Această carte a apărut cu sprijinul oferit de TRADUKI, o rețea literară din care fac parte Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale din Republica Austria, Ministerul Afacerilor Externe din Republica Federală Germania, Fundația Culturală Elvețiană Pro Helvetia, Grupul de Interes Übersetzerinnen Übersetzer (Literaturhaus Wien) din partea Ministerului Federal pentru Artă, Cultură, Servicii Publice și Sport al Republicii Austria, Goethe-Institut, Fundația S. Fischer, Agenția Slovenă de Carte, Ministerul Culturii și Massmediei din Republica Croația, Ministerul pentru Societate și Cultură al Principatului Liechtenstein, Fundația Culturală Liechtenstein, Ministerul Culturii din Republica Albania, Ministerul Culturii și al Informației din Republica Serbia, Ministerul Culturii din România, Ministerul Educației, Științei, Culturii și Sportului din Muntenegru, Târgul de Carte de la Leipzig, Ministerul Culturii din Republica Macedonia de Nord și Ministerul Culturii din Republica Bulgaria.

Cuvânt-înainte

Ce aș mai putea să adaug la aceste povestiri înainte ca fiecare amintire legată de scrierea lor să-și fi luat zborul? De exemplu, faptul că cele mai multe dintre ele sunt create după-amiaza. În acele ore de lâncezeală și binecuvântare, în punctul orb al zilei, care te poate duce oriunde…

Cartea a apărut prima dată în anul 2001, chiar la începutul secolului, aproape simultan cu a doua ediție a Romanului natural. Astfel că cele două titluri s-au asimilat oarecum. Au și fost citite împreună ca formând un tot: Un roman natural și alte povestiri.

Scurtele povestiri O muscă în pisoar, O poveste dintr-o gară, O ultimă povestire despre anii ’90 au fost scrise spre a fi publicate pe prima pagină a Ziarului literar. Tradu­cerea în limba engleză a povestirii L. a apărut în antologia anuală a revistei Ellery Queen’s Mystery Magazine, selecția ficțiunilor cu crime și mistere fiind la latitudinea redacției. Pentru prima oară în viața mea, am primit un cec din America și m-am simțit ca Chandler. Din prostie, nu am continuat cu acest gen, așa că cecul a rămas unic.

O parte dintre povestiri au fost destinate revistelor, dintre care multe nu mai sunt printre noi (nu eu am fost cel care le-a ucis), dar mă simt dator să le amintesc aici — Vitamina B (unde au apărut A opta noapte, Despre gustul numelor), Anotimpul, Revista bulgară lunară, ediția în limba bulgară a Lettre Internationale1… În câteva dintre povestiri, Gaustin apare și dispare după propria dorință, ceea ce i-a determinat pe editorii cehi și pe cei germani ai cărții să opteze pentru titlul Gaustin sau Omul cu mai multe nume. O a doua povestire a fost scrisă în jurul unei inițiative bulgaro-maghiare de a continua subiectul lui Dezső Kozstolányi despre conductorul de tren bulgar. Iar Sufletul porcului de Crăciun și-a găsit locul chiar în numărul de Crăciun al unui cunoscut ziar danez. În aceeași perioadă, prințesa lor se căsătorea pe prima pagină, foarte aproape de anunțul cu sufletul înălțat la Ceruri al porcului bulgar. Aș fi curios să știu cum s-au combinat cele două în mintea cititorului danez. Și cum se traduce cuvântul „гъзорък“2.

Cele mai multe scrisori și suspine a suscitat povestirea Bujori și flori de nu-mă-uita. Cineva mi-a povestit cum un băiat și o fată au hotărât să rămână împreună grație acestei povestiri. Băiatul ezita, fata i-a dăruit cartea, în care pusese un semn exact la pagina unde se găsea istorioara mea. Ea i-ar fi spus, dacă acum nu se va întâmpla să fim împreună, după un timp s-ar putea să ajungem precum cele două personaje care, în aeroport, își inventează o viață în doi. Și s-au căsătorit. Omul își asumă responsabilități neașteptate, iar scriitorul se află sub prezumția de vinovăție. Pentru că ispitește soarta, de parcă nebunia oarbă a acesteia sau prostia ei nu ar fi de ajuns.

Totuși, de ce Și alte?… Care e acea povestire lipsă de la început? Dar dacă o astfel de povestire nici nu există? Eu consider că toate au importanța lor, indiferent dacă sunt despre muște, despre îndrăgostiți sau despre sufletul unui biet porc în preajma sărbătorii de Crăciun. Fiecare istorioară are dreptul de a fi povestită și ascultată. Într-un loc în carte, Gaustin spune că, și atunci când din punct de vedere strategic am pierdut jocul, mutările inutile ale povestirilor noastre vor amâna întotdeauna finalul. Chiar dacă ele sunt relatări despre eșecuri, înfrângeri…

De ce povestiri și nu narațiuni? Narațiunea este un text bine structurat, supus unor reguli și unei tradiții scrise. Dar (din punct de vedere pur istoric) povestirea a fost înaintea narațiunii. Ea e vie, neterminată, neglijentă și fragilă. Aceste lucruri eu le consider de valoare. Povestirea încă mai păstrează amintirea buzelor care au spus-o, a urechilor care au purtat-o.

Titlul cărții se poate citi și în acest fel: Gheorghi Gospodinov și alte povestiri — dacă am conveni asupra faptului că autorul e doar una din aceste povestiri și, de departe, nu cea mai reușită.

De la apariție, nici un cuvânt din carte nu a fost schimbat, dar ea nu mai e aceeași ca acum 12 ani. În primul rând, pentru că cititorul nu mai e același. În al doilea rând, pentru că nimeni nu poate intra de două ori într-una și aceeași povestire, cum tot Gaustin spunea.

Ce altceva? Jumătate din ce e povestit aici se bazează pe lucruri întâmplate, cealaltă jumătate, pe pure invenții, ceea ce e totuna. Și, oricum, aceasta e doar preocuparea autorului.

Pentru ce au fost necesare aceste cuvinte? Și ce am vrut să spun cu ele? V-am reținut puțin în prag (o mutare naivă), cât să ies eu, iar voi să intrați. În această întârziere, în această întâlnire și în această trecere unul pe lângă celălalt se află uneori tot sensul povestirilor noastre.

Lectură plăcută și mulțumesc că existați. Nu mai am altceva de zis.

G.G.

iulie, 2013

Nu trebuie să te oprești niciodată din a-ți spune povestea…

Paul Ricoeur

Nimeni nu poate intra de două ori într-una și aceeași povestire.

Gaustin

A opta noapte

Într-o noapte, străbunicul lui, plecat cu oile la păscut departe de sat, s-a oprit într-o poiană mai ferită, lângă o pădurice. Și cum stătea el așa, cu gândul departe, să fi fost puțin după miezul nopții, cam atunci când apar ielele, ceva l-a împuns din spate, pe la umăr. De frică, a amuțit și a asurzit pe dată. Nu era nimeni în spatele lui. S-o fi mișcat vreo oaie și l-o fi atins. Câte zile a mai avut de trăit, pe toate și le-a petrecut în surzenie și muțenie.

Când era copil, istorioara asta îl făcea mereu să zâmbească. Ce chestie, o oaie!

Mai târziu, o povestea ca pe cel mai îngrozitor lucru pe care-l auzise vreodată. De fapt, ce ne arată ea, că moartea nu are vreun semn distinctiv pe frunte… Hm, o oaie.

Într-o seară se întorcea, ca de obicei, acasă de la serviciu. În acea perioadă începuse deja să-l enerveze gândul că, încet-încet, își pierde auzul. I se întâmpla să nu audă alarma de la ceas, telefonul și unele vorbe spuse mai încet. Unii începuseră chiar să facă glume pe seama acestei temeri a lui. De cum a deschis ușa, l-a lovit mirosul venit de la trei scrumiere pline cu mucuri de țigară (cu o seară înainte invitase niște colegi), s-a întins pe canapea și a aprins radioul, așezat lângă capul lui. Lumina de la becul aparatului se vedea, dar din el nu ieșea niciun sunet. Imediat a dat drumul și la televizor, pe ecran o femeie citea ultimele știri ale zilei, dar nu se auzea nimic din ce spunea. Nu se auzea nimic. Nimic…

Și exact atunci, cu o secundă înainte de a muri de spaimă, a auzit extrem de clar cuvintele De ce te faci că nu mă auzi, fă?, venite de undeva de sus, de la etajul de deasupra, de la vecinul mereu beat, care își bătea nevasta în mod regulat. A fost o revelație. Omul a umblat la butonul de volum al televizorului și a auzit limpede cum crainica îi urează Noapte bună. A înțeles că închiderea sonorului a fost o glumă din partea oaspeților săi din seara dinainte.

Șapte luni mai târziu, într-adevăr, omul și-a pierdut complet auzul. Asta așa, ca o glumă.

Doamnelor și domnilor,

De-a lungul foarte numeroaselor mele conferințe am observat că se preferă ceea ce e personal în detrimentul a ceea ce e general, ceea ce este concret față de ceea ce e abstract.

Astfel și-a început domnul Jorje a șaptea prelegere nocturnă, bazându-se pe „modesta sa orbire personală“. Acest bărbat a ales prevăzător orbirea ca temă a celei de-a șaptea nopți, iar dacă mă întrebați pe mine aceasta e tema tuturor nopților sale, a celor trecute și a celor ce vor urma. Pierderea vederii, doamnelor și domnilor, după cum vă dați singuri seama, îi conferă, de departe, mai multe puteri celui care se folosește de ea. Spre deosebire de surzenie, despre care vă voi relata — din modesta experiență a propriei surzenii parțiale — în cea de a opta noapte, cea extraordinară, a acestui seminar care se încheie în chip atât de fericit.

Am înțeles, destul de târziu, că noi înșine insistăm cu o ardoare inexplicabilă, pe tot parcursul vieții, asupra nefericirilor pe care soarta (sau orice alt nume doriți să dați acestei instanțe) ni le scoate în cale cu deosebită dărnicie. Îmi amintesc, copil fiind, că am inventat, împreună cu tovarășii mei de joacă, un joc în care aveam de ales între două rele. Ce ai prefera, să rămâi fără un picior sau fără o mână? Era firesc să optezi pentru păstrarea piciorului, azi nu aș putea să vă spun exact de unde venea această convingere. Cealaltă alegere disperată era între ochi și urechi.