Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Design și ilustrație copertă:

Tudor-Gabriel Motroc

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Redactare:

Irina Tudor Dumitrescu

Lector:

Gabriela Riegler

DTP:

Răzvan Nasea

Corectură:

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: LE SACRE DES PANTOUFLES
Du renoncement au monde

Autor: Pascal Bruckner

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2445-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2662-0

Prolog

Ipoteza Oblomov

Oblomov este un proprietar de moșie din împrejurimile Sankt Petersburgului, de la mijlocul secolului al XIX-lea. Om cinstit și corect, suferă totuși de o aplecare naturală spre inerție*. Locuiește nu atât în casa, cât pe divanul lui și nu atât pe divan, cât în halatul oriental și larg, și nu atât în halat, cât în papucii lui „prelungi, moi și încăpători“. Trupul îi e flasc, mâinile durdulii, toate mișcările îi sunt marcate de o moliciune grațioasă: cea mai mare parte a timpului, Oblomov o trăiește culcat. Mersul, ridicarea în picioare sunt pentru el niște întreruperi între două sejururi pe pat ori pe sofa: „Când era acasă — şi era mai întotdeauna acasă — stătea tot timpul culcat în aceeaşi odaie unde l-am găsit şi care-i servea în acelaşi timp de iatac, de birou şi de salon.“ Oblomov este tipul veleitarului surmenat, pe care-l torturează până și gândul a ceea ce are de făcut. „De cum se scula dimineaţa din pat, îndată după ceai, se şi lungea pe divan şi, cu capul sprijinit într-o mână, începea să se gândească, fără să-şi cruţe puterile, până când sfârşea prin a-şi obosi capul de atâta muncă şi conştiinţa îi şoptea: «Ajunge! Destul ai făcut azi pentru binele obştesc!»“ Simpla concepere a unei scrisori îi ia săptămâni, ba chiar luni, și are nevoie de o ceremonie complexă. Fiecare hotărâre presupune un cost psihologic enorm. Valetul lui, Zahar, doar în aparență ascultător, își neglijează îndatoririle și lasă casa într-o dezordine de nedescris. În unele zile, Oblomov uită să se mai scoale, deschide un ochi pe la patru după-amiaza și își spune că un altul în locul lui ar fi dat gata deja un volum serios de muncă. Numai la gândul acesta se simte copleșit și adoarme la loc. Oblomov a fost un îngeraș de copil mult prea răsfățat de părinții care-l cocoloșiseră ca pe o plantă fragilă. De altfel, viața-i începuse cu extincția: „Chiar din prima clipă de când am fost conştient de existenţa mea, am simţit că încep să mă sting“.

Când prietenul lui, Stolz, îi prezintă o tânără, Oblomov intră în panică. E îngrozit fie și numai la gândul de a-și împărți viața cu o soție, de a ieși în lume, de a citi ziare, de a trăi în societate. Chiar dacă se îndrăgostește de fermecătoarea Olga, a cărei sarcină este să-l vegheze să nu mai adoarmă ziua și alături de care face lungi plimbări, tot nu se poate hotărî să ducă până la capăt relația. Ea îl tachinează, vrea să-l dezobișnuiască de siesta sistematică, îi reproșează că nu e mai îndrăzneț, că se arată un neîndemânatic. Îl face laș și sfârșește prin a-și pierde orice nădejde în „vechitura asta fleșcăită“. Copleșit de presiuni, excedat în permanență de activități lipsite de importanță, dar pe care nu are niciodată timp să le încheie, până la urmă Oblomov rupe relația. La 30 de ani, se pregătește neîncetat „să înceapă să trăiască“. Aceasta este maladia de care suferă: abulia, somnul și lăsarea pe-altă dată.

„Când nu ştii pentru ce trăieşti, o duci aşa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poţi uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi şi pentru ce vei trăi mâine?“ Incapabil să iubească, să călătorească, să facă ceva util, încetează curând să mai iasă și se afundă până peste urechi între perne. Arendașul, apropiații îl fură cu nerușinare și-l lasă fără resursele — și așa firave — provenite din recoltă. Când în sfârșit se mută într-o locuință mai mică și se îndrăgostește de gazda cu brațele albe, continuă să se lase tras pe sfoară de fratele acesteia.

În pofida aparenței de comedie burlescă, Oblomov este o descriere tulburătoare a imposibilității de a exista. Cu cât personajul doarme mai mult, cu atât are mai multă nevoie de odihnă. Nu a cunoscut niciodată vreo mare bucurie și, la fel, a reușit să evite și marile dureri. A ținut în el lumina care căuta o ieșire, „și-a ars pereții închisorii“ și apoi s-a stins. Voind fără a putea, nu a mers niciodată mai departe, fiindcă să meargă mai departe „însemna să lepede halatul comod, nu numai de pe umeri, dar şi de pe sufletul şi mintea sa“. Își încheie viața întinzându-se liniștit în sicriul spațios al restului zilelor, sicriu pe care și-l făcuse cu mâinile lui.

* I.A. Goncearov, Oblomov, traducere de Tatiana Berindei și Ștefana Velisar Teodoreanu, Editura pentru Literatură, colecția Biblioteca pentru toți, București: 1964 (N.r).

Capitolul 1

Cei patru cavaleri ai Apocalipsei…

De ce Oblomov în 2022? Fiindcă a fost eroul izolării, fără însă a dispune de Netflix și internet, și poate că va fi și eroul post-izolării. Bărbatul sau femeia culcați am fost noi, ați fost voi în acea existență de exercițiu la sală, la care am fost obligați timp de doi ani. Pandemia a fost un dublu moment de cristalizare și de accelerare. A consacrat o mișcare istorică existentă cu mult înainte, triumful fricii și paradoxala bucurie a vieții obstaculate. Odată cu ea, carantinarea, voluntară sau prin constrângere, a ajuns o opțiune posibilă pentru oricine, un refugiu pentru firile fragile. Romanul lui Goncearov poate că este mai puțin o pictură a sufletului rus, cum îl deplângea Lenin, cât o premoniție împărtășită întregii omeniri, nu o literatură de divertisment, ci de avertisment. Marile cărți sunt acelea care sunt citite și recitite fiindcă lămuresc evenimente pe care par a le anunța și care au loc mult după apariția lor. Există cel puțin două literaturi ruse, una a rezistenței în fața opresiunii — Boris Pasternak, Vasili Grossman, Varlam Șalamov, Alexandr Soljenițîn, Svetlana Alexievici —, cealaltă a disperării și a fatalismului, și ambele își răspund în oglindă. Și una, și alta oferă exemple fără echivalent de curaj în fața ororii și de renunțare în fața destinului, ba chiar de drag de servitute (geniul unui Dostoievski a reușit să le împace în mod echitabil). În ambele cazuri, capacitatea lor de clarificare rămâne inegalabilă.

Dincolo de tragedia fastidioasă pe care a reprezentat-o pentru miliarde de oameni, criza sanitară a relansat cu vigoare dezbaterea dintre prudență și îndrăzneală, dintre nomazi și casnici, dintre pionierii exteriorului și exploratorii din spatele ușilor închise. Secolul XXI, început cu atentatele din 11 septembrie 2001, continuă în zilele noastre cu amenințarea dereglărilor climatice, persistența coronavirusului și, în sfârșit, cu războiul declarat de Rusia Ucrainei și Europei. Tot atâtea calamități care favorizează ceea ce ar putea fi numit Marea Retractare. Această acumulare de nenorociri traumatizează durabil un tineret crescut, cel puțin în Europa de Vest, în căldura păcii și făgăduința bunăstării și care nu este deloc pregătit să înfrunte adversitatea. Sfârșitul secolului XX a fost o perioadă de deschidere atât pe planul moravurilor, cât și al călătoriilor. Epoca aceea s-a terminat: a început de-a binelea încuierea spiritelor și spațiilor. Se lansează turismul orbital pentru milionari, dar trecerea unei frontiere sau ieșirea din casă rămăsese până de curând problematică. Covidul a căzut ca un astru providențial peste o lume occidentală care nu mai credea în viitor și nu mai vedea în deceniile următoare decât confirmarea prăbușirii sale, încununând toate aceste angoase cu pecetea teribilă a morții posibile. Cu toate acestea nu a fost decât un revelator al mentalităților noastre.

Cele două ideologii dominante în Occidentul contemporan, declinismul pe de o parte, catastrofismul pe de alta, au cel puțin un punct comun: recomandarea supraviețuirii. Trăim concurența nenorocirilor care se prezintă toate ca priorități absolute, dar și competiția sfârșiturilor lumii, care mai degrabă se însumează decât să se anuleze unele pe altele: avem de ales între a muri din cauza unei maladii, a căldurii extreme, a atentatelor sau a bombelor dușmane. Pentru a parodia o formulare a lui Churchill în legătură cu Balcanii, de douăzeci de ani încoace suntem supuși la mai multă istorie decât putem înghiți. Perioadă pasionantă, fără îndoială, dar dureros de pasionantă.

Din acest punct de vedere, câți au trăit ca pe un șoc întoarcerea la normalitate? Interdicția i-a încurcat, încheierea interdicției i-a deprimat. Nu cumva vor regreta acest coșmar carceral pe care-l blestemau cordial când fusese decretat? La fel ca prizonierii care suspină, odată descătușați, după gratiile închisoriiși pentru care libertatea are gustul amar al anxietății. Ei sunt gata să profite de orice pretext pentru a fi din nou claustrați. Și asta întrucât celulele, la fel ca locuința, sunt microcosmosuri suficiente prin ele însele, cu condiția să fie echipate tehnologic. Mai mult decât izolarea impusă, e de temut autoizolarea de bunăvoie în fața unei lumi periculoase. Închisoarea aleasă nu are nici ziduri, nici lanțuri, nici gardieni. Paznicul e-n capul nostru. Această perioadă a vieții a permis o ușurare formidabilă a constrângerilor sociale: reducerea contactelor, ieșiri limitate, petreceri scurtate, muncă de acasă, șefi absenți, trai în halat sau în pijama, delăsare autorizată, minunată degenerescență. Celălalt, ca element perturbator și ca ispită, a dispărut, ținut la distanță. Cel puțin pentru unii, a fi izolați între patru pereți s-a dovedit o plăcere: starea de asediu, masca, opreliștile, societatea la nu mai puțin de un metru și jumătate ne contrariau, dar ne și ofereau cadre clare. Trecuserăm de la claustrofobie, de la teama de a fi închiși, la agorafobie, la spaima de spațiile largi. Pandemia ne-a neliniștit, dar ne-a și scăpat de o grijă încă și mai mare: problema libertății.