Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Manuela Sofia Nicolae

Design și ilustrație copertă:

Faber Studio (Adelina Butnaru)

Director producţie:

Cristian ClauDiu Coban

Dtp:

RĂZVAN NASEA

Corectură:

DANA ANGHELESCU

Cristina Teodorescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2109-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-2208-0

Introducere

Din perspectivă istorică, fenomenele de tip hipnotic au fost descrise din cele mai vechi timpuri în toate culturile cunoscute (Wickramasekera, 2015). În majoritate, referirile la aceste fenomene conţineau legături cu magicul şi supranaturalul.

Franz Anton Mesmer (1734–1815) a fost prima persoană care a vorbit despre hipnoză, fără a face apel la magie.

Integrarea hipnozei în cadrul ştiinţific medical, în anul 1958, ca disciplină de studiu, urmată de recunoaşterea ca strategie utilizabilă de către psihologi în 1960 de către Asociaţia Psihologilor Americani, a permis rafinarea actului psihoterapeutic şi a adus beneficii ulterioare indiscutabile pacienţilor.

Vorbind despre natura hipnozei şi despre existenţa transei ca fiind fenomene ce se petrec zilnic, în mod firesc, pentru nenumărate persoane, se poate spune că viaţa umană interioară este pe cât de bogată, pe atât de specific individualizată.

Tratatul de față este în primul rând o abordare științifică și pragmatică a hipnozei clinice, care își propune să prezinte cât mai pe larg posibilele utilizări și beneficii ale acesteia și să delimiteze aplicativitatea clinică în domeniul dezvoltării personale a hipnozei de fenomenele paranormale. Unul dintre obiectivele noastre esențiale a fost de a aduce hipnoza pe terenul științei și practicii medicale, așa cum merită. Nu trebuie să înțelegem de aici în niciun caz că hipnoza este un panaceu și că poate înlocui un tratament medical de specialitate.

Astfel, am încercat să spulberăm miturile și temerile legate de practicarea hipnozei, care îi mai împiedică încă pe mulți să apeleze la acest instrument cu adevărat valoros și să se bucure de multiplele beneficii ale acesteia.

Într-un al doilea segment al volumului, este descrisă pe larg multidimensionalitatea hipnoterapeutică aplicativă, evidenţiind prin exemple de scenarii hipnotice şi studii de caz modul în care se construieşte o astfel de intervenţie complexă. Cei interesați vor găsi în paginile ce urmează o multitudine de tehnici și abordări, de la cele clasice la cele ericksoniene și postericksoniene.

Cartea reprezintă, totodată, un suport de curs de referință, ce se adresează studenților la psihologie, masteranzilor interesați de psihologie clinică și psihoterapie, medicilor rezidenți în psihiatrie, cursanților aflați într-un proces de formare într-o școală psihoterapeutică, psihologilor și psihiatrilor practicieni şi doctoranzilor, ce vor găsi aici o serie de resurse informaţionale care au o utilizare directă atât în travaliul psihoterapeutic, cât şi în cercetarea de specialitate. Însă predarea acestei practici este obligatoriu să fie făcută de către persoane cu o pregătire solidă de specialitate.

Nu în ultimul rând, tratatul constituie o sursă de informație pentru toți oamenii interesați să-și descopere și să-și utilizeze resursele latente ori să-și optimizeze performanțele în varii domenii de activitate. Aceștia vor găsi aici o varietate de tehnici, scenarii și metode de meditație pe care le pot aplica în viața de zi cu zi pentru a-și gestiona stresul și a-și controla stările emoționale. Chiar dacă practicarea hipnozei nu are efecte negative în sine sau contraindicații, menționăm că poate exista, în cazuri rare, riscul de a activa un proces psihotic latent, care nu poate fi gestionat fără a face apel la tratamentele medicale consacrate.

Capitolul I

Hipnoza: posibilități și limite

Definirea hipnozei

Lewis (2013) subliniază faptul că hipnoza reprezintă un instrument validat ştiinţific, relativ puţin înţeles de public şi de multe ori subestimat. Cercetările ştiinţifice din neurofiziologie au evidenţiat faptul că hipnoza afectează anumite structuri cerebrale responsabile cu reglarea atenţiei (Lynn, Rhue şi Kirsch, 2010) sau zone corticale responsabile de activităţi senzoriale, motorii şi cognitive prin intermediul sugestiilor.

Definiţia hipnozei care întrunește cel mai larg consens este cea elaborată de Asociaţia Psihologilor Americani (APA): „Hipnoza implică aplicarea unei proceduri prin intermediul căreia i se explică subiectului faptul că i se vor administra anumite sugestii pentru a-l ajuta să trăiască o serie de experienţe de tip imaginativ. Hipnoza presupune faptul că o persoană (subiectul) va fi ghidată de o altă persoană (hipnotizatorul) să răspundă la sugestii care aduc modificări ale unor experienţe subiective ce vizează percepţiile, senzaţiile, emoţiile, gândurile şi comportamentele sale. Persoana îşi poate însuşi o tehnică de autohipnoză care presupune administrarea sugestiilor respective de către hipnoterapeut“.

Alte definiţii folosite la ora actuală pentru terapia hipnotică sunt următoarele (Yapko, 1995, p. 8):

Hipnoza reprezintă un demers de imagerie dirijată. Hipnotizatorul, o altă persoană (în heterohipnoză) sau subiectul însuşi (autohipnoză), acţionează în sensul ghidării unor experienţe bazate pe fantezie (Barber, Spanos şi Chaver, 1974; Barber, 1979).
Hipnoza reprezintă o stare modificată de conştiinţă cu caracter natural. Subiectul intră în starea hipnotică denumită transă, stare care este diferită de cea normală, de veghe, şi care nu este indusă artificial, prin consum de substanţe sau prin intermediul altor procedee fizice (Ludwig şi Levine, 1965; Ludwig, 1966; Tart, 1969).
Hipnoza reprezintă o stare de relaxare în care sugestibilitatea subiectului se accentuează. Acesta intră într-o stare de destindere fizică şi psihică profundă, în care devine mai receptiv la sugestii (Miller, 1979; Edmonston, 1991).
Hipnoza reprezintă o stare de concentrare intensă care presupune focalizarea selectivă asupra unei singure idei sau unui singur stimul senzorial, o anumită secvenţă de timp (Spiegel şi Spiegel, 1987).

În ceea ce priveşte demersul psihoterapeutic, intervenţia clinică poate fi considerată ca o serie de procese de comunicare între terapeut şi client (pacient) Watzlawick, 1978; Araoz, 1985). Indiferent de orientarea teoretică, terapeutul va utiliza relaţia de comunicare atât pentru evaluarea pacientului, cât şi în calitate de vehicul al schimbării terapeutice, prin intermediul căruia persoana aflată în dificultate va fi dirijată să acţioneze diferit, într-o manieră considerată mai adaptativă (Zeig şi Rennick, 1991).

În timpul hipnozei pot fi induse o serie de modificări spectaculoase ale proceselor psihice şi ale comportamentului, modificări ce pot îmbrăca aspecte pozitive sau negative, în funcţie de conţinutul sugestiilor administrate (Gheorghiu, 1977). Astfel, pot fi produse:

Modificări ale sferei senzoriale, iluzii (perceperea distorsionată a unor obiecte existente în realitate), halucinaţii (percepţii fără corespondent în realitate), precum şi modificarea unor praguri senzoriale: hiperestezie — accentuarea sensibilităţii, anestezie — reducerea generală a sensibilităţii şi analgezie — reducerea sensibilităţii la durere. Datorită acestor efecte, este posibilă utilizarea hipnozei în combaterea durerii.
Modificări prosexice (ale atenţiei): în hipnoză se produce o orientare selectivă a atenţiei, care este îndreptată predominant spre sugestiile terapeutului şi într-o mai mică măsură spre stimulii ambianţei.
Modificări mnezice (ale memoriei): prin hipnoză se poate obţine o amnezie totală sau parţială a unor obiecte, evenimente, date, după cum se poate produce o hipermnezie sau accentuare a funcţiei mnezice, subiectul reţinând şi redând mai uşor şi mai exact materialul memorat.
Modificări în sfera gândirii: în urma inducţiei hipnotice, la unii subiecţi poate să funcţioneze ceea ce specialiştii numesc „logica transei“, datorită căreia ei acceptă ca fiind logice situaţii pe care nu le-ar considera ca atare în stare normală. De pildă, subiectul, în urma sugerării faptului că este preşcolar, se comportă ca un copil de 6 ani şi poate discuta în acelaşi timp cu soţia sa, fără ca acest lucru să i se pară ciudat sau nepotrivit.
Modificări în domeniul activităţii motorii: relaxare musculară, acţiuni automate, rigiditatea corpului, menţinerea timp îndelungat a unor poziţii incomode, precum şi modificarea comportamentului de ansamblu al subiectului.
Modificări în sfera afectivităţii. Acestea capătă conţinut specific în funcţie de sugestiile terapeutului. De regulă, majoritatea subiecţilor care au fost hipnotizaţi afirmă în mod spontan că au trăit în timpul hipnozei o stare afectivă pozitivă, de calm, linişte şi relaxare profundă. Frecvent, hipnotizatorii profesionişti sugerează subiecţilor regresia de vârstă. Când sugestiile au acţionat, subiectul se comportă ca şi cum ar avea o vârstă mai mică decât cea reală, el modificându-şi comportamentul astfel încât să corespundă vârstei sugerate. La subiecţii foarte sugestibili se modifică vocea, mimica şi chiar scrisul, caracterele utilizate în scriere fiind cele specifice copilăriei. Mulţi autori citează cazuri în care subiecţii regresaţi până la vârsta copilăriei şi-au amintit o limbă pe care o vorbiseră în trecut şi pe care o uitaseră ulterior, conversând sau chiar scriind în limba respectivă.

As (1962) relatează cazul unui subiect care, regresat la vârsta copilăriei, utiliza un dialect suedez, iar Gheorghiu, pe cel al altui subiect care vorbea maghiara. Niciunul dintre aceşti subiecţi nu-şi mai amintea de limbile respective în stare de veghe.

Milard (1975), la rândul său, citează cazul unui subiect care fusese crescut în China şi care, în urma regresiei de vârstă, şi-a scris numele cu caractere chinezeşti, ceea ce nu a fost capabil să facă în stare de veghe.