1

Baumgartner stă la masa de lucru din camera de la etaj, pe care o numește când birou, când cogitorium, când bârlog. Stă cu stiloul în mână, ajuns la jumătatea unei fraze din cel de-al treilea capitol al monografiei sale despre pseudonimele lui Kierkegaard, când își amintește că volumul din care trebuie să citeze ca să încheie fraza e jos, în living, unde-l lăsase în noaptea precedentă, înainte să urce la culcare. Când coboară după carte, își mai amintește că promisese s-o sune pe sora lui în acea dimineață la ora zece și, cum e aproape zece, hotărăște să se ducă la bucătărie și s-o sune înainte să recupereze cartea din living. Însă când intră în bucătărie, un miros puternic, înțepător îl face să se oprească locului. Ceva a luat foc, își spune, iar când se apropie de aragaz, vede că unul dintre ochiurile din față fusese lăsat să ardă cu o flacără slabă, persistentă, care roade fundul micii oale de aluminiu pe care o folosise în urmă cu trei ore ca să-și pregătească cele două ouă moi pentru micul dejun. Stinge ochiul, după care, fără să stea pe gânduri, adică fără să se obosească să aducă o mănușă sau un prosop de bucătărie, ia de pe aragaz oala cu ouă distrusă, fumegând, și se arde la mână. Baumgartner țipă de durere. O fracțiune de secundă mai târziu, scapă oala, care cade pe podea cu un sunet strident, zăngănitor, apoi, încă scâncind de durere, se repede la chiuvetă, dă drumul la apă rece, își vâră mâna dreaptă sub jet și o ține așa trei sau patru minute, lăsând șuvoiul rece să-i curgă pe piele.

Baumgartner își șterge cu grijă mâna cu un prosop de bucătărie, sperând că va scăpa fără bășici pe degete și în palmă, apoi se oprește câteva clipe ca să-și îndoaie degetele, își mai tamponează mâna cu prosopul de câteva ori, apoi se întreabă ce caută în bucătărie. Până să-şi aducă aminte că ar fi trebuit să-i telefoneze surorii lui, sună telefonul. Ia receptorul din furcă și mormăie un alo prudent. Soră-sa, își spune el, amintindu-și în sfârșit ce caută acolo și, cum trecuse de zece și el n-o sunase, e absolut convins că persoana de la capătul firului e Naomi, sora lui mai tânără și certăreață care va începe mai mult ca sigur discuția dojenindu-l pentru că iar uitase s-o sune, ca de obicei, dar când persoana începe să vorbească în receptor, se dovedește că nu e Naomi, ci un bărbat, un bărbat necunoscut, cu o voce nefamiliară, care îngaimă un soi de scuze pentru întârziere. Ce întârziere? întreabă Baumgartner. La cititul contorului, spune bărbatul. Trebuia s-ajung la ora nouă, țineți minte? Nu, Baumgartner nu ține minte, nu-și amintește ca în ultimele zile sau săptămâni să fi trăit vreo clipă cu impresia că cititorul de contor de la compania de electricitate urma să sosească la el la ora nouă, așa că-i spune bărbatului să nu-și facă probleme, are de gând să stea acasă toată dimineața și toată după-amiaza, dar angajatul companiei electrice, care pare tânăr, neexperimentat și dornic să se facă plăcut, insistă să-i explice că pe moment n-are timp să-i explice de ce nu fusese punctual, dar avusese un motiv întemeiat, un motiv independent de voința lui și va ajunge cât de repede va putea. Bine, spune Baumgartner, ne vedem atunci. Închide telefonul și privește în jos la mâna lui dreaptă, care a început să pulseze de la arsură, dar când își examinează palma și degetele, nu observă niciun semn că pielea s-ar bășica sau jupui, ci doar un soi de roșeață întinsă. Nu-i așa de rău, se gândește el, e suportabil, după care tot el își spune, la persoana a doua, să știi că ai avut noroc, băi, prostovane.

Îi trece prin minte că ar trebui s-o sune pe Naomi chiar în acel moment, ca să i-o ia înainte, dar în clipa când ridică receptorul din furcă și dă să formeze numărul ei, se aude soneria de la ușă. Din plămânii lui Baumgartner iese un oftat prelung. Cu tonul piuindu-i încă în mână, pune jos telefonul și se îndreaptă spre ușă, trăgând înciudat un șut oalei arse când iese din bucătărie.

Se înseninează când deschide ușa și vede că e Molly, angajata UPS, o vizitatoare frecventă care-și câștigase cu vremea statutul de... de ce anume? Nu chiar prietenă, dar e deja mai mult decât o cunoștință, dat fiind că de cinci ani vine la ușa lui de două, trei ori pe săptămână, și adevărul e că singuraticul Baumgartner, a cărui soție e moartă de aproape zece ani, e îndrăgostit în secret de această femeie bondoacă, în vârstă de treizeci și ceva de ani, căreia nici măcar nu-i știe numele de familie, pentru că, deși Molly e afro-americană, spre deosebire de soția lui, ceva din ochii ei îi amintește de răposata lui Anna ori de câte ori o privește. Se întâmplă de fiecare dată, deși n-ar putea pune degetul pe acel ceva. Poate că e impresia de vioiciune, deși e mult mai mult decât atât, sau ceva care ar putea fi descris ca agerime radioasă sau, dacă nu-i nici asta, atunci pur și simplu forța unei personalități iluminate, vivacitate omenească în toată splendoarea ei vibrantă, emanând din interior spre exterior într-un dans complex, încrucișat al sentimentelor și gândirii — poate ceva de genul ăsta, dacă are vreo logică, dar oricum s-ar numi acel lucru pe care-l avea Anna, îl are și Molly. Din acest motiv, Baumgartner s-a obișnuit să comande cărți de care nu are nevoie, pe care nu le va deschide niciodată și până la urmă le va dona bibliotecii publice locale, cu unicul scop de a petrece un minut sau două în compania lui Molly de fiecare dată când sună la ușă pentru o livrare.

Bună dimineața, domnule profesor, spune ea, oferindu-i zâmbetul ei luminos ca pe o binecuvântare. V-a mai sosit o carte.

Mulțumesc, Molly, spune Baumgartner, zâmbindu-i la rândul lui când ea îi întinde pachetul subțire, maroniu. Cum te simți azi?

E încă devreme — prea devreme ca să mă pronunț —, dar deocamdată sunt mai mult suișuri decât coborâșuri. E greu să te întristezi într-o dimineață superbă ca asta.

Prima zi frumoasă a primăverii — cea mai bună zi din an. Hai să ne bucurăm de ea cât încă se poate, Molly. Niciodată nu știi ce te așteaptă.

Ăsta-i adevăru’, răspunde Molly. Râde scurt, complice, după care, înainte ca el să poată ticlui o replică deșteaptă sau amuzantă care să prelungească discuția, îi face cu mâna de rămas-bun și se întoarce la mașină.

Asta-i place lui Baumgartner la Molly, printre multe altele. Întotdeauna râde la comentariile lui nesărate, chiar și la cele mai slabe, cele care fac într-adevăr fâs.

Se întoarce la bucătărie și pune pachetul cu cartea, nedeschis, peste maldărul de pachete nedeschise înghesuite într-un colț al camerei, lângă masă. În ultima vreme, turnul s-a înălțat atât de mult, încât unul sau două astfel de dreptunghiuri maronii în plus par suficiente ca să dărâme șandramaua. Baumgartner își propune ca mai târziu în cursul zilei să scoată cărțile din învelișurile lor de carton și să le transfere apoi în cea mai goală dintre numeroasele cutii de carton care zac pe veranda din spate, tot cu cărți nedorite, de donat bibliotecii publice. Da, da, își spune Baumgartner, știu c-am promis să fac asta data trecută când a fost Molly pe-aici, ca și în alte dăți, dar acum chiar sunt pus pe treabă.

Se uită la ceas și vede că e zece și cincisprezece. S-a făcut târziu, își spune el, dar poate nu e prea târziu ca s-o sune pe Naomi și să i-o ia înainte, ca să n-apuce ea să-l împroaște cu insulte scabroase. Întinde mâna după telefon, dar când să-l ia din furcă, drăcușorul alb sună iar. Iar presupune că e sora lui și iar se înșală.

O vocișoară tremurătoare răspunde la alo-ul lui mormăit cu o întrebare care abia se-aude: Domnule Baumgartner? Cuvintele sunt rostite de cineva atât de tânăr și evident suferind, încât Baumgartner e năpădit de spaimă, de parcă fiecare organ din trupul lui ar începe brusc să funcționeze la viteză dublă față de cea normală. Când întreabă cine e, vocea îi răspunde Rosita și înțelege imediat că trebuie să se fi întâmplat ceva cu doamna Flores, femeia care venise pentru prima oară să facă menajul la câteva zile după înmormântarea Annei și de-atunci continuase să vină de două ori pe săptămână ca să spele podelele, să aspire covoarele, să se ocupe de rufele lui și de nenumărate alte treburi domestice, salvându-l de nouă ani și jumătate de la mizerie și dezordine, doamna Flores cea destoinică, de nădejde, tăcută și introvertită, cu soțul ei care muncește în construcții și cei trei copii, băieții mari și micuța Rosita, o fată slăbănoagă de doisprezece ani cu niște ochi căprui superbi, care-i face o vizită în fiecare an de Halloween ca să-și primească punguța cu dulciuri.

Ce s-a întâmplat, Rosita? întreabă Baumgartner. A pățit ceva maică-ta?

Nu, nu mama, spune Rosita. Tata.

Baumgartner așteaptă câteva momente, în timp ce fata dă frâu liber lacrimilor adunate într-o scurtă repriză de plâns repede înăbușită și, pentru că micuța se străduiește să se controleze și nu-și dă drumul de tot, răsuflarea ei se transformă într-o serie de icnete și tremurături sacadate. Baumgartner înțelege că, întrucât doamna Flores ar fi trebuit să treacă pe la el în acea după-amiază, iar fiica ei nu e la școală, ci în vacanța de primăvară, o instruise pe Rosita să-l sune pe domnul Baumgartner și să-i spună de urgență, în timp ce ea plecase să dea piept cu cine știe ce i se întâmplase soțului ei.

Când icnetele și lacrimile înăbușite se mai potolesc, Baumgartner pune următoarea întrebare.