Pentru fiica mea, Sawyer, cu care am scris această carte.

Mi-a plăcut să împărtășesc această experiență cu tine,
chiar dacă au existat momente în care ai dorit să mă ucizi.

Așa cum se spune: „Lasă-i“.

Introducere

Povestea mea

La vârsta de 41 de ani, aveam datorii de 800 000 de dolari, eram șomeră și priveam cum afacerea cu restaurante a soțului meu se prăbușește. Simțeam că am eșuat în viață și nu aveam nicio speranță că voi scăpa vreodată de datorii.

Priveam cu invidie cum prietenii mei aveau cariere de succes, în timp ce noi ne chinuiam să punem o pâine pe masă. Tocmai fusesem concediată și habar nu aveam ce să fac cu viața mea: încercasem deja să fiu avocat din oficiu pentru Legal Aid Society din New York, avocat la o firmă mare din Boston, să lucrez pentru câteva start-upuri, să dezvolt afaceri la o agenție de publicitate, să devin life coach, să găzduiesc o emisiune de radio și chiar să deschid un mic atelier de olărit. Mă simțeam complet pierdută, părea că nimic din ce făceam nu va fi vreodată suficient ca să ne scoată din prăpastia în care ne aflam.

Pentru a face față anxietății și îndoielii de sine, principala mea strategie a devenit evitarea. Evitam să mă trezesc dimineața, apăsând pe butonul de amânare al telefonului. Încercam să-mi înec durerea în alcool. Evitam responsabilitatea, învinovățindu-l pe soțul meu. Refuzam să-mi caut un loc de muncă, tergiversând orice inițiativă cât puteam de mult.

Dacă ai fost vreodată în această situație, știi cât de dificile par chiar și cele mai simple sarcini: să te dai jos din pat dimineața, să deschizi plicurile cu facturi, să fii pe deplin prezent alături de familie, să gătești o masă bună, să candidezi pentru obținerea unui loc de muncă, să ieși la o plimbare, să anulezi un abonament, oricare ar fi el, sau chiar doar să fii sincer cu privire la măsura în care te confrunți cu greutățile… Totul ți se pare imposibil. Eu nu făceam altceva decât să acționez fără niciun fel de entuziasm, încercând să ajung la capătul fiecărei zile. În fiecare dimineață, anxietatea îmi curgea prin vene și mă întrebam dacă așa va fi pentru tot restul vieții mele.

Dar trebuie să știi și ce e curios într-un astfel de blocaj. Știam exact ce trebuie să fac: să mă trezesc, să mă ocup de temutul teanc de facturi, să-i pregătesc pe copii pentru școală, să mă oblig să fac plimbări, să cer sprijinul prietenilor mei, să stabilesc un buget, să găsesc un loc de muncă. Totuși, se pare că nu reușeam să fac nimic din toate acestea.

Cum mi-am schimbat viața

N-am să pot uita niciodată dimineața în care pentru mine totul s-a schimbat. Alarma a sunat și eu stăteam acolo, întinsă pe pat și cu totul copleșită de problemele noastre. La fel ca mulți dintre noi, eram paralizată de propriile gânduri și ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit era să mă ridic pentru a înfrunta o altă zi.

Dar apoi ceva straniu s-a întâmplat. În minte mi-a apărut un gând care avea să-mi transforme viața. Era un gând foarte simplu, aproape prostesc. Mi-am adus aminte cum priveam lansarea unei rachete spațiale și felul cum personalul NASA număra secundele de dinaintea decolării: 5–4–3–2–1. M-am gândit: cum ar fi dacă aș încerca și eu o numărătoare inversă și apoi m-aș da jos din pat?

Părea ceva ridicol, dar eram disperată, așa că am hotărât să încerc. Am numărat invers: 5–4–3–2–1 și m-am ridicat din pat. Pur și simplu am făcut-o. Nu m-am gândit la cât de obosită eram sau cât de mult doream să evit să-mi înfrunt problemele. Pur și simplu m-am mișcat înainte de a-i da creierului meu șansa să mă convingă să renunț. Este exact ca lansarea unei rachete: odată ce ai început numărătoarea inversă — 5–4–3–2–1 — cale de-ntoarcere nu mai este.

În acel moment al vieții mele, eram atât de obișnuită să-mi las gândurile să mă paralizeze, iar frica și stresul să mă consume, încât conceptul mi se părea complet străin. Îmi amintesc ce revelație a fost gândul: „Stai puțin, mă pot simți oribil și totuși să fac ceea ce trebuie să fac? Da, Mel, poți.“ Și a funcționat.

În acele cinci secunde, am întrerupt ciclul gândurilor în exces. Am simțit asta ca pe un mic triumf, dar în același timp a fost și o revelație. Dacă putusem să trec peste acele 5 secunde de frică, poate că aș fi reușit să trec peste orice.

Ca atare, am început să folosesc această numărătoare inversă în orice domeniu al vieții mele.

5–4–3–2–1 Mă ridic din pat când sună alarma.

5–4–3–2–1 Iau telefonul și încep să comunic cu prieteni și cunoștințe, pentru a-mi găsi un loc de muncă.

5–4–3–2–1 Deschid facturile adunate de luni de zile.

Am început să numesc asta „regula de 5 secunde“. Numărând de fiecare dată 5 secunde, m-am forțat să fac pas după pas și să înaintez, revenind încet, dar sigur în viața mea. N-am să te mint: nu mi-a fost ușor. Următorii doi ani au fost printre cei mai grei din viața mea.

Nu este ușor să scapi de datorii sau să înfrunți problemele dureroase din căsnicia ta. Nu este ușor să-ți liniștești anxietatea sau să-ți depășești îndoiala de sine. Este greu să îți actualizezi CV-ul și să cauți un loc de muncă atunci când te îndoiești de valoarea contribuției pe care ți-ai putea-o aduce într-o companie. Este greu să te forțezi să revii în formă și să îți creezi obiceiuri mai sănătoase după ce te-ai abandonat delăsării.

Și cu siguranță nu este fascinant să lucrezi toată ziua, să vii acasă, să ai grijă de trei copii, să petreci câteva minute cu soțul tău și apoi să stai trează până târziu în fiecare noapte, încercând să-ți dai seama cum poți face mai mulți bani.

Dar exact asta este ceea ce am făcut eu.

Regula de 5 secunde m-a învățat că doar acțiunea este răspunsul. Nu-ți vei rezolva nicicând problemele dacă te gândești fără încetare la ele. Să aștepți până simți că îți dorești să faci ceva înseamnă că în mod sigur nu vei face acel lucru niciodată. Am învățat atunci că într-o asemenea situație nimeni nu va veni să te salveze. Tu trebuie să te salvezi de tine însuți. Trebuie să te forțezi să faci mici pași înainte, toată ziua, în fiecare zi, mai ales atunci când nu ai chef.

Folosind regula 5–4–3–2–1, am trecut peste scuze, anxietate, extenuare și teamă. Și, pas cu pas, zi de zi, săptămână de săptămână, am luat încet măsurile care mi-au readus viața și cariera pe drumul cel bun. Soțul meu a început să folosească regula pentru a se forța să înfrunte problemele din afacerea sa, și a funcționat și în cazul lui. Aveau să treacă însă încă trei ani până să mai vorbesc cuiva despre regula de 5 secunde. Am avut rețineri să o împărtășesc altcuiva, pentru că, în primul rând, nu știam de ce funcționează. Iar în al doilea rând, nu mă simțeam în măsură să dau sfaturi nimănui.

Însă totul s-a schimbat într-o zi decisivă, când o fostă colegă de facultate m-a recomandat drept „persoana perfectă“ pentru a da sfaturi privind schimbarea carierei, în cadrul unui mic eveniment. Presupun că s-a gândit la mine fiindcă îmi schimbasem cariera de atât de multe ori, încât până și eu pierdusem șirul locurilor de muncă. Organizatorii evenimentului s-au oferit să plătească transportul până la San Francisco și cazarea la hotel pentru mine și soțul meu. Când ai probleme financiare, asta sună ca o vacanță gratuită, așa că am spus „da“. A fost prima dată când am ținut un discurs pe o scenă, la un eveniment. Singurul curs de oratorie pe care îl făcusem fusese în liceu și, de îndată ce am urcat în avion, panica a început să mă cuprindă: în ce naiba mă băgasem?

Când am urcat pe scenă și i-am văzut pe cei 700 de oameni din public privindu-mă fix, mi-am pierdut mințile și am simțit cum pieptul și gâtul mi se înroșesc.

Apoi am făcut un atac de anxietate de 21 de minute pe scenă. După aproximativ 19 minute, am uitat cum să-mi închei discursul despre schimbarea carierei, așa că am rostit regula de 5 secunde și modul în care o folosesc, pentru că nu mă puteam gândi la nimic altceva de spus. Cred că la un moment dat n-am mai știut de mine, pentru că nu-mi amintesc nici partea în care am dat tuturor celor din public adresa mea de e-mail. Când am coborât de pe scenă, am fost convinsă că tocmai trăisem cea mai nefericită experiență din viața mea. Slavă Domnului că se terminase!

Întâmplător sau nu, acel mic eveniment a fost una dintre primele conferințe TEDx desfășurate vreodată. Organizatorii au filmat-o și, un an mai târziu, au postat videoclipul onli­­ne. Nu numai că acesta a ajuns viral în scurt timp, dar a devenit și una dintre cele mai urmărite conferințe TEDx din toate timpurile. Regula de 5 secunde și numărătoarea inversă 5–4–3–2–1 s-au răspândit din gură în gură în întreaga lume. Pe măsură ce trecea timpul, oamenii au început să-mi scrie la acea adresă de e-mail, împărtășindu-mi povești despre modul în care regula le-a schimbat viața. Am fost atât de mișcată de poveștile oamenilor, încât stăteam trează noaptea târziu, după ce îmi culcam copiii, și răspundeam la e-mailuri, unul câte unul.

Înainte, când aveam impresia că problemele mă vor sufoca, simțeam că sunt singura care se confruntă cu dificultatea de a face lucrurile care trebuiau făcute. Nu este adevărat. Cu toții ne luptăm cu motivația. Este o problemă universală, iar regula de 5 secunde părea să fie o soluție care funcționa nu doar pentru mine, ci și pentru oameni din întreaga lume.

Poveștile erau uimitoare: oamenii foloseau numărătoarea inversă 5–4–3–2–1 pentru a trece peste frică, amânare și scuze, pentru a-și schimba locul de muncă, a slăbi 30 de kilograme, a renunța la alcool și droguri, a lansa și vinde afaceri, a-și îmbunătăți sănătatea și căsnicia. Utilizările medicale și clinice m-au uimit.