fată deșteaptă, azi n-aș fi aici, îi răspunse cu glas domol.

A scos încet din buzunar biletul de cinema și i l-a pus în palmă, aproape cu delicatețe, alături de cilindrul de bancnote. A zăbovit, cu degetele strânse între ale lui, ca să aibă și el timp să-și dea seama de greutatea josniciei lui, materializată acolo, în căușul palmei. Ar fi vrut să-i spună să n-o mai caute niciodată, dar știa că nu era nevoie.

I-a întors spatele și l-a simțit urmărind-o cu privirea în timp ce deschidea ușa apartamentului și pleca.

Marisa l-a lăsat acolo, în casa prăfuită a mătușii Costantina.

De data asta, a luat tramvaiul spre casă. O cuprinsese o oboseală cum nu mai simțise vreodată. Stătea pe un scaun de la fereastră, uitându-se țintă la drum, fiindcă nici nu concepea să întâlnească vreo privire. Mai degrabă decât deznădejdea, rușinea o făcea să se simtă umilită. Nu din pricina a ceea ce făcuse, nu din pricina copilului aceluia, rodul unei iubiri pe care ea o socotise adevărată. Și nici din pricina a ceea ce avea să se întâmple când va trebui să le spună alor ei cum stau lucrurile. Îi era rușine de ea însăși, pentru că îngăduise ca naivitatea, încrederea oarbă într-un bărbat pe care-l crezuse altfel să o aducă în situația aceea care semăna cu o mascaradă. Iat-o pe Marisa Balestrieri, ca o eroină din filmele lui Matarazzo7, pentru care dădea fuga la cinematograf împreună cu mama ei! S-a gândit la vremurile când le judecase pe bietele eroine cu disprețul femeii moderne care nu pricepe cum de poți să nu recunoști o înșelătorie atât de evidentă.

— Câtă prostie, comentase ea de atâtea ori între două scene. Câtă prostie, își spunea și acum în sinea ei, în timp de tramvaiul huruia spre casă.

Oricât se căznea să-și recapete un dram de luciditate, nu reușea să întrevadă vreo soluție care să nu provoace durere. Francesco îi propusese soluția care-i convenea lui, dar ce-i convenea lui pentru ea era inacceptabil. Nu era o dilemă morală; ea nu voia să scape de copilul acela pentru că deja îl iubea. Începuse să-l iubească încă din clipa în care îi bănuise existența, iar dragostea aceea nu se clătinase nicio clipă, nici măcar când sentimentele care o legau de tatăl copilului se prăbușeau. Se simțea ca un oraș bombardat în timpul războiului: la suprafață, totul era distrus, dar în pântecul ei adăpostea ca pe o comoară ființa aceea. Incertitudinea o sfâșia. La ce se putea aștepta de la părinții săi? Cum avea să înfrunte dezamăgirea din privirile tatălui ei, care o lăuda mereu în fața clienților, mândru cum era de ea? Țipetelor, plânsetelor, acuzațiilor mamei simțea că poate să le țină piept. Dar dezamăgirii lui Ettore Balestrieri, nu, numai gândul făcea pământul să-i fugă de sub picioare.

Poate că a coborât din tramvai cu două stații înainte tocmai ca să amâne, măcar puțin, privirea părinților ei; s-a dus cu pași repezi să caute alinare în îmbrățișarea prietenei celei mai bune, Maria Elena Frau. Soțul acesteia asculta știrile, în sufragerie, așa că i-a povestit toate cele în șoaptă. Prietena a revărsat blesteme solidare împotriva lui Malpighi, care, ca să spună drept, nu-i plăcuse niciodată, și i-a promis c-o să fie mereu alături de ea. I-a repetat de mai multe ori că n-o judeca și că putea conta pe ea oricând. Ca să nu întârzie prea mult, Marisa și-a luat rămas-bun după doar jumătate de oră și a mers pe jos până acasă. Când a ajuns, mama ei era așa de supărată că întârziase, încât nici n-a observat că nu era coafată. A certat-o rău, în vreme ce ea bâiguia niște scuze, și a lăsat-o să mănânce singură, de vreme ce ea și Ettore luaseră deja cina; faptul că întârziase fără să anunțe era o dovadă a lipsei ei de respect. În timp ce înghițea în silă câteva linguri de supă rece, cu pastele prea fierte, în prag s-a ivit tatăl ei, fără știrea mamei.

— Te simți bine? întrebă el încetișor, grijuliu.

— Da, sigur, îi spuse Marisa zâmbind. M-am oprit să schimb două vorbe cu Maria Elena și n-am băgat de seamă cât era ceasul.

El a încuviințat și s-a făcut nevăzut.

Chiar în clipa aceea, la telefonul din casa familiei Frau, ca să-și mai potolească puțin tulburarea, Maria Elena îi destăinuia tragedia care o copleșise pe biata Marisa surorii ei, Ivana, care locuia vizavi de familia Balestrieri, cu condiția să nu mai spună nimănui. Erau de acord că, întrucâtva, și-o căutase cu lumânarea, până la urmă. Doar se știa că, înainte să se cunoască ei doi, Francesco Malpighi fusese un fustangiu și era greu să crezi că o fată isteață precum Marisa n-a cântărit bine situația. În fond, dacă era frumușică și de familie bună, asta nu însemna că merita să fie privilegiată. Înainte să închidă, au oftat amândouă într-un glas, ca să sublinieze că anumite consecințe sunt inevitabile dacă ești prea dezinvoltă.

Nici douăzeci și patru de ore mai târziu, Marisa, fiica băcanului, devenise ținta bârfelor.

A doua zi, familia Balestrieri s-a adunat acasă la Emma pentru prânzul de Bobotează. Marisa se hotărâse să nu spună nimic, ca să-i lase pe ai ei să se bucure măcar de cât mai rămăsese din perioada sărbătorilor. Dumnezeu știa când aveau să mai poată sta cu toții liniștiți la masă, după boroboața pe care o făcuse. Și-a impus și ei înseși să nu se agite prea mult și l-a copleșit cu drăgălășenii, mai mult decât de obicei, pe nepoțel. Avea deja o pornire maternă firească, era ca și cum o înțelepciune ancestrală se ivea în ea în timp ce așeza copilul cu binișorul în scăunelul pentru masă, încredințându-se că stă comod și că nu se poate lovi. Îi vorbea cu glas mai blând în timp ce-i mângâia pielea catifelată, cu zâmbetul cuiva care simte o bucurie iminentă, și se întreba dacă și ea avea să aibă tot un băiețel. Și-a impus ca la Francesco Malpighi să nu se gândească nici măcar în treacăt. Era convinsă că o să reușească să și-l scoată din minte cu ușurință și totuși, uneori, durerea aceea aproape fizică ce-i palpita în piept amenința să se reverse într-un plâns deznădăjduit, pe care abia și-l putea stăpâni.

Tocmai din pricina efortului aceluia de a afișa o veselie pe care n-o trăia, a doua zi de dimineață, după câteva ore de somn iepuresc întretăiat de coșmaruri, s-a trezit vlăguită și deprimată. A coborât în magazin mai devreme decât de obicei și s-a apucat de treabă, doar ca să-și deturneze gândurile. Așezase marfa pe rafturi cu mult înainte de ora deschiderii, așa că s-a dus la casă și s-a apucat să răsfoiască o revistă, în timp ce tatăl ei fredona fluierând și așeza pâinea.

— Vă simțiți bine, domnișoară Marisa?

Marisa a tresărit, deoarece cuvintele acelea, altele decât „Bună ziua“ și „Mulțumesc“, păreau să fi venit de la un necunoscut. A ridicat privirea și a dat de Stelvio Ansaldo, care-i pusese bonul de livrare lângă casa de marcat și o privea cu ochii lui închiși la culoare, adumbriți de neliniște.

A avut pornirea să i-o taie scurt cu un „Firește“, chiar pe un ton ușor uimit. Și totuși, nu se știe de ce, i-a răspuns altfel:

— Da, sunt doar puțin obosită. Am avut gripă.

— Mi-a spus domnul Ettore.

A încuviințat de două ori, ca să sublinieze că se interesase de soarta ei.

Marisa i-a semnat bonul de livrare și i l-a dat înapoi, cu un zâmbet politicos, abia schițat.

Stelvio l-a pus la loc cu grijă, cu mișcări ceva mai lente decât îndeobște, înainte să-și ia rămas-bun, spunând:

— Mulțumesc, pe mâine.

Ea i-a răspuns cu jumătate de gură, începând din nou să răsfoiască revista.

Pe la unu, cu puțin înainte de ora închiderii, Marisa a urcat să ducă pâinea și s-o ajute pe mama ei să pună masa, cum făcea de obicei. Însă atunci, în loc s-o găsească trebăluind prin bucătărie, a găsit-o așezată în capul mesei din sufragerie, cu coatele sprijinite pe tăblie și cu degetele întrepătrunse, ca și cum s-ar fi rugat. Din bucătărie nu se simțea nicio aromă, nici nu se auzea vreun bolborosit de fiertură prin cratițe. Letizia era încă îmbrăcată în sacou și purta pantofii cu toc cu care ieșise să facă piața.

Marisa s-a oprit în prag, ținând strâns la piept sfertul de pâine ambalat în hârtie.

Mama ei și-a ridicat încet privirea de pe bibeloul sub forma unui coș cu flori din porțelan de Capodimonte8 ce se afla în mijlocul mesei și a țintuit-o, inexpresivă.

Marisa și-a ținut răsuflarea.

Mama ei și-a mișcat buzele aproape imperceptibil:

— Ce-ai făcut?

Nu prea înțelegea ce însemna tonul acela greu ținut în frâu. Mai mult decât uimirea, ieșea la iveală o mânie ferecată într-o colivie de gheață.

— Voiam să-ți povestesc în seara asta, răspunse ea domol, susținându-i privirea.

— Cui i-ai mai spus?

— Doar Mariei Elena, se grăbi ea să spună.

— Păi, nu știi ce bârfitoare sunt și ea, și soră-sa?

Letizia abia ridică tonul, în timp ce dădea din cap neîncrezătoare.

— Așa de proastă ești?

Marisa n-a putut decât să-și plece privirea. Nu era cazul să răspundă.

— A trebuit să aflu de la vânzătoarea de la vinărie.

Letizia și-a dus palma deschisă către frunte, ținând cotul pe masă.

— Toată lumea a aflat.

Marisa a înaintat în cameră atât cât era nevoie ca să se sprijine de spătarul scaunului, după ce pusese sfertul de pâine pe masă. Cu câteva zile înainte, trădarea prietenei ei i-ar fi sfâșiat inima, dar acum simțea doar cum dezamăgirea o sleise de orice forță, chiar și de puterea de a se înfuria.

— Mereu ai fost o obraznică, șopti Letizia cu un firicel de glas, de parcă ar fi vorbit pentru sine. O nerușinată.

Făcu o pauză înainte să adauge, cu glasul gâtuit:

— Dar asta, nu! Asta, nu!

— Îl iubeam pe Francesco!

Numai scuza aceea amară îi venise în minte.

— Și acum? întrebă mama ei, ca și cum ea nici n-ar fi deschis gura. Acum ce faci?

Întrucât era o obraznică, Marisa Balestrieri n-a găsit alt răspuns la întrebarea aceea, în afara unui zâmbet îndărătul căruia se întrezărea o ușoară uimire. Întrebarea suna a provocare, doar mama ei trebuie să fi știut că asta se întreba și ea încontinuu, de două zile încoace.

— Nu știu, spuse ridicând din umeri și dând ușor din cap.

— A, nu știi! repetă mama ei. Și, când îți făceai de cap cu Malpighi, nu te-ai gândit că faci parte dintr-o familie respectabilă?

Marisa și-a descheiat încet pardesiul și și l-a scos.

— Nu, răspunse în timp ce se ducea să-l agațe în cuierul de la intrare.

Nu mai spuse nimic, ci se duse în camera ei și închise ușa.

La început, a stat așezată puțin pe marginea patului. Se așteptase ca mama ei să nu fie deloc înțelegătoare. Așa era ea, severă, intransigentă cu ea însăși și cu ceilalți, mai cu seamă când venea vorba de buna creștere. Marisa se întrebase dintotdeauna cum de se căsătorise cu tatăl ei dintr-o dragoste reciprocă, neafectată de trecerea timpului. Ettore Balestrieri era un bărbat cinstit, vesel și sociabil. Letizia era rezervată, închisă în sine și atentă la aparențe. Dacă Emma s-ar fi născut cu doar câteva luni mai înainte, Marisa ar fi putut să jure că ai ei se căsătoriseră ca să repare situația. Însă nu era așa; se cunoscuseră printr-un prieten comun, se plăcuseră și se îndrăgostiseră. Se echilibrau unul pe celălalt. Ettore mai reducea din severitatea soției cu o lejeritate cumpătată, iar ea îl răsplătea îngăduindu-i doar lui anumite apucături care la alții i se păreau inacceptabile. Nu arareori îi auzea râzând în dormitorul de lângă camera ei, când erau singuri. Auzea și vocea mamei care, cu o supărare prefăcută, îi poruncea să tacă, în timp ce râsetele tatălui ei deveneau și mai zgomotoase.

Marisa știa că mama ei n-avea s-o ierte niciodată. Poate că Emma avea să înțeleagă și chiar s-o ajute, dar o așteptau vremuri grele.

A simțit nevoia să se ridice și să înceapă să-și facă puțină ordine printre lucruri. Nu i se părea chiar imposibil ca, acum, că aflase tot cartierul, mama ei să o alunge de-acasă. Până la urmă, putea să vândă Letizia la magazin.

Își verifica hainele din sertarul cu lenjerie intimă, când tatăl ei a deschis ușa fără să ciocănească.

— Vino cu mine, atât spuse.

Tonul lui era egal, greu de definit, dar cu siguranță îi lipsea blândețea aceea cu care i se adresa adesea. Apoi dispăru, fără s-o aștepte.

Marisa îl urmă fără să se grăbească.

Își găsi părinții așezați la masa din sufragerie. În mod ciudat, mama ei rămăsese în capul mesei, în vreme ce tatăl ei se așezase la dreapta, având în fața lui un pahar pe jumătate plin cu apă, pe care soția i-l adusese, pesemne, temându-se să nu aibă vreun șoc din pricina veștii. Îi tot spunea că trebuie să slăbească, pentru ca nu cumva să facă vreun infarct. Dar, de fapt, nu voia să schimbe nimic la soțul ei, se simțea cea mai norocoasă femeie.

— Stai jos, îi porunci el cu un gest al degetului arătător, fără să-și ridice mâna de pe masă.

Marisa se așeză în fața lui. Mama ei continua să se uite fix la bibeloul din mijlocul mesei, transmițând astfel clar mesajul că nu voia ca fiica ei să stea la masa aceea.

Ettore bău o gură de apă. Era limpede că nu-i era sete, voia doar să câștige timp. Puse paharul pe masă și își întrepătrunse degetele, așa cum făcuse și mama ei, începând să-și lovească vârfurile degetelor mari unul de celălalt.

— Tu trebuie să-mi spui dacă vrei să te căsătorești cu Malpighi.

Marisa rămase uluită. Șovăi. Se uită instinctiv către mama ei, ca și cum ar fi așteptat vreun ajutor, vreo sugestie. Aceasta era neclintită ca o statuie.

— Dar Francesco m-a părăsit, tată! îi răspunse ea în șoaptă.

— Nu asta te-am întrebat eu. Te-am întrebat dacă tu vrei să te căsătorești cu el.

— Are pe alta, în Elveția.

Ettore își mai îngădui o gură de apă.

— Mari’, dacă tu-mi spui că vrei să te căsătorești cu el, eu iau pușca de vânătoare a lui bunicu-tău de colo, în seara asta mă urc în trenul spre Elveția și mâine ți-l aduc aici. Viu sau mort, după cum or merge lucrurile...

Se uită la ea cu o privire complice, în care se regăsea întreaga duioșie a unui tată care, în clipele acelea, nu-și putea permite să pară slab, dar care îi spunea c-o iubește. În ciuda a tot ce se întâmplase. Lui nu-i păsa de rușine, poate nici nu știa ce-i aceea; lui îi păsa de fiica lui.

— Nu, tată, spuse ea, de data aceasta fără șovăială. Pe Francesco nu vreau să-l mai văd niciodată.

Letizia izbucni într-un râs isteric, în timp ce se uita neîncrezătoare la soțul ei.

— Atunci trebuie găsită o altă soluție, decretă Ettore.

— Păi, ce soluție vrei să găsești? izbucni Letizia.

El inspiră adânc, să-și întărească răbdarea pe care soția i-o punea mereu la încercare. Se sprijini de spătarul scaunului, încrucișându-și brațele deasupra burții proeminente, apoi vorbi pe un ton calm, dar ferm, pe care Marisa nu-l mai auzise niciodată până atunci.

— Mari’, vremurile s-au schimbat, dar un copil din flori tot viață grea o să aibă.

Ea își plecă privirea, rănită de duritatea aceea care o punea față în față cu un adevăr de netăgăduit.

Nimeni nu spuse nimic preț de câteva momente, care părură însă nesfârșite.

— Și dacă s-ar duce la Grottaferrata? Nu cred că Emanuele ne-ar refuza, propuse Letizia deodată, uitându-se plină de speranță la soțul ei.

— De ce? Burta e problema? răspunse el tăios.

— Să nască acolo... La Rocca di Papa e mănăstire de maici…

Marisa tresări.

— Eu nu-mi las copilul la maici! strigă ea, ridicându-se brusc.

Scaunul se clătină și căzu în spatele ei cu o bufnitură, în timp ce ea se întindea către tatăl ei, sprijinindu-se în palmele deschise pe masă.

— Copilul e al meu și-l păstrez!

Se ridică și Letizia, care, pe tocuri, o depășea în înălțime cu o șchioapă.

— Și la ce viață îl condamni, cu lumea care-l bârfește pe la spate?

— Puțin îmi pasă mie de lume!

— Ție puțin îți pasă de orice!

— Stați jos sau vă dau afară din casă pe amândouă! tună Ettore, izbind tare cu palma în masă și țintuindu-le cu privirea.

Marisa ridică scaunul. Se așezară din nou, în tăcere.

Ettore înghiți apa rămasă în pahar, convins fiind că, dacă ar fi fost un vin bun din soiul Sangiovese, ar fi fost într-o dispoziție mai bună. Niciodată nu i se păruse grav faptul că n-avea băieți. Toate discuțiile acelea despre moștenirea numelui de familie îl făceau să râdă. Poate că, dacă l-ar fi chemat Savoia, s-ar fi îngrijorat, dar cui îi păsa dacă pe fața pământului ar mai fi existat sau nu încă un Balestrieri? Sigur, era cam trist că n-avea cui să-i lase afacerea. Înainte ca Marisa să-l cunoască pe Malpighi, sperase să aibă un ginere care să iubească prăvălia la fel de mult ca el. Veneau și oameni de departe la băcănia lui, știau că la domn’ Ettore se găsea doar marfă de cea mai bună calitate. Avea experiență, pentru clienții lui alegea doar ce era mai bun, se tocmea cu pricepere cu furnizorii, de aceea prețurile erau întotdeauna accesibile. Puteai să întrebi și la Porta San Giovanni, că toată lumea îl cunoștea pe domn’ Ettore. Era suficient prenumele, nu mai era nevoie să adaugi și numele de familie, Balestrieri. Și totuși, în clipa aceea, i-a lipsit un fiu care să-i stea alături, cineva cu care să discute, fără istericalele femeilor, cineva care să nu se încăpățâneze să meargă împotriva curentului. Cineva căruia să-i pese doar de Marisa și de copilul din pântecul ei, care tot un Balestrieri era, până la urmă.

Chiar atunci, în timp ce muta încontinuu paharul gol cu mâinile rotofeie, și-a croit drum în mintea lui un gând care avea să schimbe atât viața fiicei lui, cât și pe a lui întrucâtva.

— Stelvio Ansaldo, spuse el cu glas tare, convins fiind că nu rostise niciun cuvânt.

Cele două femei s-au uitat una la alta, să se asigure că măcar una dintre ele știe despre ce e vorba, însă au văzut doar uluire una în privirea celeilalte.

Pe Letizia a cuprins-o o oarecare neliniște, temându-se ca nu cumva șocul să-i fi declanșat dintr-odată soțului ei vreo demență.

— Cine mai e și Ansaldo ăsta?

— Băiatul care face livrările pentru Camastra, îi explică iute Marisa, cu fruntea încruntată.

— Păi, și ce-are a face el acum? întrebă Letizia nerăbdătoare.

Ettore se uită din nou la fiica lui și, pe jumătate cufundat în gânduri, spuse:

— Proprietara brutăriei Camastra mi-a zis că nepotul ei, Ruggero, nu s-a căpătuit în Nord. Nu e mulțumit, are de gând să se întoarcă și își vrea slujba înapoi.

Făcu o scurtă pauză înainte să continue:

— Mi-a zis că-i pare rău să-l dea afară pe Stelvio, că e tare muncitor, dar nu poate să-și lase nepotul fără slujbă, așa că m-a rugat să-i găsesc altceva băiatului ăstuia.

— Așa, și?

Letizia era din ce în ce mai nedumerită. Nu și Marisa, care începea să priceapă câte ceva.

— De mult mă gândeam să-mi iau un ajutor, continuă el. Măcar cu jumate de normă... Și mă gândeam la Stelvio. E băiat bun, cinstit, educat... muncitor.

— Dar eu nu-l vreau pe Stelvio Ansaldo! exclamă Marisa oripilată.

Letizia sări de pe scaun:

— Cum adică? Vrei s-o dai pe fiică-ta argatului?

Dacă nu s-ar fi temut c-o aud vecinii, ar fi țipat.

Ettore își deschise larg brațele:

— S-a dat unui netrebnic și-acum nu se mai poate da argatului?

Soția lui își astupă gura cu mâna:

— Ești nebun!

— Atunci hai să găsiți voi o soluție, le invită el, făcând cu mâinile un gest larg, ca și cum ar fi poftit lumea la ospăț.

— Știe jumătate de oraș că fiică-ta e gravidă. Ce crezi? Că acum o să dea năvală s-o ia de nevastă?

Marisa izbucni într-un plâns de deznădejde, cu cotul sprijinit pe masă și cu degetele încleștate în păr.

— Da’ cine e... Ansaldo ăsta?

Dintr-odată, Letizia păru mai puțin nemulțumită, informându-se cu prudență.

— Îi cunoști familia?

— Ce familie? Părinții lui au rămas pe drumuri după bombardamentele de la San Lorenzo, s-au aciuat în barăcile de la apeductul Felice9 și în doi ani au murit amândoi. Pe el l-au luat să-l crească niște preoți timp de vreo câțiva ani, era mititel, apoi i-au găsit de lucru și l-au lăsat fără un acoperiș deasupra capului. Stă într-o cameră cu chirie, la niște cunoștințe de-ale lui Camastra.

— O, Doamne, murmură Letizia.

Și nu zicea asta fiindcă ar fi fost mișcată de nenorocirile îndurate de Stelvio Ansaldo.

Ettore se ridică, iar scaunul scârțâi tare pe podeaua de marmură. Se uită la fiica lui, care plângea în hohote, cu capul plecat.

— Băiatul ăla te mănâncă din priviri, îi spuse. Nu ți-ai dat seama, fiindcă e un tânăr respectuos. M-am prefăcut că nu bag de seamă, pentru că e bine-crescut. De altfel, nici nu-i vina lui... dacă ești frumoasă! suspină el elocvent. Eu unul n-am alte soluții, încheie. Și-acum mă duc dincolo, să mă odihnesc. Mi-ați tăiat pofta de mâncare.

În ceasurile și în cele două nopți care urmară, Marisa nici n-a luat în considerare soluția propusă de tatăl ei. Îi era greu să creadă și că rostise vorbele acelea. Ba chiar i se părea absurd că tocmai el, atât de loial și cinstit, ar putea să se gândească la o asemenea înșelătorie. Și totuși tăcerea tatălui ei după-amiaza și la cină fusese mai mult decât lămuritoare: chiar n-avea alte soluții.

Mama ei n-o privea și nici nu-i vorbea. Trăsese toate obloanele, simțindu-se încolțită de bârfe chiar și între pereții casei. Radioul, în jurul căruia se adunau cam o oră, în sufragerie, după cină, era acum oprit. Fiecare își trăia umilința în felul său, într-o atmosferă atât de apăsătoare, de parcă se și respira anevoie.

Marisa se tot întorcea de pe-o parte pe alta în pat, fără să izbutească să închidă ochii. Se gândea cum să facă să-și croiască o viață nouă alături de copilul acela, fără să-și strivească familia sub povara rușinii. Putea să plece, să-și găsească de lucru, dar o durea inima să se despartă de cei dragi. Și-apoi știa prea bine că, oriunde s-ar fi dus, un copil din flori avea să atragă pretutindeni după sine rușinea aceea.

— Ce-am făcut? Ce-am făcut? își tot repeta cu o furie amestecată cu disperare, atât de puternică de-i venea să muște perna.

Dintr-odată, începu să regrete amarnic anii fericiți ai copilăriei și ai adolescenței, pierduți pentru totdeauna. I se părea c-o aude pe mama ei cum le striga pe ea și pe Emma de la joacă, aplecându-se peste fereastră. Le chema să dea o mână de ajutor cu cina, înainte să se întoarcă tatăl lor de la prăvălie. Atunci, Emma, care era în gang, întrerupea conversația cu prietenele, iar ea lăsa baltă jocurile înfierbântate, șotronul, săritul cu coarda. De-abia dacă aveau timp să-și ia la revedere de la prietene, că glasul mamei răsuna din nou, nerăbdător, urmat de tropăitul pașilor lor pe scări. Cinele în familie nu se schimbaseră prea mult nici măcar în anii grei ai războiului. Nimic nu se schimba, în afară de ele. Ea și Emma creșteau, părinții lor îmbătrâneau, dar parcă nu-și dăduseră seama până ce Emma nu se căsătorise. În prima seară de după nuntă, scaunul acela gol îi tulburase pe toți. Mama ținuse privirea plecată, tatăl ei își îngăduise un pahar în plus, ca să adoarmă melancolia și mila stârnite de faptul că anii treceau și-l îndepărtau de ce îi era drag. În clipa aceea a început Marisa să viseze la o familie ca a ei, în care fericirea era ritmată de cinele la care se strângeau cu toții, de drumețiile la periferia orașului, de vacanțele la mare, după un an de trudă. Când noaptea nesfârșită făcea loc primelor raze ale dimineții, în loc să plângă disperată din pricina visului aceluia năruit, Marisa plângea până la urmă amărâtă, ca un copil.

Duminică dimineața, pe când Marisa abia ce ațipise și se agita în somn, mama ei a intrat în cameră cu o tăviță pe care erau biscuiți și cafea cu lapte. A pus-o pe noptieră și s-a așezat pe marginea patului, fără ca măcar să schițeze vreun salut. Era încă în capot, dar se pieptănase deja cu grijă, căci îngălarea o enerva. Era fiica unor hangii ruinați de Primul Război Mondial, pe vremea când ea era adolescentă, așa că nu voia nimic în jurul său care să-i amintească de sărăcia în care trăise. În glumă, Ettore îi zicea că s-a măritat cu un băcan, de frică să mai îndure vreodată foamea. Însă nu avea dreptate: când erau singuri, Letizia îi spunea soțului ei că l-ar fi luat de bărbat și dac-ar fi fost sărac lipit pământului. Câtă vreme era alături de el, nu mai avea nevoie de nimic altceva.

— Ce-are Ansaldo ăsta de nu-ți convine? începu ea pe un ton tăios, fără să se uite la fiica ei.

Marisa încerca să se trezească din toropeală, în timp ce căuta un răspuns. Multe i-au trecut prin minte, dar niciunul nu era potrivit.

— E urât? reluă mama ei. E prost-crescut?

În timp ce se ridica în șezut, Marisa își trecu degetele prin părul ciufulit, ca să și-l dea laoparte de pe chipul palid, marcat de cearcăne adânci.

— Nu, spuse ea, ridicând din umeri. Nu știu... nici nu-l cunosc.

— Tatăl tău zice că știe să se poarte, îi aminti.

— Da, recunoscu ea după un moment de ezitare. Mi se pare că e de treabă.

— Și-atunci ce-are? E scund? Gras? Rahitic?

— Ei, nu! izbucni Marisa. E un tip normal, ca atâția alții. N-are nimic special.

Letizia trase aer în piept și se uită la ea în sfârșit, serioasă, dar de data aceasta mai puțin distantă, ca și cum ar fi încercat să restabilească un soi de complicitate între mamă și fiică.

— Atunci trebuie să-ți convină, Mari’.

Marisa lăsă să-i scape un geamăt.

— Ansaldo? Păi, ce, crezi că-i așa simplu? Cum fac? Mă duc la el și-i zic că sunt compromisă, că aștept copilul altuia și că-mi trebuie un soț?

— Cum faci, asta trebuie să vezi tu.

Tonul îi devenise din nou tăios.

— Ai auzit ce-a zis taică-tău: ăla te mănâncă din priviri. Doar te-ai antrenat cu Malpighi, nu?

Marisa și-a plecat fruntea sub povara umilinței, care o rănea și mai tare, fiind provocată de mama ei. Și-a stăpânit lacrimile. Știa că ar fi supărat-o și mai mult pe mama ei, în loc să-i stârnească mila. De altfel, de la ea nu se așteptase vreodată la înțelegere: dintotdeauna fusese o mamă severă. Le crescuse pe fete așa încât să le fie clar că nu voia umbre care să planeze asupra educației și cinstei familiei Balestrieri și ura bârfele. Acceptase balamucul cu logodna Emmei doar pentru că Emanuele era un bărbat corect, care alesese dragostea respectând regulile și, de fapt, în cartier nimeni nu îndrăznise să-i vorbească de rău. Nu prea conta că era evreu; în schimb, Emma avea să trăiască bine, de vreme ce Emanuele moștenise deja averea lăsată de bunicul din partea tatălui, când acesta murise în America.

— Tu n-ai greșit niciodată? întrebă Marisa în șoaptă, nefiind în stare să-și ridice privirea.

Letiziei îi scăpă o grimasă plină de amărăciune, își potrivi marginea capotului, care îi dezgolise genunchiul, și netezi materialul pe coapsă cu palma, încet. Se uită la fiica ei și oftă adânc.

— Firește că da, răspunse ea înainte să se ridice și să iasă din cameră, fără să mai adauge nimic.

Chiar în lunea aceea, după livrarea pâinii de la brutăria Camastra, Ettore Balestrieri l-a luat deoparte pe Stelvio Ansaldo și i-a propus să lucreze cu normă întreagă în magazinul lui. Iar el, care aflase de situația dificilă a proprietarilor brutăriei din pricina întoarcerii lui Ruggero, a acceptat, plin de recunoștință, strângându-i mâna hotărât și mulțumit. A promis că o să se străduiască să învețe repede, căci nu se speria de muncă. În semn de apreciere, Ettore l-a bătut cu palma peste umărul acoperit de jacheta uzată pe care o purta pe deasupra halatului de brutar.

— Sigur, sigur... murmură el cu o nuanță de dezamăgire față de sine însuși.

Dragostea lui paternă nu justifica încercarea de a salva onoarea fiicei sale pe seama tânărului aceluia.

Din spatele casei de marcat, Marisa urmărise scena jenată. Se prefăcea că numără un pumn de monede, dar uita unde ajunsese și de fiecare dată o lua de la capăt. A observat cu ușurare că Ansaldo nu era mărunțel, ba dimpotrivă. Părea chiar cu o palmă mai înalt decât tatăl ei, hotărî ea. Desigur, era cam stângaci, dar n-avea trăsături neplăcute. Avea ochi frumoși, expresivi. Poate că avea nasul puțin cam mare, asta da, însă, pe o față ca a lui, un nas mai mic n-ar fi fost destul de masculin. Dintr-odată, îi trecu prin minte că schimbase visul cu Gran Caffè Malpighi pe încercarea de a-și găsi un soț, ca și cum ar fi fost la cumpărat de mârțoage, iar ochii i se umplură de lacrimi. Nu din pricina dezamăgirii ei, doar că o dezgusta trufia cu care-și permitea să-l judece pe amărâtul ăla.

Chiar în clipa aceea, Stelvio se întoarse către ea, vrând parcă să-i împărtășească entuziasmul lui, și, când o văzu gata să izbucnească în plâns, zâmbetul i se șterse de pe chip.

— Încă nu vă simțiți bine, domnișoară Marisa?

Se apropie de casă, dar nu prea mult.

— Doar puțină slăbiciune, bagateliză ea.

Stelvio o privi îngrijorat.

— Sunteți palidă rău.

Se uită spre Ettore, să se asigure că observă și el.

Ettore încuviință cu hotărâre.

— Ai văzut? Din cauză că nu prea mănâncă! Doctorul a zis că trebuie să ia vitamine, să se mai întremeze. Gripa asta...

Porni spre tejghea, apoi se opri la mijlocul drumului, zâmbind, căci îi trecuse prin cap o neașteptată idee:

— Auzi, Stelvio, de ce nu te duci tu cu fata asta a mea să bea o cafea cu lapte bună, cu zahăr? Aici, la lăptăria de la colț.

Își însoți vorbele de un gest al mâinii.

Marisa tresări, făcând ochii mari.

Stelvio își ridică brațele jenat, roșind.

— Păi... n-aș vrea să deranjez, bâigui el.

Ettore făcu cale întoarsă cu un aer hotărât, o apucă pe fiica lui de un braț, o trase din spatele casei și i-o puse alături.

— Dă-i să bea ceva și ia-ți și tu o băutură, apoi să-i zici lui Berardo să treacă totul în contul meu, că fac eu cinste! porunci el, împingându-i de la spate pe ușă afară. Între timp, sun eu la Camastra, să le spun că întârzii zece minute la următoarea livrare dintr-o neatenție a mea.

Cum ajunseră pe trotuar, Stelvio Ansaldo se întoarse brusc.

— Pardesiul, domnule Ettore! Vreți să moară de frig fata asta?

Între timp, instinctiv, îi cuprinsese cu blândețe umerii cu brațul, ca s-o protejeze de vântul rece de ianuarie, care sufla cu putere.

Ettore rămase o clipă înmărmurit în prag, uitându-se la ei. Apoi se duse repede după pardesiul fetei. Stelvio o ajută să și-l pună, ca să se îmbrace mai iute.

Ettore Balestrieri îi urmări cu privirea în timp ce se îndepărtau, mergând către lăptăria lui Berardo. Zâmbea.

Marisa știa prea bine de ce nevasta lui Berardo o privea fix, fără nicio reținere, în timp ce stătea la masă lângă Stelvio Ansaldo. Comandaseră două cafele cu lapte, iar el insistase să mănânce și un croasant cu marmeladă. Nu ziceau nimic, jenați, cu capul plecat, uitându-se fiecare în ceașca lui. Marisa se bucură că, la ora aceea, lăptăria era încă goală, căci n-ar fi suportat și alte priviri care s-o țintuiască.

— Vă deranjează că m-a angajat tatăl dumneavoastră? întrebă el deodată.

— De ce să mă deranjeze?

— Nu știu, poate că ați fi vrut ca domnul Ettore să-i ofere locul de muncă logodnicului dumneavoastră.

Imaginându-și-l pe Malpighi cu șorț, în spatele tejghelei, tăind felii de șuncă, Marisa nu izbuti să-și stăpânească un hohot scurt; nici ea nu știa dacă era un râs nervos sau unul amuzat. Suspină ușor:

— N-am logodnic. Nu mai am.

Stelvio ridică privirea și ea făcu la fel.

— De asta v-ați simțit rău?

Marisa își dădu seama că în glasul lui nu era nici umbră de curiozitate bolnăvicioasă, ci doar o îngrijorare sinceră.

— Și de asta, da, recunoscu ea.

— Îmi pare rău, îi răspunse el cu un glas ce devenise brusc ferm, cald.

— Se mai întâmplă.

— Dar ne-am dori să nu se-ntâmple niciodată, nu-i așa?

— Așa e, încuviință ea cu un zâmbet blând în timp ce sorbea din cafeaua cu lapte și-și încălzea mâinile pe ceașcă. Ciuguli puțin din croasantul ei, apoi arătă spre farfurie.

— Vreți?

— Mâncați-l dumneavoastră, că trebuie să prindeți puteri, spuse el zâmbind.

Marisa observă că avea dinții albi și drepți.

— Dar cum de vă cheamă Stelvio? întrebă fără să știe de ce, dându-și seama prea târziu că tonul ei nu scotea la iveală vreo apreciere față de numele acela neobișnuit.

— Tatăl meu a luptat în război. În 1918, în timpul luptelor din munți, într-o noapte a găsit adăpost într-o peșteră din trecătoarea Stelvio10 și așa n-a murit înghețat. În timp ce dârdâia, i-a jurat Fecioarei că, dacă o să reușească să se întoarcă acasă, o să-și numească primul băiat Stelvio.

Făcu o scurtă pauză; când vorbea despre tatăl lui, încă i se simțea emoția în glas.

— S-a ținut de cuvânt.

Marisa își înclină puțin capul într-o parte.

— Ce frumos! șopti ea sincer emoționată.

— Da, apoi a murit de tifos în barăcile de la apeduct, încheie el, ridicând scurt din umeri.

— Îmi pare rău.

Marisa își așeză mâna pe mâna lui. Era un gest instinctiv, spontan.

Stelvio îi zâmbi, recunoscător pentru atingerea aceea, deși abia se cunoșteau.

— Acum chiar că trebuie să plec, spuse ea ridicându-se, fiindcă voia să scape de jena pe care i-o provoca privirea insistentă a soției lui Berardo. Deschidem curând.

— Vă simțiți puțin mai bine?

Marisa așteptă un moment înainte să răspundă.

— Da, încuviință sincer.

O rugă să aștepte o clipă, în timp ce plătea consumația. O însoți până la ușa prăvăliei și își luară la revedere fără să adauge nimic. Prin vitrină, Stelvio și Ettore se salutară scurt, printr-un gest al mâinii.

A doua zi dimineața, Marisa și tatăl ei l-au găsit la intrarea în magazin, zgribulit. Le-a spus că locuia departe și se temuse să nu întârzie, pentru că autobuzul oprea la distanță mare de locul unde stătea el. L-au lăsat să intre, iar Ettore, cu solemnitatea unei ceremonii de învestitură, i-a dat un halat vechi, dar în condiții bune, pe care îl purtase când avea cu treizeci de kilograme mai puțin, și un șorț. I-a spus că avea să i le spele Marisa, iar șorțul trebuia schimbat în fiecare dimineață, fără discuție; a doua zi urma să găsească un alt șorț, curat și călcat. Stelvio s-a uitat către Marisa cu o privire spăsită, simțindu-se vinovat că-i mai dădea ceva de lucru, apoi s-a aranjat frumos.

Ettore l-a luat după el toată dimineața, de parc-ar fi fost umbra lui. A început cu lucrurile de bază, explicându-i că ochii, nasul și pipăitul erau primele instrumente specifice meseriei. Îl preveni că era nevoie de timp, că într-un asemenea loc singura școală era experiența. Stelvio nu rata niciun cuvânt și încuviința emoționat; de la moartea părinților lui, domn’ Ettore era singurul care îi arăta cum merg lucrurile, ca un tată. La preoți învățase tâmplărie și cum să lucreze la aprozar, muncise multă vreme la încărcat și descărcat, în piața cea mare, căci avea o constituție robustă, dar acolo, la prăvălia familiei Balestrieri, era cu totul altă poveste. Ce ordine, ce curățenie, ce miresme îmbietoare de alimente proaspete, de cea mai bună calitate! Și ce frumos aranja domnișoara Marisa marfa în vitrină și pe rafturi, cu o grijă tipic feminină! Câtă atenție la culori, cum erau așezate cutiile în aceeași direcție și ce frumos erau scrise prețurile! Și domnișoara Marisa însăși, acolo, la dreapta, mirosind a trandafiri!

La ora prânzului, când să închidă magazinul, Ettore a stăruit ca Stelvio să urce la ei ca să ia masa. Stelvio a protestat jenat, zicând că nu era nevoie, se putea duce să mănânce în altă parte, dar Ettore nici nu voia să audă. A trimis-o pe Marisa s-o anunțe pe Letizia să mai pună un tacâm, iar la unu și un sfert erau cu toții la masa familiei Balestrieri. Femeile nu ziceau nimic, țineau privirile plecate în farfurie, dar Ettore era vesel și vorbăreț. Îi povesti cum, pe când avea opt ani, primul său patron, un anume Peppe Carpi, îl luase să lucreze la prăvălia de mezeluri de pe lângă San Giovanni, întâi ca ajutor, după care, aproape imediat, l-a pus la tejghea, să servească; trebuia să se urce pe o lădiță, pentru că era prea mic. Lucrase cincisprezece ore pe zi, își nenorocise spatele de atâta efort și de două ori fusese cât pe-aci să rămână fără un deget, dar la numai optsprezece ani avea magazinul lui, iar clienții stăteau frumușel la coadă, răbdători, numai ca să-i servească el. I-a arătat cu mândrie degetul arătător de la mâna stângă, noduros de atâtea cicatrici, ba chiar puțin strâmb, și a declarat mândru că prăvălia era viața lui. Și, dacă n-ar fi fost războaiele, ar fi avut el zece băcănii. În primul război, pe front, era cât pe-aci să moară din pricina unui proiectil care i-a trecut pe lângă spinare. În cel de-al doilea, pierduse mare parte din tot ceea ce agonisise în aproape treizeci de ani de sacrificii. Cu toate acestea el rămăsese în picioare, tare ca piatra. Stelvio îl privea cuprins de admirație și, cu nelipsita-i urmă de sfială, a felicitat-o pe Letizia pentru mâncarea delicioasă. Ea bâigui un răspuns politicos, însoțit de un ușor gest al mâinii, care o făcu să pară mai curând deranjată decât mulțumită.

După două zile, când Ruggero a adus pâinea de la Camastra, Stelvio Ansaldo dădea impresia că se născuse și crescuse în prăvălia aceea. A luat coșurile și le-a golit în spatele tejghelei, s-a plâns că, la prima vedere, lipsea cel puțin o jumătate de kilogram de chifle, așa că Ruggero, după ce a verificat, a fost nevoit să le scadă de pe ordinul de livrare. Apoi, amintindu-și de instrucțiunile lui Ettore, a curățat din proprie inițiativă, cum se cuvine, până la os, o pulpă cu șuncă. De aceea, pe la nouă, Ettore Balestrieri a făcut un lucru pe care nu-l făcuse niciodată în patruzeci și cinci de ani de muncă: și-a scos șorțul și și-a îngăduit luxul de a se duce să bea o ceșcuță de cafea la Berardo. Stelvio, mândru peste poate, l-a privit cum ieșea chiar în timp ce intra doamna Cavani pentru cumpărăturile de jos, când venea la cină fiul ei.

— Doamna e o clientă deosebită, Stelvio! Ai grijă!

Stelvio a încuviințat, salutând-o pe doamnă cu amabilitate și cu un zâmbet afabil.

Marisa privi uimită cum se îndepărta tatăl ei, mulțumit, cu mâinile în buzunarul halatului. Își aținti privirea asupra lui Stelvio Ansaldo și suspină profund.

Așteptând să-și găsească o locuință în apropierea magazinului, în următoarele două săptămâni, Stelvio a devenit o prezență obișnuită la ora prânzului, în casa Balestrieri. În timp ce Letizia și Marisa făceau ordine după masă, Ettore se ducea să se odihnească un ceas în camera de alături, iar el, la îndemnul lui Ettore, se așeza în fotoliu, să citească ziarul. Cum înțelesese că doamnei Letizia nu-i prea plăcea să-l vadă pe-acolo, Stelvio primea mereu jenat toată această amabilitate. Prin urmare, ca să nu fie nepoliticos, refuzând invitația domnului Ettore, se ducea la familia Balestrieri, dar încerca să deranjeze cât mai puțin. După prânz, se așeza tăcut în fotoliu, iar uneori i se întâmpla chiar să ațipească, fiindcă se trezea cu noaptea-n cap. La trei și jumătate fix, Ettore își făcea din nou apariția în sala de mese, se așeza în celălalt fotoliu și aștepta ca soția să-i aducă o cafea. Cafeaua lui Stelvio, în schimb, i-o aducea mereu Marisa, ceea ce-l emoționa foarte tare. Uneori mai că i se părea că nu s-a trezit din vis.

Într-o seară de la sfârșitul lui ianuarie, în vreme ce Marisa așeza lenjeria curată în sertarele din camera sa, intră mama ei și închise ușa după ea. De-acum nu-și mai vorbeau aproape deloc. La prânz, prezența lui Stelvio justifica absența conversației obișnuite, iar la cină alegeau să tacă, pentru că orice cuvânt era împovărător. Duminica, familia Balestrieri nu se mai arăta la slujbă și nici nu se mai ducea în vizită la Emma, care fusese informată de Letizia, dar care Marisei nu-i mai dăduse niciun semn de viață. Marisa era foarte afectată, deoarece niciodată nu se gândise că sora ei ar fi putut s-o lase baltă. În schimb, Letizia și Emma continuau să vorbească zilnic, îndelung, iar din conversațiile acelea se ivise hotărârea pe care mama ei veni să i-o comunice.

— Ascultă, începu ea, mi se pare că nu avansezi și timpul trece.

Marisa continua să aranjeze cu grijă furourile din mătase.

— Taică-tău ți l-a adus pe Ansaldo în casă. Ce să mai facă?

Cum privirea fiicei o evita cu încăpățânare pe a ei, Letizia își sprijini cotul pe comodă și se aplecă spre Marisa.

— Carevasăzică n-ai priceput... Trebuie să rezolvi tu chestia asta!

— Păi, cum? răbufni Marisa.

— Puteai să-i sugerezi să te invite, să-i spui o vorbă de încurajare, o certă mama ei cu glasul gâtuit de acreală.

— E un băiat bine-crescut, protestă ea.

— Ei, și? Nu-ți convine?

— Păi, de ce să-l distrug?

— Să-l distrugi?

Letizia râse exasperată.

— E-un amărât! Taică-tău îi dă o meserie, îl face om respectabil.

— Și-i dă și-un copil din flori!

Marisa își ridică privirea și se uită la ea sfidător:

— Ți-ar conveni ca vreo femeie să facă asta cu fiul tău?

Letizia își stăpâni mânia, trăgând adânc aer în piept, ceea ce făcu să-i vibreze gâtul, în timp ce închidea sertarul cu un gest scurt, riscând să-și prindă degetele.

— Acum ai să m-asculți.

O țintui cu privirea, apoi continuă în șoaptă:

— I-am zis lui Stelvio că duminică după-amiază am nevoie să mă-nsoțească la Grottaferrata, să iau materialul cu care să înlocuiesc tapițeria canapelei. Ne-am înțeles să luăm furgoneta tatălui tău. Emma e la curent, nu e nimeni la vilă și o să-i dea liber și paznicului până luni.

Făcu o pauză plină de înțeles, apoi continuă:

— În ultima clipă, eu spun că mă simt rău și că te duci tu cu el.

Marisa își ținu răsuflarea, neîncrezătoare, cu gura întredeschisă.

— Faci ce crezi, găsești tu o cale, dar de la Grottaferrata trebuie să te întorci logodită, încheie mama ei, rostind sacadat ultimul cuvânt. Ne-am înțeles?

— Acum nu te mai interesează ce zice lumea?

— Lumea zice deja că Francesco Malpighi a descoperit că-i puneai coarne cu Ansaldo, de-aia te-a lăsat.

Încuviință mulțumită și îi zâmbi batjocoritor înainte să iasă.

— Ai noroc.

Duminica aceea era o zi foarte friguroasă, dar însorită, încât abia puteai ține ochii deschiși. Marisa s-a pregătit fără prea multă atenție, preocupată, înfofolindu-se, pentru că la Grottaferrata avea să fie, fără doar și poate, mai frig decât la Roma. La prânz mâncase puțin, în silă, și-o durea capul. În sarcină, în loc să se îngrașe, ea slăbise. Era norocoasă, burta arăta la fel ca înainte, doar ușor bombată și moale în partea de jos, cum ar fi putut s-o aibă dintotdeauna. În schimb, sânii i se rotunjiseră, ar fi zis chiar că i se îngreunaseră, deși nu se băga de seamă. Se întrebase îndelung cum să facă ea în după-amiaza aceea de duminică, așa încât să se întoarcă acasă cu Stelvio Ansaldo și cu o cerere în căsătorie. Nu găsise răspunsuri, ea fiind o fire dominată de sentimente, pe când aceea era o chestiune ce ținea de rațiune. Trebuia să-i găsească slăbiciunile lui Stelvio, să se gândească la un cuvânt, la un gest seducător. Dar ea fusese mereu dezinvoltă cu băieții, nerușinată, cum spusese mama ei; și înainte de Francesco, dacă voia să fie curtată de careva, îi dădea de înțeles întotdeauna, fără subterfugii și ipocrizie. Pe Francesco îl cucerise cu cel mai frumos zâmbet de care era în stare, cu mersul cel mai feminin de care era în stare, iar dorința și-o exprimase din priviri, dând laoparte falsa pudoare. Dar cu Stelvio cum să facă? Față de băiatul acela nu simțea nicio atracție. Firește, îl stima, era amabil, cinstit, dar nu era de-ajuns. Și totuși, când a auzit cele două claxoane care veneau din stradă, de la furgoneta tatălui ei, și-a dat cu puțin de ruj și și-a spus că trebuia să fie de-ajuns.

Când Marisa i-a spus că mama ei nu se simțea bine și că mergea ea cu el, lui Stelvio i-a părut sincer rău pentru Letizia. În timp ce se urca în Fiatul de culoare crem al tatălui ei, Stelvio a privit-o ciudat și a asigurat-o că nu va fi un drum lung, cel mult vreo două ore. Marisei i s-a părut că se scuză pentru timpul pe care era nevoită să-l irosească împreună cu el și, dintr-odată, i-a părut rău că-i răspunsese cu indiferență la grija pe care i-o arătase în săptămânile acelea. Ar fi vrut să găsească ceva drăguț de spus, să-l facă să creadă că o după-amiază petrecută cu el era plăcută, însă nu zise nimic, uitându-se fix pe geam în timp ce coteau pe Via Tuscolana. Cam pe la jumătatea drumului, ca să mai îndulcească stânjeneala tăcerii prelungite, Marisa îl întrebă dacă mai fusese vreodată la Grottaferrata. El cunoștea bine zona, avea prieteni buni la Castelli Romani11, iar în zilele frumoase, ajungea până acolo cu vechea lui Vespa, doar ca să bea un pahar de vin cu prietenii. Zâmbea când îi povestea despre prietenii lui; cum nu mai avea nici părinți, nici frați, ei erau singura lui familie.

— Dar de ce? Aveai frați? întrebă Marisa curioasă.

— Un frate mititel, a murit în bombardamentele de la San Lorenzo, răspunse el cu un zâmbet care trecea încet de la veselie la o duioșie potolită, amintindu-și de copilașul acela cu piciorușe subțiri, care alerga după el oriunde s-ar fi dus.

Pentru o vreme, s-a așternut o tăcere amară, întreruptă doar de huruitul mohorât al furgonetei care mergea înainte cu viteza legală.

Înainte să ajungă, Marisa îi povesti cât de frumoasă era vila care răsărea pe povârnișul muntelui Tuscolo, moștenită de Emanuele de la bunicii din partea tatălui, care făcuseră tot ce putuseră ca să-și salveze familia și casa aceea splendidă de nenorocirile fascismului. Avea tot confortul, o sumedenie de camere, tablouri și sculpturi, dar Emanuele și Emma mergeau acolo doar vara, ca să scape de vipia din oraș. I se părea ciudat că n-aveau chef să admire mai des apusurile de pe terasa enormă, de unde se vedea toată Roma. De altfel, lor le plăceau munca și viața mondenă din centru, oamenii de condiție bună, localurile la modă și poate că preferau alte locuri romantice. Firește, și Marisei îi plăceau petrecerile dansante și cinematograful, din când în când, chiar și câte o piesă de teatru, dar simțea nevoia unei vieți liniștite, îi mărturisi. Pentru ea, tabieturile familiei erau un soi de nevoie, o linișteau. Stelvio o asculta încuviințând, căci era de aceeași părere.

Deși fusese prevenit de Marisa, i se tăie răsuflarea când zări de departe vila Estherina, uriașă într-un parc nemărginit. În timp ce furgoneta se cățăra pe serpentinele aleii, construcția albă cu trei etaje i se păru impunătoare precum Vittoriano12. De fapt, stilul neoclasic în care fusese construită vila era mai curând sobru, dar, pentru cineva care venea de la barăcile de lângă Apeductul Felice, părea un palat.

Uluirea lui aproape copilărească în timp ce se uita în sus, înclinându-și capul într-o parte ca să vadă mai bine, îi smulse Marisei un râs mulțumit. Râse și el alături de ea, de sine însuși, de lumea lui atât de mărginită, care nu trecea dincolo de Gaeta, locul unde făcuse armata. Ca să-l impresioneze și mai mult, Marisa îi dezvălui că, la demisol, unde se aflau lăzile pe care trebuia să le ia, era o porțiune de drum din epoca romană, rămas intact. Nimeni nu îndrăznise să se atingă de el, nici măcar când renovaseră casa.

Când au parcat furgoneta în fața intrării laterale, de unde se putea coborî direct la demisol, vântul se potolise și, ciudat, și gerul se mai domolise. S-au așezat pe una dintre băncile de marmură care delimitau perimetrul grădinii și s-au oprit să privească arborii seculari și să asculte foșnetul frunzelor. În aer plutea miros de rășină.

— Casa asta goală mă întristează, îi mărturisi ea.

— Nu-i goală... E plină cu amintiri, îi răspunse el pe un ton consolator. Gândiți-vă prin câte a trecut.

Marisa l-a ascultat. S-a gândit la câte se întâmplaseră între zidurile acelea, în grădină, acolo în parc. Și între ei ce-avea să se întâmple în după-amiaza aceea? Ar fi fost de-ajuns să-și întindă mâna și să-i atingă ușor degetele, să-și lipească buzele uscate de frig de buzele lui, ca și cum s-ar fi lăsat în voia unui impuls neașteptat, irațional, după intimitatea ce se înfiripase între ei în timpul conversației din furgonetă. Apoi să se prefacă jenată și zăpăcită și să pună marea îndrăzneală pe seama singurătății, a inimii frânte de trădarea bărbatului pe care îl iubise. Mai apoi, între zidurile acelea unde nu se afla nimeni, putea să i se ofere cu scuza unui strop de alinare pe care-l găsea în brațele lui aducătoare de liniște și apoi să lase ca simțul onoarei lui să ducă lucrurile la bun sfârșit. „Câtă prostie“, își tot repetase în săptămânile acelea. „Ce josnicie“, își spunea acum, în fața privirii aceleia limpezi precum cerul de deasupra lor.

Se ridică brusc.

— Să mergem, până nu se-ntunecă, spuse îndreptându-se iute către ușa de la demisol, în timp ce scotea cheia din buzunarul pardesiului.

— Și apusul? glumi el. Îl ratăm?

— Mai vedem, i-o reteză ea în timp ce descuia.

După ce aprinse lumina, coborî repede scările, cu zgomot de tocuri.

— Fiți atentă să nu vă rupeți gâtul, domnișoară Marisa!

La jumătatea scării, ea se întoarse și se uită la el.

— Spune-mi Marisa. Dacă vrei, putem să ne tutuim.

Stelvio își ținu răsuflarea, uluit.

— Păi, dacă se supără domnul Ettore?

Marisa nu luă în seamă obiecția.

— Pot să-ți spun și eu Stelvio?

— Păi, cum altfel să-mi spui?

— Ei, ar fi fost mai bun alt nume, râse ea și porni iarăși pe scări în jos.

Și Stelvio râse. Înțelesese că nu-i convenea deloc numele acela.

Când au ajuns în depozit, printre mobile vechi și cufere, au găsit cele trei lăzi de lemn pline cu țesături, două mari și una mică. Stelvio a ridicat-o pe prima fără efort, a urcat scările și s-a întors în mai puțin de un minut, ca să o ia și pe cealaltă. După ce a apucat-o bine, în vreme ce se îndrepta spre scară, a zărit-o pe Marisa cu coada ochiului, aplecându-se să ia lada mai mică, cea mai ușoară, cu pasmanterie.

— Marisa, ce faci?!

A lăsat jos cu o bufnitură lada pe care o căra, luând-o de braț cu un gest fulgerător, ca s-o oprească. Ea a tresărit, nedumerită și speriată de zgomot.

— Atâta greutate de cărat până sus, pe scări... o certă el politicos.

Ezită.

— Nu cred că e cazul...

Nu știa de ce, dar Marisa își aminti cum o strânsese de braț Francesco, în timp ce o obliga să ia banii ca să-l lase în pace și să-i strecoare în buzunar adresa unei moașe. Strânsoarea lui Francesco fusese umilirea supremă, în vreme ce Stelvio Ansaldo o ținea acum din grijă. Prea multă grijă.

Și-a ațintit privirea asupra lui. Îi era rușine să rostească vorbele acelea, dar le rosti. Instinctul îi spunea că, de fapt, știa deja răspunsul.

— Știi? șopti ea, străduindu-se să-i surprindă privirea, pe care el și-o plecase, uitându-se la porțiunea de drum din epoca romanilor, care se afla sub picioarele lor.

Stelvio încuviință, dând încet din cap.

— De când?

— L-am auzit pe domnul Camastra când îi spunea la telefon lui Ruggero.

Marisa s-a așezat pe trepte, deoarece asta însemna că, până la marginile Romei, toată lumea aflase de problemele ei, iar gândul acesta îi înmuia genunchii.

— Dar eu nu spun nimănui, o asigură el, așezându-se alături, nu prea aproape de ea.

Marisa ridică din umeri cu un mic zâmbet trist.

— Oricum... Nu mai e un secret pentru nimeni.

Stelvio alese să nu spună nimic, căci nu voia să mintă ca s-o consoleze.

— Eu i-am spus doar Mariei Elena, se scuză ea.

— E normal...

Stelvio dădu din cap aprobator, pentru că și el credea în prietenie, apoi rosti celelalte cuvinte domol, precaut, cu inima care-i bătea mai tare din pricina întrebării indiscrete pe care voia să i-o pună.

— Mai e vreo speranță ca lucrurile să se aranjeze cu logodnicul tău?

Marisa clătină din cap.

— Pentru mine e mort.

Vorbi hotărât, cu un glas în care nu se auzea nici măcar urma vreunui resentiment. Nu era ea femeia care să sufere îndelung din pricina unui nemernic; nu-și ierta însă naivitatea și nici faptul că pe copilul ei îl blagoslovise cu un tată nedemn.

— Și ce vrei să faci?

Marisa își ridică privirea spre Stelvio, iar în ochii lui citi îngrijorare sinceră. De când începuse toată povestea aceea, nimeni nu se mai uitase așa la ea.

— Ai mei vor să te fac pe tine să mă iei de nevastă, îi mărturisi fără să izbutească să-și ascundă o urmă de zâmbet, poate ca să-și mascheze jena sau poate pentru că situația aceea era una absurdă.

— Pe mine? repetă el, punându-și mâna pe piept, ca să fie sigur.

Făcuse ochii cât cepele sub sprâncenele ridicate de uimire.

Marisa încuviință.

— Păi, de ce eu?

Deschise ușor brațele, ca să arate că toată avuția lui Stelvio Ansaldo se afla acolo: împlinise douăzeci și șase de ani, n-avea cine știe ce calități, abia reușea să se întrețină și deținea doar o Vespa veche, pe care nu te puteai bizui. Ce viitor putea să-i ofere el? Apoi, fiindcă la școală nu fusese niciodată un elev strălucit, dar nici prost nu era, își dădu seama că era greu de găsit repede o soluție, cu toate bârfele care circulau. Iar starea Marisei nu prea îngăduia răgaz. Se gândi la locul de muncă grozav pe care i-l oferise domnul Ettore, la prânzurile la familia Balestrieri, la cafeaua pe care i-o aducea întotdeauna doar Marisa și totul se limpezi.

— Îmi pare rău, atât izbuti ea să spună, înțelegând că reușise să găsească singur toate răspunsurile.

Fugi de privirea lui, urcând scările în grabă, ca să iasă la aer.

Stelvio a luat lăzile și le-a încărcat în furgonetă, apoi s-a dus să-și spele mâinile de praf în apa înghețată din fântâna de marmură albă care trona în mijlocul grădinii. A văzut că Marisa urcase pe terasă, la care se putea ajunge și pe o scară exterioară mare, așa că s-a dus după ea.

Soarele se pregătea să apună.

S-a așezat lângă ea și au stat așa o vreme, fără să spună nimic, amândoi aplecați, sprijinindu-se cu coatele pe balustrada mare.

— Ce spectacol! spuse el dintr-odată, cu glasul gâtuit de uimire, în timp ce la orizont soarele se așeza pe un covor gros, purpuriu, trăgând după sine o dâră aurie clară, ca o mantie lungă.

El nu văzuse niciodată cum arată luxul, dar, dacă l-ar fi pus cineva să și-l imagineze, așa l-ar fi descris. Desigur, văzuse multe apusuri, dar acesta îi părea deosebit.

— Și tu ce părere ai despre căsătoria cu mine? întrebă brusc, fără să-și clintească privirea de la sfera aceea care se afunda încet-încet dincolo de oraș.

Marisa îl privi uimită.

— Nu știu, răspunse surprinsă.

Hotărâse să fie sinceră până la capăt față de el.

— Nu mi se pare corect.

— Dar n-ai altă soluție, din câte înțeleg.

— Parc-ai fi maică-mea, zâmbi ea.

Stelvio se ridică de pe balustradă și se întoarse către ea. I se părea că trebuie să stea drept ca să spună ce-avea de zis.

— Ascultați, domnișoară Marisa, eu simt ceva pentru dumneavoastră. Ați înțeles asta, nu-i așa?

Preferase să se întoarcă la „dumneavoastră“, ca să nu pară prea îndrăzneț.

Marisa încuviință.

— Sigur, mi-am dat seama că există o simpatie, recunoscu ea.

— Nu, nu, eu vorbesc de sentimente, insistă el.

— Păi, și acum, că ai aflat?

— Sentimentele le-aveam dinainte... Nu s-au schimbat.

— Și m-ai lua de nevastă după tot ce ți-am spus?

Stelvio n-avu nevoie să se gândească nici măcar o clipă.

— Dacă ai vrea, da.

Marisa se întoarse și se sprijini cu spatele de balustradă, în timp ce emoțiile forfoteau înăuntrul ei. Își încrucișă brațele la piept. Privirea lui ațintită asupra ei o jena și-i era greu să fie sinceră.

— Stelvio, dacă eu nu-l mai vreau pe Malpighi nu-nseamnă că te vreau pe tine. Înțelegi?

Se întrebă dacă putea spune lucrurile acelea și într-un mod mai puțin brutal, dar simțea că Stelvio Ansaldo merita onestitate mai mult decât orice alt om pe care-l cunoscuse în viața ei.

— Sigur că înțeleg, răspunse el încet.

— Te stimez și... mi-ești simpatic, iată!

Zadarnic încercă să găsească alte cuvinte.

— Ne putem mulțumi cu asta, îndrăzni el, întorcându-și ușor capul către ea.

Marisa se uită în ochii lui, sperând să se facă înțeleasă fără să pară vulgară.

— Dar într-o căsătorie e nevoie de altceva, șopti ea.

— Știu, dar o să fie timp pentru asta mai târziu. Acum nu prea e timp, îi răspunse cu o înțelepciune liniștită în glas.

Ea clătină din cap, neîncrezătoare.

— De ce te străduiești atât de mult cu mine?

— Pentru că am anumite sentimente, repetă el.

— Sentimente pentru una care s-a dăruit unui netrebnic?

— La început era doar infatuare, așa cum simți pentru actrițele de cinema, explică el, părând stânjenit. Apoi am înțeles că-mi place cum ai grijă de lucruri, de oameni, de magazin, dragostea pentru tatăl tău. Mi se pare că ții la familie la fel ca mine.

— Dar eu nu-s nici pe departe frumoasă ca actrițele de cinema, pară ea.

— Ba și mai și, șopti el fără să îndrăznească să se uite la ea.

Marisa își dădu seama uimită că roșise din pricina complimentului, ce-i reaprindea o vanitate feminină pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

— Dacă mă accepți, eu pot să am grijă de tine și de copilul care o să se nască, dar trebuie să te mulțumești cu cât am.

Și-a ascuns mâinile în buzunare; îi păreau mai goale ca niciodată.

Din instinct, ea l-a mângâiat pe obrazul înghețat și puțin aspru. Ar fi vrut să-i mulțumească, însă recunoștința i se părea un sentiment prea banal, nepotrivit în fața unei asemenea generozități. S-a mirat, gândindu-se la cât de meschină era inima ei, căreia i se păruse atât de ușor să se dăruiască trup și suflet unui om de nimic, însă căreia i se părea atât de greu să împărtășească sentimentele lui Stelvio Ansaldo. Dar simți pe neașteptate o liniște lăuntrică. Nu mai era singură, în derivă; el îi oferea un liman și putea să-i asigure un viitor copilului aceluia pentru care era sigură că avea să fie un tată bun.

— Ne oprim să mâncăm ceva în drum către Roma? îi propuse cu cel mai frumos zâmbet al ei, luându-l de mână.

— Bine-ar fi! Ești tot mai slabă... Să vezi că până la urmă nici nu te mai iau de nevastă! glumi el cu o neașteptată dezinvoltură.

Marisa râse în timp ce se îndreptau spre scările terasei, fără să-și dea seama că simțea ceva ce semăna foarte mult cu veselia.

Chiar în seara aceea, după ce parcase furgoneta aproape de locuința familiei Balestrieri, Stelvio a stăruit s-o însoțească până sus și să stea de vorbă cu domnul Ettore, ca să-i ceară mâna fiicei lui. Nu conta că Marisa, râzând, îi spunea că nu era deloc cazul și că le va explica ea părinților totul, iar ei vor fi cât se poate de bucuroși de veste.

Astfel, Stelvio Ansaldo, care rămăsese în picioare la intrare pentru că, având în vedere ora târzie, nu voia să deranjeze, i-a cerut lui Ettore Balestrieri permisiunea s-o ia de soție pe fiica lui. Cât mai curând, dacă se putea, căci sentimentele lui față de ea erau sincere.

Letizia, care trăgea cu urechea, așezată la masa din sufragerie, mai c-a izbucnit în plâns de ușurare.

Ettore i-a dat binecuvântarea cu un semn de încuviințare emoționat, însoțit de o afectuoasă palmă pe umăr, apoi i-a spus să ia furgoneta până acasă în seara aceea, fiindcă oricum și a doua zi tot acolo trebuia să se întoarcă. Ba chiar, adăugă, puteau să rămână la el cheile, pentru că să ridici marfa de la furnizori era o treabă pentru tineri, iar el începea să resimtă oboseala. Apoi a chemat-o pe fiica lui, care se așezase fără să sufle o vorbă în fața mamei ei, și i-a poruncit să-și însoțească logodnicul până la ușa de la intrarea în bloc, ca să-și ia rămas-bun. Numai cinci minute, a precizat tatăl ei.

Marisa și-a pus din nou pardesiul și a coborât cu Stelvio. Zâmbeau cu toții.

A doua zi la prânz au stabilit detaliile. Dimineața devreme, Letizia se dusese să stea de vorbă cu părintele Mario și fixase data nunții pe 15 februarie. Ambele fiice ale lui Balestrieri aveau câte un apartament pe numele lor, dar cel al Marisei trebuia eliberat de chiriași și era nevoie de timp ca să-i scoată din casă. Până atunci, au căzut de acord că Stelvio și Marisa puteau locui la părinții ei, în camera Marisei, care era destul de mare și pentru un cuplu. Emma și Emanuele promiseseră deja că le vor dărui mirilor mobila pentru camera matrimonială și hainele de nuntă. Refuzând orice obiecție, Ettore a insistat ca Stelvio să primească două salarii anticipate, pentru cheltuielile de care trebuia să se ocupe. El a primit propunerea ușor stânjenit, dar, de îndată ce-a avut banii în buzunar, s-a dus la un mic magazin de bijuterii din Piața Vittorio Emanuele și a cumpărat un ineluș de logodnă. Când a văzut-o a doua zi pe Marisa stând la casă cu inelul lui pe deget, a simțit c-o să-i sară inima din piept de mândrie; de emoție, mai că și-a tăiat degetul arătător.

Apoi a venit prima ninsoare din 1956.

În cartierul Appio Latino, copiii erau înnebuniți de bucurie. Păreau să se fi triplat peste noapte, în timp ce se fugăreau și râdeau, făcând o larmă asurzitoare în zigzagul acela de fulare și căciuli colorate. Adulții priveau cu ochi mari și uimiți orașul care devenise mai frumos în mantia de zână, atât de albă încât părea lăcuită, strălucind în lumina dimineții. Lumea striga veselă de pe trotuare, de la o fereastră la alta, de la un balcon la altul. Din stradă, unii le povesteau în amănunt vecinilor de la ferestre pe cine văzuseră pe-acolo, cine trecuse pe dincolo, întrecându-se care să spună istorioara cea mai neobișnuită, care să surprindă ce era mai sugestiv. Schimbau două vorbe chiar și cei care nu se mai salutau de multă vreme, din pricina unor râci mai vechi.

Și Stelvio Ansaldo ar fi avut multe de spus despre frumusețea aceea, căci, venind de-acasă prin zăpada până la jumătatea gambei, asistase la întreg spectacolul acela. Însă era îngrijorat, fiindcă întârziase. Era aproape opt și jumătate! Știa că domnul Ettore va înțelege, pentru că nu putuse să clintească furgoneta și nu se vedea nici urmă de autobuz, dar grăbi pasul, răspunzând scurt saluturilor zgomotoase ale oamenilor, care gesticulau într-o explozie de bucurie.

Când intră pe stradă și văzu că magazinul era închis, rămase uluit pentru o clipă. Se opri țeapăn, cu mâinile pe lângă corp și cu fruntea încruntată. Se apropie de intrare, temându-se că nu vede bine.

— Azi-dimineață n-a venit nimeni, bombăni un glas de deasupra.

Își ridică privirea spre o bătrână care stătea la fereastra de la etajul întâi, înfășurată într-un șal negru. Își aminti că o văzuse de vreo două ori pe la magazin și că șchiopăta.

— Am auzit că cineva din familia Balestrieri se simte rău, continuă. Azi-dimineață la șase a venit chiar doctorul Gualazzi, e sus de două ore. A urcat și n-a mai coborât de-atunci.

Fără să spună o vorbă, Stelvio se duse în grabă către intrarea în bloc și urcă în fugă până la etajul al treilea, riscând să alunece de mai multe ori cu cizmele ude pe marmura plină de noroi. Bătu tare la ușă, pentru ca cineva să-i deschidă cât mai repede. Panica pusese stăpânire pe inima lui; dacă magazinul rămăsese închis înseamnă că e ceva grav. Când se deschise ușa și apăru chipul vecinei, rămase fără suflare.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu un firicel de glas.

Femeia se dădu laoparte și-l lăsă să intre.

— Marisa, șopti, închizând ușa fără zgomot.

— Ce are?

Cu greu își stăpâni tonul vocii.

— Are febră 40, poate chiar mai mult, nu-și revine...

Îl privi cu ochii în lacrimi.

— Doctorul zice că e rău, dar pe zăpada asta nu vine ambulanța și mașinile n-ai cum să le miști până nu se curăță zăpada.

Își deschise brațele preț de-o clipă, ca să sublinieze ceea ce era deja evident, apoi își strânse manteluța de lână în jurul pieptului, ca și cum s-ar fi așteptat s-o sprijine, mai curând decât să-i țină de cald.

Din holul de la intrare, Stelvio îl văzu pe domnul Ettore așezat la masa din sufragerie, cu capul între mâini și coatele pe masă. Intră înfricoșat.

— Domnule Ettore... spuse el dintr-o suflare.

Ettore își ridică privirea; în primul moment, păru să nu-l recunoască.

— Fata asta a mea se prăpădește, gemu el încet. Dacă nu vine ambulanța, se prăpădește.

Stelvio se îndreptă către camera Marisei. Se opri în prag și o văzu pe Letizia la căpătâiul fiicei sale. O ținea de mână, iar cu cealaltă mână o mângâia ușor, ca și cum ar fi fost o fetiță, șoptindu-i numele. Văzu că o acoperiseră cu zăpadă înghețată care, topindu-se treptat, o udase și picura pe podea, unde se formase o baltă. Doctorul stătea în picioare într-un colț, mut, cu o expresie încordată întipărită pe chip.

Deodată, doamna Letizia se uită spre el. Stelvio se temea să nu-l gonească. Tocmai se pregătea să spună ceva, s-o roage să-l lase să se apropie doar o clipă, când ea se ridică brusc și veni spre el, îmbrățișându-l. Imediat după aceea izbucni într-un plâns disperat, în timp ce-i repeta la ureche, ca și cum și-ar fi mărturisit vinovăția:

— Nu pot s-o trezesc! Nu pot s-o trezesc!

El a strâns-o în brațe, mângâindu-i părul pe care, pentru prima oară, i-l vedea răvășit, apoi, încă ținând brațul în jurul taliei ei, s-a apropiat de pat.

Marisa era palidă ca un cadavru și avea două cearcăne adânci, de culoare violet, sub ochii închiși. Mirosea a alcoolul cu care în zadar o fricționaseră.

— Respirația e slabă, îi explică doctorul din colțul unde stătea. Și pulsul abia se mai simte.

— Dar ce are?

Stelvio nici nu îndrăznea s-o atingă, atât de gingașă i se părea.

— Poate o infecție... răspunse doctorul nehotărât. Nu răspunde la tratament. Nici nu i se mai poate măsura febra, atât e de mare!

— Se simțea bine. O durea puțin stomacul ieri-seară, spuse Letizia printre sughițuri. N-a vrut să mănânce și s-a dus la culcare...

Ca să-și domolească frica, își mușcă pumnul, pentru că lacrimile nu-i mai erau de-ajuns.

— Și azi de dimineață n-am putut s-o trezesc!

Stelvio își făcu apoi curaj și îi mângâie ușor chipul. Ardea ca focul, în ciuda gheții.

O să se prăpădească, își spuse.

Se uită spre doctor:

— Ce putem face?

— E nevoie de oxigen, de analize, de radiografii...

Arătă spre geanta deschisă de pe scaun, cu instrumentele împrăștiate, nemulțumit de sine.

— Ce puteam face, eu am făcut.

— Doamnă Letizia, ajutați-mă s-o acopăr bine, s-o punem într-o pătură de lână, uscată.

Letizia se uită la el cu privirea înfricoșată.

— Ce vrei să faci?

— O duc la spital.

— Cum? Nu circulă nimic.

— În brațe.

— Până la spital?

Inima îi tremura de uimire și, în același timp, de speranță.

— Sunt trei kilometri, poate chiar mai puțin.

O privi drept în ochi, ca s-o liniștească, apoi adăugă:

— Pot s-o duc, doamnă Letizia.

Letizia se uită la doctorul Gualazzi, căutând un sfat.

Gualazzi șovăi pentru o fracțiune de secundă, apoi schiță un semn de încuviințare.

— Să-l lăsăm s-o ducă, doamnă Balestrieri. Nu mai e timp de pierdut.

Brancardierii de serviciu de la unitatea de primiri urgențe a spitalului San Giovanni au povestit mulți ani la rând, printre numeroase alte istorii despre ninsoarea din 1956, cum a venit alergând spre intrare un tânăr frumușel și înalt, cu o femeie aproape moartă în brațe. Îndată după ce-a pus-o pe targă, s-a prăbușit în genunchi, horcăind ca un muribund din pricina aerului înghețat care-i ardea plămânii.

— Vă rog, salvați-o! se ruga el printre horcăieli, dar abia se înțelegea ce spunea.

A fost nevoie să-l ajute să se ridice și să intre, în timp ce alții transportau repede pacienta. L-au pus să stea jos și l-au convins cu greu să bea un ceai cald ca să-și revină, dar el i-a asigurat că se simțea bine și i-a rugat încă o dată să se ocupe de ea, de Marisa.

Stelvio a rămas așezat, cu coatele sprijinite pe genunchi și cu capul strâns între mâini. Era deznădăjduit; nu izbutise să ajungă mai repede. Din pricina oboselii, la un moment dat, greutatea îl țintuise locului, deși zăpada fusese curățată de pe Via Appia Nuova. I se păruse că nu mai simte respirația Marisei aproape de gâtul lui. Îi mai simțea doar căldura trupului, în timp ce o strângea la piept cât de tare putea și implora moartea să nu i-o răpească. Alergase zadarnic după o mașină a poliției locale, să ceară ajutor; nu fusese nici văzut, nici auzit.

A trecut o grămadă de timp, cel puțin așa i s-a părut, înainte ca un medic să vină să-i întrebe pe infirmieri cine-o adusese pe fată. Stelvio a sărit în picioare și s-a dus către doctor, un bărbat în vârstă, cu ochelari și cu un halat alb, frumos încheiat cu nasturi.

— Starea fetei e foarte gravă, începu el fără niciun fel de introducere.

Stelvio s-a simțit ușurat că era încă în viață.

— O peritonită, continuă doctorul.

Apoi, văzând privirea rătăcită a lui Stelio, îi explică mai pe înțeles:

— O inflamație a organelor de la nivelul abdomenului. Dar trebuie s-o operăm ca să vedem de unde a pornit.

— S-o operați? repetă el cu ochii ieșiți din orbite de teamă.

— Da. Totuși problema cea mai mare e că sângele este deja infectat. Mă tem că nu poate face față unei operații, dar nu văd alternative.

— Cum adică?

Stelvio înțelesese, dar nu-l deranja să pară prost; avea nevoie de un răgaz ca să-și revină din șoc.

— Adică mă îndoiesc că ar putea ieși vie din sala de operații, însă pacienta e tânără, putem face o încercare.

Stelvio își plecă fruntea.

— Trebuie să vorbesc cu familia, șopti el.

— Nu e timp.

Ridică din nou privirea către medic.

— Atunci operați-o.

Inspiră adânc.

— Dar Marisa așteaptă un copil, adăugă el, ca și cum ar fi rostit a nu știu câta rugă din ziua aceea.

— Va fi o minune dacă supraviețuiește măcar doamna, îi răspunse medicul înainte să dispară din nou pe ușa cu geamuri și nu mai spuse nimic altceva.

Când Ettore și Letizia Balestrieri au izbutit să ajungă la spital, Stelvio le-a povestit cum a putut el mai bine cum stăteau lucrurile, le-a transmis cuvintele doctorului cu ochii umflați de plâns și le-a cerut iertare cu glasul gâtuit, căci hotărâse soarta fiicei în locul lor. Auzind cuvintele acelea, Ettore și Letizia s-au așezat, copleșiți de disperare, consolându-se cu îmbrățișări haotice, în care Letizia își sufoca hohotele, iar Ettore își ascundea privirea stinsă.

O asistentă amabilă a venit să noteze pe o fișă datele Marisei și i-a rugat să se mute în sala de așteptare a secției de chirurgie. S-au mutat acolo, fără să scoată o vorbă, nemișcați. Din când în când, cineva cânta pe undeva cântece populare, insensibil la suferință sau poate tocmai ca s-o aline întrucâtva pe aceea a unui bolnav. Letizia, întoarsă spre statueta Fecioarei, spunea rugăciuni în gând, necontenit, strângând mâna soțului ei.

Se făcuse deja după-amiază când ușa sălii de așteptare se deschise; intră un doctor de vârstă mijlocie, părând fiul celui care vorbise de dimineață cu Stelvio.

— Balestrieri?

Săriseră deja în picioare, de cum îl văzuseră. Ettore făcu un pas în față. Acum era rândul lui să dea piept cu veștile.

— Doamna a ieșit cu bine din operație, îi spuse chirurgul, dând din cap încetișor, ca să sublinieze că era o veste bună. Firește, e foarte slăbită, nu vă pot spune că e în afara oricărui pericol, dar există speranță.

Au surprins îndată zâmbetul aproape imperceptibil pe care doctorul și-l permisese, căci nevoia unei speranțe făcea ca gestul acela mărunt să le fie mai necesar decât aerul pe care-l respirau.

— O s-o faceți bine, nu-i așa? întrebă Letizia ca o fetiță.

Medicul deschise brațele.

— Să vedem cum răspunde la antibiotice. Febra i-a scăzut, iar inima e puternică și sănătoasă.

Oftă. La momentul acela, pregătirea lui atât îi permitea să facă.

— Să avem încredere!

— Dar ce-a avut? Ce-a fost?

Ettore clătină din cap, deoarece încă îi era greu să creadă că toată întâmplarea fusese aievea.

Chirurgul căută o cale simplă prin care să-i explice situația. Instinctiv, întoarse capul spre Stelvio.

— Copilul...

Ezită, de vreme ce era un aspect delicat.

— Se fixase pe trompă, nu unde ar fi fost firesc să se găsească, adăugă pe un ton lămuritor.

Letizia își duse mâna la gură, neîncrezătoare.

— Îmi pare rău, încheie chirurgul înainte să-și ia rămas-bun.

Familia Balestrieri a avut nevoie de multă încredere, fiindcă Marisa părea cufundată într-un somn prelungit. Medicii nu prea reușeau să găsească o explicație; starea ei generală se îmbunătățea, dar avusese febră mare multă vreme, iar efectele septicemiei puteau fi mai grave decât preconizaseră la început. Emma i-a adus pe cei mai buni medici ca s-o consulte, însă răspunsul era același: greu de prevăzut când și cum avea să se trezească. Cei mai optimiști spuneau că era ca și cum trupul Marisei intrase într-o etapă de repaus și își lua timpul necesar ca să repare ce se stricase. Când familia Balestrieri întreba cât ar putea rezista în starea aceea, medicii ridicau privirea către cer și oftau.

Dacă nu era la căpătâiul Marisei, Letizia găsea alinare în lungile conversații cu părintele Mario, pe când Ettore se închisese în sine. Dimineața se ducea la spital cu soția lui, dar, când vedea că fiica pe care o iubea cel mai mult părea moartă, simțea o durere de neîndurat. În timp ce soția lui era în biserică, el o aștepta afară, așezat pe o băncuță din parc, privindu-le trist pe tinerele mame zâmbitoare ce îngrijeau de copilașii în cărucioare, lângă carusel. Se gândea că, poate, copilul lui Malpighi o ucisese pe Marisa lui și se căia amarnic pentru tăcerile acelea cu care o pedepsise după ce aflase că se compromisese cu un nemernic.

Stelvio Ansaldo îi însoțise la spital în primele două zile, apoi înțelesese că Marisa n-ar fi vrut să-l vadă acolo, cu mâinile în sân, contemplând-o ca pe o statuie dintr-o biserică. Așa că luase cheile magazinului și deschisese, fără ca măcar să ceară voie familiei Balestrieri. Domnul Ettore îi dăduse mână liberă, nepăsător. Pentru prima oară în viață, nu-i mai păsa deloc de magazin. Stelvio se ocupa de toate: de preluarea comenzilor de la angrosiști, de servire, de casa de marcat, ba chiar și de livrările la domiciliu, în timpul pauzei de prânz. Își dădea seama că-l ajuta să aibă mereu ceva de făcut. Clienții erau amabili, mai răbdători decât de obicei, îi ofereau sfaturi: „Domn’ Ettore făcea așa, punea colea“ sau „Marisa zicea că-i mai bună asta! Să știi că ea punea orezul la stânga...“. Prinseseră drag de el și chiar începuseră să vină mai des, ca să vadă cum se descurca. Seara, după ce închidea, trecea pe la familia Balestrieri ca să lase plicul cu banii încasați și registrele contabile, sperând ca domnul Ettore să se uite peste ele. Letizia insista puțin să rămână să mănânce și el ceva, dar, scuzându-se că era obosit, pleca numaidecât. Lua repede furgoneta și ajungea la spitalul San Giovanni, unde făcuse o înțelegere cu sora Bertilla, căreia îi ducea bomboane cu miere pentru copiii internați. În fiecare seară, îl lăsa să-și ia un scaun și să stea zece minute lângă Marisa, în spatele unui paravan.

— Doar zece minute, îl instruia ea, prefăcându-se severă, căci nu era ora de vizite.

El se așeza acolo și îi mângâia părul, care nu mai era la fel de frumos ca înainte, și se tot gândea că, acum, când era bolnavă, puțin îi păsa dacă-i frumoasă sau urâtă. Se gândea că ar fi vrut doar s-o audă râzând.

Într-o după-amiază de miercuri, copilul cel mic al vecinei care locuia vizavi de familia Balestrieri a coborât în fugă la magazin, să-i spună că era chemat de urgență sus și că trebuia să se grăbească.

Când i-au deschis, i-a văzut pe Ettore și Letizia agitați, zâmbitori, cu pardesiul pe ei, pregătindu-se să iasă pe ușă.

— S-a trezit! strigă doamna Letizia, luându-l în brațe și pupându-l cu elan pe obraz.

— Au sunat de la spital, spuse domnul Ettore, cu glasul întretăiat de emoție, în timp ce-și punea pălăria. Scoate-ți șorțul ăsta, vii cu noi, adăugă el, scuturându-i mâna viguros, cum faci cu un membru al familiei.

Stelvio a izbucnit într-un râs fericit și s-a supus.

Marisa a avut o convalescență lungă. Dar, așa cum își dorise atât de mult Stelvio, l-a întâmpinat zâmbind, fără să se simtă abătută din cauză că nu-și recăpăta puterile sau de rana care o brăzda de la burtă până la osul pubian și care, la început, o durea la orice mișcare, oricât de mică. Îi era greu și să mănânce, și să facă numai câțiva pași, iar durerea de spate o ținea adesea trează toată noaptea. Mama stătea mereu cu ea, tatăl ei și Stelvio își țineau unul altuia locul la magazin, ca să treacă pe rând pe la ea sau să-i ducă bunătăți de la cofetărie, ca s-o facă să mănânce. Prietenele de-o viață veneau deseori să-i țină de urât, fiind cât se poate de atente să nu facă nicio aluzie la peritonita aceea providențială care-i spălase reputația mai ceva ca Stelvio Ansaldo. Și din pricina asta sora Bertilla fusese singura căreia Marisa avusese curajul să-i vorbească despre suferința pe care o simțea gândindu-se la copilul nenăscut. Copilul acela „nelalocul lui“, care fusese conceput cu un destin deja marcat, o făcea să plângă în hohote de îndată ce găsea un colțișor ferit pe coridor. Ea iubise copilul acela despre care nimeni nu vorbea. Sora Bertilla simțea parcă momentele grele, căci venea mai mereu pe la ea și i se așeza alături, spunându-i, ca s-o consoleze, că Dumnezeu avea să le dea ei și lui Stelvio alți copii sănătoși, de îndată ce se va întrema.

Cum nu mai putea îndura minciuna, Marisa i-a spus într-o bună zi adevărul. I-a povestit despre Malpighi și despre căsătoria de nevoie cu Stelvio Ansaldo, logodnicul acela pe care ar fi trebuit să-l ia de soț într-o zi de februarie uitată de toți. Sora Bertilla a ascultat-o fără să spună nimic și n-a mai adus vorba despre asta până când, după multe săptămâni, a sosit momentul ca Marisa să se întoarcă acasă.

În timp ce-i aranja pardesiul ca să nu-i fie frig, sora Bertilla zâmbi și spuse:

— Știi, Marisa, dacă la vârsta ta aș fi întâlnit un bărbat bun ca Stelvio, poate că azi n-aș fi sora Bertilla.

Marisa îi răspunse cu un zâmbet, apoi o îmbrățișă încă o dată înainte să plece.

În primăvară, când Marisa a fost externată, s-au hotărât s-o trimită o vreme la vila Estherina, să stea liniștită și să respire aerul curat de pe muntele Tuscolo; acolo avea tot ce-i trebuia și posibilitatea să facă plimbările recomandate de medici. Letizia se ducea cu ea, în timp ce de Ettore urma să aibă grijă o doamnă de încredere, trimisă de Emma câteva ore pe zi, care să deretice prin casă și să-i facă de mâncare. El a încercat să se împotrivească, niciodată nu voise servitori, dar femeile din familie nici n-au stat să-l asculte.

Stelvio și Ettore au început să petreacă și mai mult timp împreună. La magazin, Stelvio stătea când la casă, când la tejghea, unde dădea o mână de ajutor. La prânz și la cină, Ettore îl obliga să mănânce cu el, fiindcă nu voia să stea singur, iar străina aceea îl stânjenea și-l făcea să se simtă musafir la el acasă.

Cât stătuse Marisa în spital, Stelvio închiriase o cameră frumoasă, gata mobilată, în casa unui client vechi al domnului Balestrieri, un profesor pensionar căruia îi prindea bine un bănuț în plus, ca să-și ajute fiul, care avea familie mare. Apartamentul se afla la mai puțin de o sută de metri de magazin, așa că putea să ajungă într-un minut.

Cât fusese bolnavă Marisa, Stelvio se aflase mereu în mișcare, nu prea avusese timp să cugete, dar acum, că ea se simțea mai bine, era chinuit de îndoieli și întrebări pe care n-avea curajul să i le pună.

Când se ducea la spital, nu prea avea ocazia să rămână singur cu Marisa. Își vorbiseră mereu afectuos, iar ea îi tot mulțumea și îi spunea să nu se mai deranjeze atât și să se odihnească. Bineînțeles, îi era recunoscătoare pentru că-i era aproape și pentru tot ceea ce i se povestise despre perioada cât fusese inconștientă. Letizia și Ettore se purtau cu el ca și cum logodna nu fusese un aranjament făcut de nevoie, însă Stelvio știa că, fără copilul lui Malpighi, se schimbau multe.

În prima duminică de la externarea Marisei, el și domnul Ettore s-au dus la Grottaferrata pentru un prânz în familie. Erau acolo și Emma cu Emanuele și cu fiul lor, Donato, un copilaș blond și răsfățat pe care bunicul lui l-a certat de mai multe ori. Părea că nimeni nu găsește că Stelvio ar fi fost nelalocul său acolo, ca și cum doar el ar fi remarcat că Marisa, deși își revenea, nu mai purta inelul de logodnă dăruit de el. Era conștient că, de-acum, era atât de bine integrat în structura familiei Belstrieri, că, pesemne, nimănui în afară de Marisa nu i-ar fi trecut prin cap să se întrebe dacă prezența lui acolo se mai justifica.

Nimeni nu vorbea despre căsătoria care nu avusese loc, nu-și făceau planuri; totul gravita în jurul unei seninătăți regăsite, de la care nimeni n-ar fi îndrăznit să pretindă mai mult.

Chiar Marisa l-a scos din încurcătură. În cea de-a doua duminică de la sosirea ei la Grottaferrata, după prânz, i-a propus să iasă la o plimbare în păduricea de pini de lângă vilă. Era o zi frumoasă de mai, cam răcoroasă, dar însorită. Au mers unul lângă altul pe pământul reavăn, care scârțâia sub pașii lor ca trosnetele leneșe ale unui foc de lemne. Lumina se strecura printre copacii falnici, iar în aer pluteau atâtea miresme, de parcă plămânii nici nu le puteau cuprinde.

— Stelvio, eu nu mai știu ce vreau, începu ea fără ocolișuri.

Înțelesese că viața trece prea repede ca să mai pierzi vremea cu politețuri. Îl privi cu un pic de melancolie, în timp ce-și strângea în jurul trupului sacoul de lână, căci printre crengi nu pătrundea destul soare ca s-o încălzească.

— Înțeleg, răspunse el, pentru că se aștepta la cuvintele acelea.

— Când ne-am logodit, nu te voiam...

Stelvio răspunse cu un zâmbet la franchețea ei. De altfel, nu era un secret că, dacă n-ar fi fost părăsită de Malpighi, Marisa nici nu s-ar fi uitat la el.

— Dar n-aveam de-ales. Ne înțeleseserăm, nu?

Stelvio încuviință.

— Acum lucrurile s-au schimbat. Acum te vreau.

Marisa se opri și făcu o pauză; voia să găsească niște cuvinte simple prin care să-și exprime gândurile complicate ce-i vâjâiau prin cap de când începuse să se simtă mai bine.

— Dar trebuie să pricep de ce.

Stelvio o privea fix și nu se putea hotărî dacă era o veste bună sau una proastă.

— Mă vrei? îi repetă el vorbele, oarecum uimit.

— Ce să-ți dorești mai mult?

Îi scăpă un zâmbet.

El râse potolit.

— Poate exagerezi din pricina bolii, Mari’!

— Ei, nu! răspunse ea amuzată. Ia să-mi spui tu mie, că sunt curioasă: de ce n-aveai iubită când ne-am cunoscut?

El și-a vârât mâinile în buzunarele jachetei și a ridicat din umeri.

— Cu câteva luni înainte să te cunosc, curtam o fată din Primavalle13. Dar părinților ei nu le plăcea că n-am familie, povesti el. Ea mi-a explicat că pentru ai ei eram un individ necunoscut și că, în fine, nu le convenea relația.

— Și de-asta te-a lăsat? întrebă ea disprețuitoare.

— Ei, se vede treaba că nu doar de-asta, oftă el. De altfel, fiindcă învățasem numai până-ntr-a cincea și mă crescuseră preoții, nu prea aveam locuri de muncă bine plătite... Era greu să găsesc o slujbă bună, iar bani să mă-nsor n-aveam.

— Și-ai suferit mult?

Când a rostit întrebarea, și-a dat seama că parcă o încerca o ușoară gelozie.

— De suferit n-am suferit, dar m-a amărât, cugetă el. Cu tine e altfel.

— Păi, decât una de-asta, mai bine lipsă, mormăi ea, punându-se iarăși în mișcare, în timp ce se gândea că, la început, atitudinea familiei Balestrieri față de Stelvio nu fusese prea departe de ceea ce auzise.

Ba chiar, până la urmă, poate că fuseseră și mai meschini, cu oportunismul lor.

S-au așezat pe o bancă izolată, în mijlocul unui petic de soare, și au rămas amândoi în tăcere, până când el n-a mai rezistat și a întrebat:

— Carevasăzică, acum ce se întâmplă?

Marisa oftă adânc.

— Trebuie să ai răbdare, Stelvio, spuse ea, privindu-l cu speranță. Vrei?

— Cum să nu! încuviință el.

— Nu te superi?

— Nu, răspunse el, schițând un zâmbet timid. Mă bucur. Credeam că vrei să-mi dai înapoi inelul.

Își îndreptă privirea spre mâna pe care nu se zăreau bijuterii.

Ea își îngădui un chicotit, uitându-se la propriul deget.

— Mi-e larg fiindcă am slăbit, de-aia nu-l mai port. Mă tem să nu-l pierd!

— Deci pot să sper? Pot să mai trec să te văd?

— Trebuie! exclamă ea, apoi își plecă brusc privirea. Însă trebuie să-ți mai spun ceva...

Suspină trist. Vorbea fără a avea curajul să-l privească. Îi era rușine.

— Doctorul mi-a spus că nu e sigur dacă voi mai putea avea copii. Speranță există, dar e greu.

El îi ridică încetișor bărbia, cu un gest tandru.

— Ascultă, când am ajuns la preoți, orfan, știi câți copii erau acolo care și-ar fi dorit o mamă ca tine?

Marisa îi surprinse privirea, emoționată. Se uitară îndelung unul la celălalt, în tăcere, înainte să pornească înapoi către vilă.

La începutul toamnei, Marisa se refăcuse complet. Începuse să lucreze iarăși la magazin, iar revenirea la rutina zilnică o liniștea mult. Lumea se plictisise s-o tot bârfească. Logodna cu Stelvio Ansaldo, pe care soții Balestrieri îl tratau ca pe un fiu de-acum, era un lucru sigur, despre care nimeni nu mai avea nimic de zis. Uneori mai ziceau unii câte ceva, își mai aminteau vag, dar gurile rele se săturau repede, căci lunile lungi de boală stinseseră scandalul, iar unii începuseră chiar să aibă îndoieli. Poate că, până la urmă, Marisa putea fi acuzată doar că voise să-și schimbe iubitul. Oare nu era Stelvio băiat bun? Oare nu era mai cinstit decât fustangiul ăla de Malpighi? Unele cliente tinere ale magazinului, aflate la vârsta măritișului, s-au gândit chiar că era păcat că nu-l remarcaseră ele înaintea Marisei.

Din când în când, Ettore Balestrieri aducea vorba despre căsătorie, dar ea tărăgăna lucrurile și răspundea vag. Letizia, care intuise nehotărârea fiicei ei, încerca s-o iscodească, dar discret. Însă Marisa se închidea în sine, căci încă nu era în stare să descurce ițele sentimentelor dinăuntrul ei. Năruirea iubirii pentru Malpighi sub povara trădării nu stingea pasiunea pe care o încercase. Dorința, amintirea modului în care i se tăia respirația când îl auzea rostindu-i încetișor numele, căldura buzelor lui pe pielea ei. Cu el se simțise femeie, visase un viitor împreună, în care să se privească în ochi de-a lungul seratelor muzicale de la Gran Caffè Malpighi.

Nu prea conta că împărtășiseră, de fapt, o minciună, o închipuire tinerească în care ea crezuse din naivitate. Pentru ea fusese ceva real. Și Stelvio? El era, într-adevăr, real, adevărat, un refugiu atât de solid, încât nu mai avea nicio strângere de inimă. Sufletele lor se întâlniseră și se legaseră cu o trăinicie indestructibilă prin întâmplări imposibil de uitat. El îi oferise totul, ba chiar și libertatea să renunțe la o logodnă ce se născuse dintr-un gest generos. Pentru că o iubea. Dar ea? Putea ea să-l iubească pe Stelvio? Da, îl iubea. Îl iubea pentru sentimentele acelea pe care el nici nu îndrăznea să le exprime, din pudoare sau poate fiindcă nici măcar nu știa care sunt cuvintele potrivite. Îl iubea pentru că îi era complice și prieten, pentru că știa să-i respecte și să-i înțeleagă tăcerile. Îl iubea pentru că, în timpul prânzurilor în familie, când se uitau unul la celălalt, uneori își imagina familia Ansaldo în jurul mesei. Era de-ajuns ca să fie fericiți? Lunile treceau, dar ea nu găsea răspunsul. Trebuia să aleagă între a renunța la tot din pricina îndoielilor și a risca o căsătorie lipsită de pasiune.

Apoi, într-o după-amiază de duminică, în noiembrie, Stelvio a invitat-o la o plimbare prin centru. S-a pregătit cu grijă în fața oglinzii. Complimentele lui amabile o făceau să se simtă bine, mai ales atunci când, încă trasă la față și cu părul scurt, nu se simțea deloc frumușică. Trebuise să se tundă cât fusese bolnavă, pentru că părul i se subțiase și îi cădea, dar pentru el tot frumoasă era și asta se vedea. A deschis caseta cu bijuterii de pe comodă ca să caute un lănțișor și a dat de inelul de logodnă. L-a probat și a descoperit cu uimire că nu-i mai cădea de pe degetul inelar. A zâmbit mulțumită. S-a uitat fix la mâna ei, gânditoare, și și-a dat seama că nu mai voia să-și scoată inelul acela. I s-a părut răspunsul cel mai simplu și, dintr-odată, s-a simțit fericită. Mai apoi, în timp ce se plimbau unul lângă altul, rosti cuvintele pe care Stelvio Ansaldo le așteptase cu atâta răbdare:

— Vreau să mă căsătoresc cu tine. Să ne căsătorim, Ste’.

Pe mâna acoperită de mănușă purtase toată după- amiaza inelul de logodnă, conștientă că în ziua aceea începea o nouă viață.

S-au căsătorit pe 15 februarie, în biserica Sfântul Ioan Botezătorul, având doar câțiva invitați. Emma i-a făcut Marisei un compleu crem, cu un sacou strâns pe talie și o fustă vaporoasă, și, fără să ia în seamă obiecțiile, i-a dăruit cel mai frumos guler de vizon pe care-l avea. Pentru costumul de mire, Stelvio l-a întrebat pe domnul Ettore, care nu se pricepea deloc, dar până la urmă a găsit un croitor care l-a făcut să intre în biserică așa de elegant, că Marisa era să scape pe jos buchetul de uimire. În timp ce-și ducea fiica la altar, Ettore zâmbea încântat pe sub mustață. Și-au amânat luna de miere pentru anotimpul mai călduros, căci voiau să petreacă vreo câteva zile la mare, și și-au petrecut primele momente de intimitate în apartamentul de pe strada Ilia, pe care soții Balestrieri îl cumpăraseră pentru cea de-a doua fiică a lor cu mulți ani înainte, renovat și mobilat după plecarea chiriașului. După două zile de la nuntă, femeile bârfitoare din cartierul Alberone14 povesteau c-o văzuseră pe Marisa Ansaldo zâmbitoare, făcând cumpărături de la domn’ Federico, măcelarul de încredere, de la care cumpăra fripturi de vită pentru soțul ei, insistând să primească dintr-acelea bune. Mai apoi, cele mai băgăcioase și răutăcioase povesteau că, în primul an de căsătorie, îl făcuse să se îngrașe cu cel puțin zece kilograme, răsplătindu-l cu delicatese.

După doi ani a venit pe lume copilul cel mare al familiei Ansaldo, Ettore. În ziua în care a născut la spitalul San Giovanni, Marisa a vrut-o lângă ea pe sora Bertilla, s-o țină de mână. În timpul travaliului, a pus pe toată lumea să-i promită că nu-i vor arăta copilul lui Stelvio, pentru că voia să i-l prezinte chiar ea pe fiul acela atât de așteptat. Când s-a terminat totul și Marisa s-a simțit pregătită, l-au lăsat să intre pe Stelvio, căruia îi tremurau mâinile și glasul din pricina emoției. Ea ținea copilașul în brațe. Când a ajuns suficient de aproape, Marisa a dat laoparte păturica pe care i-o făcuse bunica și i l-a arătat tatălui, care nu-și mai încăpea în piele de atâta mândrie.

— E băiețel, șopti ea, ca să nu deranjeze somnul copilului lor. Nu-i așa că-i frumos ca un înger?

— Și mai și! doar atât izbuti să șoptească Stelvio, cu o privire complice.

În 1964 s-a născut Elisabetta, o fetiță cu pielea trandafirie. Numai cât se uita la ea, Stelvio se topea de drag, cum nu i se mai întâmplase până atunci. Nici fiica Emmei, Miriam, nici Elisabetta, pe care toți o strigau Betta, nu l-au cunoscut pe bunicul lor, care a murit lovit de un taxi la câteva sute de metri de casă, în timp ce se ducea să ridice un cadou comandat pe-ascuns pentru aniversarea soției sale. Letizia nu și-a mai revenit din durere, așa încât, când un atac de apoplexie i-a paralizat partea stângă a corpului, nu i-a păsat. Dimpotrivă, a suferit din cauză că nu reușise să ajungă la soțul ei, căci lipsa lui Ettore îi tăiase cheful de viață.

Când Betta avea șase ani, doctorul Gualazzi a găsit că suferă de astm și i-a recomandat aerul de mare. Marisa, Stelvio și Letizia, care locuia deja cu ei, s-au așezat în jurul mesei și au hotărât că, pentru binele fetiței, aveau nevoie de o casă la mare. Cu banii primiți drept despăgubire pentru accidentul suferit de Ettore și cu un mic împrumut de la familia Bassevi, au cumpărat o vilișoară cu două etaje, cu o curte frumoasă de jur împrejur, la Torre Domizia15. În vara aceea, starea Bettei s-a îmbunătățit aproape imediat și cu toții au fost mai liniștiți.

După zece ani, chiar la Torre Domizia, într-o dimineață de august, avea să se sfârșească pentru totdeauna viața de dinainte.

1 Stradă celebră din centrul Romei, de-a lungul căreia se află numeroase hoteluri, cafenele și restaurante.

2 Situat în centrul istoric al Romei, la câțiva pași de Vatican, Santo Spirito era cel mai mare spital din Roma în momentul în care este plasată acțiunea romanului; până la transformarea lui în centru pentru congrese în anul 2000, pentru a conserva patrimoniul arhitectural remarcabil, era și cel mai vechi spital din Europa, fiind fondat în 727.

3 TETI, acronim pentru Società Telefonica Tirrena, a fost, din 1924 și până în 1964, o companie de telefonie italiană care își desfășura activitatea în unele regiuni cu ieșire la Marea Tireniană, printre care și Lazio, cu reședința la Roma.

4 Stradă cu numeroase magazine, situată în afara zonei centrale a Romei, într-un cartier mai curând muncitoresc.

5 Cartier de la periferia Romei.

6 Largo Santa Susanna este o piață din centrul Romei, unde se află și astăzi sucursalele mai multor bănci.

7 Raffaello Matarazzo (1909-1966), regizor, scenarist și critic de film italian, cu o carieră eclectică în privința genurilor abordate. Trimiterea din roman face referire la filme precum Lanțuri (1949), Paolo și Francesca (1950), Copiii nimănui (1951), cu subiect de melodramă, foarte îndrăgite de publicul italian, pe care Matarazzo le-a regizat în anii 1950 și care au bătut recordurile de încasări.

8 Cu origini în secolul al XVIII-lea, când membri ai dinastiei de Bourbon au întemeiat manufactura regală de porțelan, obiectele decorative produse în zona Capodimonte din Napoli se caracterizează prin compoziții florale foarte elaborate, fiind deosebit de apreciate.

9 Referire la unul dintre cele mai tragice episoade ale celui de-Al Doilea Război Mondial, când, la 19 iulie 1943, au început bombardamentele Aliaților asupra Romei. Bombardierele Statelor Unite vizau gara San Lorenzo, din cartierul roman cu același nume, situat nu departe de centrul orașului. Bombele au afectat însă și zonele limitrofe, provocând numai în cartierul San Lorenzo 717 victime. Numeroși locuitori rămași fără locuințe în urma bombardamentelor s-au refugiat la periferia orașului, sub arcadele apeductului Felice (lat. Aqua Felix), construit în 1587 la ordinul Papei Sixt al V-lea. Acolo și-au construit barăci improvizate, trăind în condiții igienice precare până în anii ’70, când au fost evacuați și li s-au dat locuințe sociale.

10 Trecătoare din Alpii Italieni, care face legătura între regiunile Trentino Alto Adige și Lombardia, situată la o altitudine de 2757 m, fiind astfel cea mai înaltă trecătoare din Italia. Pe parcursul Primului Război Mondial, în zonă s-au dat lupte grele în încercarea de a opri avansarea armatei austriece, având în vedere importanța strategică a vârfurilor muntoase din preajmă.

11 Castelli Romani sau, mai scurt, Castelli, este denumirea generică pentru orășelele și comunele din apropierea Romei, în partea de sud-est — printre care se numără și Grottaferrata, destinația personajelor — unde marile familii aristocratice își construiseră castele și, ulterior, în perioada renascentistă și mai ales barocă, reședințe de vacanță și de relaxare.

12 Vittoriano, numit și Altarul Patriei [it. l’Altare della Patria], deoarece este dedicat unificării Italiei și găzduiește flacăra mereu aprinsă pe mormântul Ostașului Necunoscut, este unul dintre cele mai impunătoare monumente din centrul Romei. Construit în perioada 1885–1935 într-un stil eclectic, cu numeroase elemente neoclasice, clădirea iese în evidență prin dimensiunile considerabile și prin albul strălucitor al fațadei de marmură, în contrast cu cărămiziul fațadei Palatului Venezia și al vestigiilor de epocă romană din împrejurimi.

13 Cartier periferic în partea de nord-est a Romei, unde, în timpul regimului fascist, s-au construit locuințe ieftine pentru populația evacuată din zona centrală a orașului pentru a face loc marilor bulevarde care să lege puncte istorice importante.

14 Zonă din partea de sud-est a Romei, cuprinsă între străzile Appia Nuova, Latina și Tuscolana, al cărei nume popular este dat de un augmentativ, însemnând în italiană „copac mare“; acesta provine de la un stejar secular care se afla într-una dintre piațete. Strada Ilia, menționată anterior, se află în această zonă.

15 De fapt Baia Domizia, localitate la sud de Roma, aflată în regiunea Campania, în Golful Gaeta de pe coasta Mării Tireniene, cunoscută pentru plajele frumoase și priveliștile spectaculoase. Printre monumentele din zonă se număra și un turn construit în secolul al X-lea la gura de vărsare a fluviului Garigliano, distrus la finele celui de-Al Doilea Război Mondial de trupele germane aflate în retragere. De aici, probabil, provine contaminarea numelui localității în romanul de față.