

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

Titlul original: Size: The Measure of All Things

Autor: Vaclav Smil

First published as Size: The Measure Of All Things in 2023 by Viking an imprint of Penguin General. Penguin General is part of the Penguin Random House group of companies.

pentru prezenta ediție

Lifestyle Publishing face parte

din Grupul Editorial Trei

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90;

Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-437-0

ISBN (EPUB): 978-606-789-456-1

 EDITORI: Silviu Dragomir, Magdalena Mărculescu

 DIRECTOR: Crina Drăghici

 REDACTARE: Raluca Hurduc

 DESIGN: Alexe Popescu

 DIRECTOR PRODUCȚIE: Cristian Claudiu Coban

 DTP: Ofelia Coșman

 CORECTURĂ: Dușa Udrea-Boborel

Prefață

A scrie o carte despre un subiect important — fie că este vorba despre energie, economie, mediu, istoria picturii, creșterea populației sau pandemii — este întotdeauna un exercițiu de excludere nemilos.

Provocarea (și soluția!) a fost cel mai bine rezumată de Jorge Luis Borges în „Despre exactitate în știință“, o povestire publicată în Los Anales de Buenos Aires în 1946, despre cartografii dintr-un imperiu fără nume, care vor să atingă perfecțiunea. Ei încep cu încercarea de a realiza o hartă perfectă a unei singure provincii; harta finalizată ocupă un oraș întreg. Harta imperiului pe care o întocmesc are dimensiunea unei întregi provincii. Dar acest lucru nu este suficient de bun, așa că ultima lor creație — o hartă a imperiului care trasează perfect fiecare punct — este de mărimea imperiului însuși. Inevitabil, „generațiile următoare au înțeles că această hartă extinsă era inutilă și, fără compasiune, au abandonat-o în seama lipsei de îndurare a soarelui și a iernilor.“

Atunci când scrii o carte pe un subiect important, te confrunți cu un flux neîncetat de informații. Descrierile și analizele tipărite, acumulate de generații de cercetare academică tradițională, au fost completate de noi surse electronice, baze de date, hărți și colecții de imagini, cele mai multe dintre ele în continuă creștere rapidă. Nici chiar o scufundare asiduă și îndelungată în aceste oceane de informații nu poate asigura familiarizarea cu tot ceea ce ar putea fi considerat important, iar transformarea acestei înțelegeri inevitabil incomplete într-un singur volum de o lungime rezonabilă necesită în continuare alte omisiuni. Această problemă comună devine și mai evidentă atunci când se scrie nu doar despre subiecte mari, ci și despre subiecte globale precum creștere, scară și dimensiune.

Această carte este exact opusul acelor încercări nebunești din povestea lui Borges: încearcă să cuprindă atât de multe în atât de puține pagini, dar cel puțin acest lucru ar trebui să o facă mai utilă decât harta perfectă! Chiar înainte de a începe această carte despre dimensiuni a trebuit să fac — pentru a menține volumul la o lungime rezonabilă — câteva compromisuri de bază în ceea ce privește amploarea și profunzimea sa. Aceasta nu este o scuză anticipativă, ci doar o recunoaștere a realității.

O analogie muzicală poate fi de ajutor. Cartea începe cu un andante și, în cea mai mare parte a sa, continuă în acest fel. Ici și colo ofer câteva acorduri neobișnuite, chiar surprinzătoare, dar întotdeauna într-un mod armonios, avansând tema principală. Nu există irupții uimitoare. Capitolul I oferă o perspectivă asupra rolului mărimii în natură și în problemele umane, urmat de comentarii despre tensiunea dintre mic și mare, despre preferința larg răspândită a oamenilor pentru dimensiuni mai mari și despre extremele dimensionale. Capitolul II se concentrează pe percepția noastră asupra dimensiunii, pe ceea ce vedem și pe ceea ce credem că vedem (iluziile sunt surprinzător de ușor de creat), cu o privire mai atentă asupra consecințelor înălțimii corpului uman, mărime care afectează (într-o măsură surprinzătoare) multe aspecte ale vieții noastre. Cel de-al treilea capitol analizează relațiile dintre și între mărimi — povești despre proporții, simetrii și raporturi — și se încheie cu o examinare a așa-numitului raport de aur, despre care cultura populară ar vrea să vă facă să credeți că apare peste tot. Vom vedea cum rămâne cu asta.

Capitolul IV, despre designul dimensiunilor, începe cu o introducere în ergonomie — știința proiectării produselor având în vedere atât ușurința, cât și siguranța utilizării — și se ocupă de una dintre cele mai importante aplicații ale acesteia în societatea noastră agitată: proiectarea scaunelor de avion. Luând în considerare tendința modernă inconfundabilă de a proiecta modele mai mari pentru atât de multe artefacte esențiale (de la stațiile de generare a energiei electrice la turbinele eoliene; de la autovehicule la avioane), este revelator să analizăm creșterea în timp a unora dintre aceste dimensiuni și unele dintre limitele care restricționează deja extinderea lor ulterioară. La fel ca organismele, artefactele au limitele lor de creștere.

Capitolul V se ocupă de scalare: modul în care o anumită dimensiune se schimbă ca urmare a unei alte schimbări care are loc. Poate că nu v-ați gândit niciodată la acest aspect, dar veți cunoaște deja unele răspunsuri: dacă aveți 60 kg, știți că persoanele care cântăresc de două ori mai mult nu au circumferința capului de două ori mai mare. Dar v-ați gândit vreodată la inimile lor: sunt ele de aceeași mărime cu a dumneavoastră — și dacă nu, cât de mari trebuie să fie? Scalarea metabolismului (modul în care cerințele energetice depind de masa corporală) la oameni, la alte mamifere și la alte clase de animale este deosebit de importantă. Capitolul VI le este dedicat acestor realități.

După aceasta, ce mai rămâne de spus despre dimensiuni? Cititorii mai pasionați de statistică ar putea remarca faptul că, până acum, nu am spus nimic despre distribuția mărimilor. Știți că particularitățile Pământului (fie că este vorba despre înălțimile munților sau despre suprafețele lacurilor) și organismele vii (fie că sunt micro sau macroscopice), precum și nenumăratele artefacte (de la cele mai simple unelte până la cele mai complexe mașinării) au dimensiuni variate. Dar cum sunt distribuite aceste dimensiuni? Atunci când sunt reprezentate grafic, prezintă ele simetrie sau sunt foarte asimetrice? Ultimele două capitole vor răspunde la aceste întrebări.

Spre deosebire de începutul meu andante, capitolul de încheiere va fi cel puțin allegro (dacă nu chiar presto), deoarece voi încerca să ofer un rezumat demn de al treilea deceniu al secolului XXI: scurt, cu pasaje limitate ca mărime, care să avanseze rapid. Dacă așteaptă un final grandios care să se încheie cu o revelație uluitoare de înțelepciune condensată, cititorii vor fi foarte dezamăgiți: nu există aici nicio apoteoză, niciun acord triumfal. Dacă există un astfel de final care să încununeze o carte dedicată realităților indisciplinate și complexe ale dimensiunilor — măsurătorile, percepțiile, proprietățile, schimbările, scalarea și distribuțiile sale —, va trebui să aștepte ca următorul cercetător interdisciplinar (mai îndrăzneț și mai perspicace) să îl compună; eu am făcut tot ce am putut.

I

Dimensiunea ca măsură a tuturor lucrurilor

Protagoras, primul (și poate cel mai mare) dintre filosofii sofiști greci, și-a început cartea despre adevăr cu celebra frază „omul este măsura tuturor lucrurilor“ (πάντων χρημάτων μέτρον ἐστὶν ἄνθρωποσ; pánton chrimáton métron estín ánthropos). Acest lucru a dus la un flux de argumente, explicații și dezmințiri care nu dă semne de diminuare.1 Nu am nici calificarea, nici dorința nesăbuită de a mă alătura acestor dezbateri filosofice; vreau doar să subliniez ceea ce este evident. Filosofii care deconstruiesc fraza de început a lui Protagoras se concentrează asupra alegerii lui „om“ (ánthropos), dar nu este oare alegerea „măsurii“ (métron) la fel de importantă în afirmația sa? Ánthropos nu este un observator sau un subiect, nici un martor sau un judecător, ci este măsura tuturor lucrurilor. Și, în mod inevitabil, măsurarea — fie că este explicită și folosește unități fizice reale, fie că este implicită prin compararea cuiva sau a ceva cu un standard sau cu o imagine mintală — înseamnă luarea în calcul a dimensiunii.

Percepția dimensiunii este indisolubil legată de percepția formei: forma spațială, aspectul exterior, caracteristicile identificabile ale unui obiect. John Locke, în lucrarea sa Eseu asupra intelectului omenesc, a mers până la a afirma că, în corpurile organizate (plante și animale), „forma este pentru noi calitatea principală și partea cea mai caracteristică, ce determină specia… Pentru că, oricât de mult par unii oameni că prețuiesc definiția lor de animal rationale totuși dacă s-ar găsi o creatură care să aibă limbaj și rațiune, dar care să semene cu forma obișnuită a omului, eu cred că ar trece cu greu drept om, oricât de mult ar fi ea animal rationale“2.

Nicăieri nu este mai bine ilustrată această concluzie, această condamnare ineluctabilă prin formă, decât atunci când Jonathan Swift l-a trimis pe Lemuel Gulliver în ultima sa călătorie imaginară în ținutul exaltaților Houyhnhnm (cai inteligenți) și al respingătorilor Yahoo cu formă umană. Gulliver putea să vorbească și să-i convingă pe acei cai înțelepți și binevoitori, dar, din perspectiva lor, forma sa nu-l putea ridica mai sus decât a fi un „Yahoo blând“3.

În mod curios, limbile au două moduri diferite de a conceptualiza mărimea. În greaca veche, limba definițiilor și a explicațiilor, cuvântul pentru mărime este μέγεθος (mégethos: întindere, amploare, mărime) și, la fel ca și latinescul magnitudo, ne îndreaptă mintea spre capătul superior al spectrului mărimii („mare“ în greacă și latină: mégas, magnus). Spre deosebire de greaca veche, latina are și ea o dimensio (dimensiune) neutră, dar în limbile europene moderne această diviziune nu corespunde grupelor lingvistice (romanice, germanice, slave). La fel ca și englezescul size, cele mai importante trei limbi slave — rusă, ucraineană și polonă — o exprimă în termeni neutri (razmer, razmir și rozmiar: măsură), dar ceha și slovena sunt înclinate spre dimensiuni mari (velikost în ambele), la fel și croata (veličina), cele trei limbi germanice principale — germana (die Grösse), suedeza (storlek) și olandeza (grootte) — și italiana (grandezza).

Dar italienii pot spune și taglia, de la latinescul talea (tăietură), care ne-a dat francezul taille (inițial o formă lungă și subțire). Japonezii au trei opțiuni. Cea mai nouă se numără printre zecile de mii de cuvinte împrumutate din engleză și adaptate la scrierea silabică japoneză (saizu sau ). Prima dintre cele două opțiuni clasice, cu caractere kanji împrumutate din China, este neutrul sau sunpō (dimensiune, măsură). Dar cea mai bună dintre toate este alegerea evocatoare a cuvântului, în chineza veche: dàxiaˇo (daishū în japoneză), o combinație a două caractere simple în trei tușe pentru „mare“ și „mic“: .

Cititorii multilingvi vor fi conștienți de multe dintre aceste diferențe adânc înrădăcinate în ceea ce privește percepția mărimii, dar, deși interesant, nu contează dacă un concept este neutru sau nu. În termeni fizici fundamentali, dimensiunea este singura valoare necesară pentru a specifica mărimile scalare — cele care sunt definite (spre deosebire de forță sau viteză) fără nicio direcție: lungime (lățime, înălțime, circumferință), suprafață, volum, masă, energie. Odată ce dispunem de instrumente precise pentru măsurarea lucrurilor (de exemplu, rulete pentru înălțimea corpului; senzori de distanță cu laser în construcții) și odată ce ne punem de acord asupra nivelului de precizie necesar (înălțimea corpului măsurată la cel mai apropiat centimetru), atunci dimensiunile pot fi stabilite în mod obișnuit, repetat și fiabil.4

Desigur, există unele variabile fizice la care răspunsurile vor varia foarte mult în funcție de standardul de măsurare, o problemă observată inițial de Lewis Fry Richardson la începutul anilor 1950 și dezvoltată de Benoit Mandelbrot în lucrarea sa adesea citată, publicată în Science în 1967, „Cât de lungă este coasta Marii Britanii?“5 Spre deosebire de măsurarea unei distanțe liniare între două puncte fixe, această întrebare nu are un răspuns definitiv; rezultatele depind de scara hărții utilizate. În mod evident, o hartă la scara de 1:10 000 000 (în care fiecărui centimetru îi corespund 100 km) va afișa mult mai puține detalii și va rezulta o lungime a coastei semnificativ mai mică decât atunci când se folosește o hartă pentru drumeție în care fiecare centimetru reprezintă doar 1 km (o scară de 1:100 000).

Iar rezultatele ar fi și mai mari dacă am încerca să măsurăm, mergând cu pași mici, fiecare neregularitate sinuoasă a liniei de coastă propriu-zise; și cu atât mai mult dacă am încerca să o măsurăm în trepte de 1 mm — ceea ce ar fi practic imposibil, având în vedere dimensiunea micilor granule de nisip și a particulelor de sol. La scări mai mari, Google Earth a facilitat aceste exerciții. Nu trebuie decât să faceți clic pe semnul „+“ în colțul din dreapta jos al ecranului pentru a vedea zona reprezentată în detalii din ce în ce mai mari, până la a privi planeta de la o altitudine de 22 252 km și a distinge (în unele cazuri) caracteristici mai mici de 1 m. În mod evident, conceptul de dimensiune precisă (o singură valoare imuabilă) nu se aplică atunci când se analizează caracteristicile fizice ale Pământului: lungimea unei linii de coastă sau a unei frontiere internaționale nu este o cantitate fixă; aceasta are o dimensiune fractală, un raport care exprimă modul în care detaliile se schimbă în funcție de scara utilizată pentru a le măsura.6 Dar în lumea reală există provocări mult mai importante în măsurarea dimensiunii decât lungimea aparent nedeterminată a unei linii de coastă.

Poate cel mai important, măsurarea mărimii organismelor sau a unor variabile sociale și economice importante, cum ar fi produsul intern brut și venitul (informații necesare pentru a judeca progresul la nivel individual și pentru a lua decizii politice raționale), ridică numeroase probleme de precizie și compatibilitate.7 Într-o societate urbană occidentală complet salarizată, problema calculării PIB-ului sau a venitului anual al unei țări ar putea părea la fel de simplă precum însumarea tuturor activităților economice sau a tuturor salariilor. Dar chiar și în cele mai bogate țări, acest lucru nu include o mare parte dintre veniturile din economia subterană („economia gri“), din plățile dubioase, exclusiv în numerar, din comerțul profitabil cu droguri și sex, de exemplu.8 Dacă ne uităm în altă parte, ar trebui să stabilim niște reguli pentru modul în care trebuie să ne ocupăm de fermierii de subzistență și de familiile care fac troc în Africa și Asia.9 Și atunci cum comparăm aceste sume de bani naționale: pur și simplu folosind ratele de schimb oficiale, adesea puternic manipulate, sau recurgând la conversii complexe în parități ale puterii de cumpărare?10

Indiferent dacă este perfect măsurată sau prost definită, dimensiunea contează zi de zi într-o multitudine de moduri. Viața cotidiană depinde de utilizarea și întâlnirea cu dimensiuni adecvate, adesea atent standardizate, ale hainelor, ustensilelor, uneltelor, mașinilor și componentelor structurale. Ne bazăm pe valorile medii așteptate (sau pe dimensiunile minime); le reproducem, ne conformăm lor și ne așteptăm să le întâlnim din nou și din nou. Ni se amintește de aceste așteptări inconștiente doar atunci când lucrurile se abat de la valorile așteptate: faptul că avem haine nepotrivite pe un zbor transatlantic; faptul că ne luptăm cu o unealtă neergonomică, greu de mânuit; faptul că ne întâlnim cu o înălțime de treaptă nestandardizată atunci când mutăm mobila grea. Fie că ne place sau nu, ne mișcăm într-o lume strict definită de dimensiuni.

Societățile moderne au încercat să limiteze aceste probleme prin standardizarea dimensiunilor. În timp ce majoritatea oamenilor nu cunosc măsurile exacte, ei sunt conștienți de multe standarde din experiența de zi cu zi, iar persoanele care călătoresc sau se mută în străinătate observă diferențele dintre țări.11 Scările din locuințe și din locurile publice sunt uneori dificil de negociat, deoarece contratreptele (partea verticală) și treptele (partea orizontală, pe care se stă în picioare) trebuie să fie conforme cu standardele naționale sau internaționale. De exemplu, Codul internațional al construcțiilor impune ca treptele să nu fie mai înalte de 178 mm (7 inch); și, în mod similar, Administrația Americană pentru Securitate și Sănătate în Muncă prescrie un minim de 6 și un maxim de 7,5 inch (152,4–190,5 mm).12 Cel mai popular lemn de construcție din America, o bucată de „doi pe patru“, nu măsoară, de fapt, 2 × 4 inch. Pe vremuri era așa, dar acum frezarea și rindeluirea suplimentară, pentru a conferi lemnului un aspect mai bun, o reduc la

1,5 × 3,5 inch (38 × 89 mm).13 Iar americanii observă imediat că dimensiunea standard a hârtiei europene pentru scrisorile de afaceri (A4) este ușor diferită: puțin mai îngustă și puțin mai lungă (210 × 297 mm față de 216 × 280 mm).14

În societățile noastre moderne și în mare parte urbane, cu o densitate mare a populației și rețele de transport extinse, se specifică acum un număr mare de măsurători pentru a asigura confortul și siguranța de bază. Locuințele construite în masă trebuie să aibă o înălțime minimă a camerelor — în SUA, aceasta este de 8 picioare (2,44 m), adică înălțimea unei plăci de gips-carton, și multe țări au prescris de mult timp o suprafață minimă pe persoană, care diferă chiar și între țările bogate. De exemplu, cei mai mulți oameni nu realizează că Franța a rămas relativ săracă până în anii 1950: norma care se aplica locuințelor franceze cu chirie mică (habitations à loyer modéré) specifica un minim de 35 mp pentru un apartament cu două camere atât în 1922, cât și la începutul anilor 1950, și nu mai mult de 45 mp jumătate de secol mai târziu, iar în Japonia cerința minimă rămâne la doar 25 mp de persoană, în comparație cu cei aproape 70 mp într-o casă individuală medie nou-construită în America (211 mp în 2021, împărțiți la o familie medie de 3,13 persoane).15

Ne obișnuim cu ușurință cu aceste standarde și dimensiuni predominante și ne așteptăm la apariția lor repetată, dar, dacă este nevoie, învățăm să ne descurcăm în medii noi care se conformează unor reguli diferite. Dar rămânem întotdeauna atenți la abaterile de la dimensiunile așteptate. Acest lucru, după cum voi explica în detaliu în capitolul VII, se datorează faptului că dimensiunile organismelor vii și atributele lor specifice — fie că este vorba de înălțimea nou-născuților, de anvergura aripilor albatroșilor, de circumferința trunchiurilor de sequoia sau de greutatea pensionarilor italieni — se supun unei distribuții normale. Acest lucru înseamnă că ele se grupează (adesea foarte strâns) în jurul mediilor lor, iar atunci când reprezentăm grafic frecvențele de apariție a acestora, obținem o curbă simetrică în formă de clopot.

Cei mai mulți oameni nu sunt în mod oficial conștienți de această realitate omniprezentă și foarte puțini ar putea scrie ecuația destul de complexă care descrie curba acestei distribuții statistice. Dar ei au internalizat-o în inconștient prin experiențe repetate și, prin urmare, orice abatere substanțială de la aceste medii așteptate este ușor de observat și procesată instantaneu ca fiind neobișnuită: vom observa întotdeauna ceea ce este neașteptat de mare sau surprinzător de mic. Această categorisire inconștientă merge mai departe. Am putea atribui extremele de mărime unor categorii precum miniaturile (micuțe, minuscule, microscopice) sau clasei de giganți (enormități, monștri). Evident, acest lucru poate funcționa doar acolo unde suntem conștienți de norme. Oamenii de afaceri din Manhattan, foarte conștienți de înălțimea corporală (după cum voi explica în capitolul următor, înălțimea este un marker clar al „leadershipului“ corporatist), ar clasifica — pe baza experienței lor cu porumbeii omniprezenți și cu rațele și gâștele din Central Park — albatrosul Laysan printre păsările cu anvergură mare (au în medie aproximativ 2 m). Dar numai un pasionat de păsări dintre ei ar ști că există albatroși cu o anvergură a aripilor și mai mare (albatrosul rătăcitor, de până la 3,5 m).16

Între mare și mic

Suntem o specie extrem de socială și, în termenii cei mai elementari de supraviețuire, asta ne ajută să ne integrăm și să ne descurcăm mai bine dacă avem măcar o înălțime medie și dacă „mărimea“ intelectului nostru nu se află în cea mai mică cuartilă a distribuției normale. O dimensiune mai mare este o condiție prealabilă critică a complexității: grupurile preistorice mici și izolate de căutători de hrană (în care singurul rol al fiecăruia, după copilărie, era acela de a asigura suficientă mâncare) nu ar fi putut niciodată să dezvolte complexitatea socială, cu stratificarea sa elaborată și miile de fișe ale postului, și să atingă măiestria tehnică a marilor societăți urbane.

Dimensiunea mare — fie că este vorba despre turmele de ungulate din Africa sau despre companiile moderne de producție și cele de media electronică —, conferă avantaje competitive multiple: atât antilopele sălbatice din Serengeti, cât și Google se descurcă bine. Cu aproximativ 1,5 milioane de indivizi, uriașa turmă de antilope sălbatice din Serengeti este cel mai mare grup de erbivore masive din lume care efectuează o migrație anuală îndelungată, iar cota deținută de Google pe piața motoarelor de căutare (aproximativ 93% la nivel mondial) este responsabilă pentru capitalizarea bursieră ridicată a companiei: la începutul anului 2022 era de aproape 2 trilioane de dolari, mai mare decât PIB-ul anual al Rusiei sau al Braziliei.17

Ne petrecem viețile alternând mintal între mic și mare, dar cele două categorii evocă reacții diferite. În toată evoluția noastră, cu excepția unei mici părți, doar fenomenele naturale — furtuni, incendii, inundații, cutremure — au adus experiențe la scară mare, adesea copleșitoare și mortale.18 Atâta timp cât am trăit în grupuri mici, căutând și scormonind după hrană, și atâta timp cât instrumentele noastre s-au limitat la cele mai simple unelte din piatră, nu am putut lăsa în urmă structuri la scară mare sau obiecte durabile. Dar, având în vedere creierii foarte asemănători, pe care îi avem în comun cu acești vânători și culegători preistorici care cutreierau Africa și Eurasia cu zeci de mii de ani în urmă, putem fi siguri că specia noastră și-a imaginat creaturi și evenimente la scară mare și înfricoșătoare și le-a dat viață în povești care au fost transmise de generații întregi înainte ca primele narațiuni ficționale să fie înscrise cu caractere cuneiforme în tăblițele de lut din Mesopotamia, cu aproape 5 500 de ani în urmă.19

Acest continuum al ficțiunii imaginative se întinde de la cele mai vechi povestiri atestate până la poveștile moderne, de la monștrii din legendele antice până la recordurile de box-office obținute de luptele lui Godzilla și King Kong, generate digital.20 Confruntările cu monștri înspăimântători se regăsesc în două dintre cele mai vechi povești păstrate de imaginația umană: chinurile regelui sumerian Ghilgameș și aventurile lui Ulise și ale tovarășilor săi care se întorc din Troia. În misiunea sa, Ghilgameș trebuie să-l înfrunte pe Humbaba, un gigant monstruos pe care Enlil, zeul sumerian suprem, l-a desemnat să protejeze pădurea de cedru și să terorizeze ființele umane: „Când răcnește este ca un torent de furtună, respirația lui este ca focul, iar fălcile lui sunt moartea însăși“. Iar după ce Ghilgameș îl ucide pe Humbaba, el întâlnește o altă creatură monstruoasă: un „om-pasăre cu chip mohorât… avea o față de vampir, piciorul său era de leu, mâna era o gheară de vultur“21.

Odiseu, în lunga sa călătorie de întoarcere spre casă, trebuie să păcălească un alt uriaș cu un singur ochi, Polifem. După ce ochiul unic al uriașului este orbit de un țăruș în flăcări, iar Odiseu îl tachinează de pe corabia în fugă, Polifem „a smuls vârful unei stânci impunătoare, l-a aruncat atât de tare, încât bolovanul a aterizat chiar în fața prorei noastre întunecate… un val de maree din largul mării“.22 Ce stimulent înfricoșător, ieșit din comun, pentru imaginația noastră. Cel mai cunoscut gigant din Biblie este Goliat, ucis de piatra aruncată cu praștia de David. Existența lui ar putea fi explicată ca o afecțiune genetică familială.23

Creaturile de dimensiuni monstruoase (uriași și dragoni, adesea asemănători hidrei, cu mai multe capete) cu capacități supranaturale — de la demonstrații de putere uriașă până la suflat flăcări pe nări — au fost întotdeauna prezente în legende și povești populare. Atunci când Frații Grimm (Wilhelm și Jacob) au adunat versiunile lor germane și, în 1812 și 1815, le-au publicat în clasicul compendiu în două volume Kinder- und Hausmärchen, poveștile lor răsunau cu pași de uriași, dar aveau și câteva creaturi micuțe.24 Uriașii lor stau în vârful munților, prăjesc oi și boi, jefuiesc, ucid și distrug oameni, dar alții se comportă sfios, chiar transportând oameni pe distanțe enorme; alăptează creaturi de mărimea unui deget pentru ca și ele să poată deveni uriașe; sunt uciși de cavaleri viteji. În povestea „Pescarul și soția sa“ ni se oferă chiar măsurători precise ale dimensiunilor extreme ficționale: gărzile stau pe două rânduri, „fiecare fiind mai mic decât cel dinaintea lui, de la cel mai mare gigant, care avea o înălțime de 3 km, până la cel mai mic pitic, mare doar cât degetul meu mic“.

În afară de diverse povești populare, poate că cele mai cunoscute două cazuri de scrieri englezești despre mărimi extreme și transformări imaginare ale mărimii sunt deja menționatele Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift și Aventurile lui Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll.25 Mă voi referi la experiențele lui Gulliver printre micuții liliputani și uriașii brobdingnagieni în capitolele V și VI din această carte, când vom examina mai îndeaproape scalarea corpurilor și a metabolismului acestora. Voi explica ce a descris corect Swift și voi sublinia unele dintre ipotezele și calculele esențiale privind dimensiunile pe care le-a greșit în încercarea de a prezenta imagini coerente ale oamenilor miniaturali și gigantici.

În timp ce opera clasică a lui Swift poate servi ca o introducere revelatoare și foarte distractivă în realitățile dimensiunii și complexitatea scalării metabolice, metamorfozele lui Alice a lui Carroll sunt doar modalități de a face să avanseze o poveste, dar oferă o intrare distractivă în lumea mult prea reală a iluziilor vizuale. Alice intră în vizuina „mare“ a iepurelui la dimensiunile ei normale, dar trebuie, cumva, să se micșoreze imediat după ce intră (nici măcar vizuinile mari de iepure nu sunt suficient de mari pentru a cuprinde fetițele). Ea reușește acest lucru, cade, în cele din urmă aterizează și urmează un Iepure Alb îmbrăcat elegant. Apoi începe o serie de schimbări deliberate de mărime, mai întâi bând dintr-o sticlă marcată, pentru a se micșora și a intra într-o grădină magică printr-o ușă joasă, dar uită să ia cheia de pe masă, la care nu mai poate ajunge și trebuie să mănânce o prăjitură minusculă, pe care scrie cu coacăze „MĂNÂNCĂ-MĂ“; astfel, corpul ei se extinde telescopic și capul lovește tavanul camerei. Mai târziu, ea încearcă să ajungă la mărimea potrivită urmând sfatul imposibil al Omizii de a mânca o ciupercă din care o parte o va face să crească mai înaltă, iar cealaltă parte o va face să se micșoreze, ceea ce o face mai întâi să se micșoreze și mai mult și apoi să crească necontrolat.

În mod remarcabil, realitatea imită arta, iar literatura medicală descrie incidente de modificări bizare ale percepției dimensiunilor, cunoscute sub numele de sindromul Alice în Țara Minunilor. Această iluzie a dimensiunilor mari ale corpului a fost menționată pentru prima dată pe scurt de Hermann Oppenheim în 1913, descrisă în detaliu de Caro Lippman în 1952 și denumită de psihiatrul britanic John Todd în 1955.26 Una dintre pacientele lui Lippman i-a spus acestuia că „am obosit să-mi tot trag capul în jos din tavan. Îmi simt capul ca un balon; gâtul mi se întinde și capul se duce spre tavan. L-am tras în jos toată noaptea“. Pe lângă modificarea înălțimii corpului, bolnavii văd și forme iluzorii (metamorfopsie) și percep alungirea sau micșorarea unor părți ale corpului sau schimbarea dimensiunilor și mișcările obiectelor. Aceste halucinații au loc, rareori, în timpul unor migrene, crize epileptice parțiale, infecții și intoxicații.

În lumea reală, atracția de a face lucruri mărețe era evidentă chiar și atunci când capacitățile noastre erau limitate la mușchii umani și la mașini simple precum pârghiile și rampele (planurile înclinate facilitau ridicarea obiectelor grele). Am utilizat aceste ajutoare mecanice cu mare ingeniozitate, pentru a construi la scări atât de mari pe cât ne permiteau restricțiile impuse de corpurile noastre și de uneltele și mașinile acționate de mușchi. În timpul preistoriei, tendința noastră universală de a depăși scara umană a fost concretizată în unele monumente de piatră impresionante, cu blocuri mari extrase și adesea aduse de la distanță pentru a fi ridicate ca structuri monumentale. Cel mai mare monolit de la Stonehenge (vechi de aproximativ 45 de secole) cântărește aproximativ 30 t — pietrele albastre mai mici, de aproximativ 2 t, au fost aduse de pe dealurile Preseli din Țara Galilor, la aproximativ 220 km distanță. Echivalentul din Bretania, Grand Menhir Brisé, este mult mai vechi — ridicat acum aproximativ 6 700 de ani — și cântărește 340 t.27

Putem doar să ne imaginăm logistica unor astfel de întreprinderi; istoria ne oferă multe alte realizări admirabile. În mod revelator, toate cele șapte minuni ale lumii antice au intrat pe listă datorită dimensiunilor lor neobișnuit de mari, iar cea mai veche dintre ele (piramida lui Khufu din Giza) a rămas, de asemenea, cea mai înaltă construcție, cu 139 m, până în 1311 — când constructorii au finalizat turla Catedralei Lincoln.28 Printre structurile mari și celebre din America se numără piramidele de pământ și piatră din Mesoamerica, construite în urmă cu aproximativ 1 000 de ani, structurile masive de piatră de la Ollantaytambo și de la Sacsayhuamán, ambele din secolul al XV-lea, și geoglifele enorme din deșertul peruvian și cel chilian.29

Aproape toate construcțiile foarte cunoscute, cele mai admirate și cele mai vizitate — fie că sunt din Antichitate (Partenonul de pe Acropole, Panteonul din Roma cu cupola sa mare sau Colosseumul cu istoria sa macabră), din Evul Mediu (catedralele înalte, castelele masive), din Renaștere (Catedrala Santa Maria del Fiore din Florența cu cupola sa enormă, proiectată ingenios de Filippo Brunelleschi pentru a fi construită fără schele, sau bazilica San Pietro din Roma), sau din secolul al XIX-lea (inclusiv două dintre cele mai vizibile repere din Paris, Sacré-Coeur și Turnul Eiffel) — se disting prin dimensiunile lor mari.30 În comparație cu mulțimile care asaltează astfel de situri, foarte puțini admiratori se străduiesc să viziteze micile piramide ascuțite construite în nordul Sudanului de regatele kushite (contemporane cu Egiptul antic) sau să urce pe dealul abrupt Gianicolo pentru a admira una dintre capodoperele perfect proporționate ale Renașterii italiene, Tempietto de Donato Bramante din 1502, un mic edificiu comemorativ (ridicat pe locul unde tradiția plasează crucificarea Sfântului Petru) înghesuit în curtea bisericii San Pietro din Montorio, provincia Roma.31

În mod evident, în imaginația umană, „mare“ a fost întotdeauna sinonim cu importanța și măreția.

Dimensiunile mari ne impresionează, ne uimesc, ne sperie; și, în ceea ce privește artefactele umane, ne inspiră, de asemenea, să mergem mai departe, să stabilim noi limite, să proiectăm structuri mai mari (zgârie-nori mai înalți), mașini de transport mai mari (fie că este vorba despre avioane de linie sau despre nave de croazieră) și, din păcate, imperii politice și economice mai mari. Am stabilit recorduri foarte binevenite (instalații industriale mai mari care fac produsele de consum mai accesibile prin scăderea costurilor unitare ale acestora), dar am urmărit și multe realizări dubioase (inclusiv o serie de proiecte de dimensiuni excesive care au trebuit să fie abandonate). Voi examina această căutare în detaliu în secțiunea următoare.

Preferința pentru dimensiunile mari este evidentă încă de la începutul vieții, iar la vârsta adultă ne angajăm în numeroase evaluări ale dimensiunilor și căutăm dimensiuni mai mari. O figură umană este de obicei primul lucru pe care copiii îl desenează și o desenează de dimensiuni mari, umplând adesea pagina. Copiii de toate vârstele desenează figurile pe care le plac (să zicem mama sau tatăl lor iubitor) mai mari decât pe cele pe care nu le plac (vreo mătușă sau un unchi enervant).32 Evaluările durabile ale dimensiunilor variază de la liniile trasate cu creionul pe tocul ușii, care marchează înălțimea noastră în creștere, în copilărie, până la compararea salariilor și la lăudarea cu suprafața casei. Țăranii își părăsesc satele pentru orașe, iar în lumea globalizată familiile emigrează în țări îndepărtate pentru a-și multiplica valoarea câștigurilor și, ca un efect neintenționat, pentru a avea și copii mai înalți.

Avem două studii care demonstrează efectul remarcabil de rapid al unor condiții de viață mai bune (alimentație, asistență medicală, locuințe). În 2005, cercetătorii italieni au descoperit că acei copii născuți din părinți imigranți chinezi în Bologna nu numai că erau mai înalți decât copiii născuți și care locuiau în China, dar în primul an de viață greutatea și înălțimea lor erau mai mari decât cele ale copiilor italieni și ulterior au devenit comparabile.33 Un rezultat similar a fost raportat în Anglia. Adulții indieni care au migrat în Anglia sunt cu 6–7 centimetri mai înalți decât media din India. Chiar dacă rămân în continuare mai scunzi decât media engleză, această diferență dispare în rândul fiilor și fiicelor lor mai mici care, la vârsta de 2–4 ani, sunt cu 6%–8% mai înalți decât omologii lor din India. Aceasta este o recuperare remarcabil de rapidă, cu atât mai mult cu cât copiii părinților care au venit din India au greutăți la naștere mai mici (aproximativ 400 g în medie).34

Și, trecând de la nivelul personal la mediul corporativ, „mare“, „mai mare“ și, de preferință, „cel mai mare“ au devenit cele mai dezirabile adjective pentru a descrie traiectoria spre succes. Lăsând la o parte unii furnizori de articole de lux în ediție limitată, nicio companie nu a devenit lider global prin limitarea drastică a producției și prin aspirația de a rămâne la dimensiuni modeste.35 Și nu este nimic nou în această tendință spre dimensiuni mai mari: evoluția organismelor vii a furnizat numeroase precedente. Ceea ce este nou este omniprezența și ritmul căutării moderne a unor dimensiuni mai mari. Această tendință accelerată a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, alimentată de industrializare, iar intensificarea ei de-a lungul secolului XX a creat lumea noastră modernă a dimensiunilor-record și a superlativelor.

Înainte de a examina mai îndeaproape căutarea dimensiunilor mai mari din epoca modernă, trebuie să fac câteva observații de bază despre dimensiunile mici. În mod evident, dimensiunea mică are propriile conotații și reacții, iar abilitățile și perseverența artiștilor și meșteșugarilor dedicați din trecut — și, cu atât mai mult, progresele uimitoare ale științei moderne — au fost capabile să producă artefacte la scări din ce în ce mai mici, care au stârnit o mare admirație. Iată o selecție întâmplătoare de astfel de obiecte: bile de puzzle chinezesc (sfere în interiorul unei sfere) care par a fi imposibil de sculptat dintr-o singură bucată de fildeș; machete de nave din lemn care sunt asamblate cu mare grijă în interiorul unor sticle; întregi peisaje urbane la scară redusă, accesibile turiștilor (cel mai cunoscut, Madurodam din Haga, este un model la scară 1:25 a unor celebre obiective turistice olandeze); ofertele Fake Food Japan, cu zecile de replici de mici dimensiuni ale mâncărurilor și băuturilor japoneze, de care se bucură mulți colecționari; componentele tot mai mici pe care inginerii electroniști le înghesuie pe cipurile de siliciu, permițând miniaturizarea dispozitivelor electronice, de la telefoane mobile la dispozitive de urmărire suficient de mici pentru a fi atașate pe spatele unor insecte mici.36

Dar realizările la scară miniaturală nu suscită același răspuns emoțional precum cele la scară umană și cele care o depășesc cu mult. O natură moartă cu flori de mărimea unei cărți nu are același impact emoțional ca portretele de mari dimensiuni ale unor persoane sau grupuri, ca reprezentările unor scene mitice sau evenimente istorice sau ca peisajele care descriu priveliști asemănătoare cu cele pe care le găsim în natură. Milioane de oameni nu vizitează anual Luvrul sau Prado pentru a vedea marile lor colecții de miniaturi și bijuterii, ci pentru a se lăsa captivați de portretele în mărime naturală ale lui Diego Velázquez și Francisco Goya.37 Cartea Recordurilor Guinness enumeră tot felul de fapte utile și bizare, dar în 2021 doar unul dintre cel mai frecvent vizitate 18 recorduri de pe site-ul său se referea la ceva excesiv de mic (cea mai scundă femeie din lume). Restul erau toate maxime: cel mai lung, cel mai înalt, cel mai mare, cel mai mare, dar și cel mai rapid, cel mai lat și cel mai bătrân.38

Miniaturile pot impresiona și amuza, dar nu ne pot uimi: acest sentiment puternic este rezervat dimensiunilor mari. Cum se pot compara miniaturile cu vederea unui nor cumulonimbus întunecat care a crescut ore în șir în înălțime într-o după-amiază toridă de vară și care este pe punctul de a se transforma într-o tornadă puternică?39 Ce reprezintă o sculptură minusculă în comparație cu vederea unui remorcher masiv alături de un imens portcontainer în portul Los Angeles, încărcat pe zece etaje deasupra punții sale cu mii de containere de oțel, care tocmai a traversat Oceanul Pacific?40

„Micșorarea“ evocă emoții foarte diferite de cele provocate de „mărire“ și, în orice caz, pentru un ochi neajutorat, astfel de experiențe sunt repede curmate de limitele vederii umane. Priviți-vă mâna, acea parte a corpului care se află cel mai adesea în câmpul dumneavoastră vizual. Pentru un adult mediu, lățimea degetului mic este de aproximativ 1 cm sau 10 mm, iar cel mai bun ochi uman poate distinge fără „ajutor“ lățimi asemănătoare unui fir de păr de până la aproximativ 0,04 mm.41 Câtul acestor lățimi (0,04/10) este 0,004, ceea ce înseamnă că nu puteți discerne nimic care să aibă o lățime mai mică de 1/250 (0,4%) din cea a degetului dumneavoastră mic. În schimb, dacă ne uităm la dimensiuni mari, putem vedea o picătură de ploaie mică (1 mm), apa de ploaie care cade pe o bordură de stradă (înălțime de 10 cm), un baraj puțin adânc (care ridică apa cu 1 m), un pârâu de munte care se prăbușește peste bolovani mari (10 m înălțime), cascada Angel din Venezuela (cu doar 21 m mai puțin de 1 km) și un nor cumulonimbus vertical enorm care se ridică la 10 km în stratosfera inferioară. Raportul dintre aceste extreme (în milimetri) este de 10 000 000/1; un cumulonimbus impunător este de 10 milioane de ori mai mare decât o mică picătură de ploaie.42

Micșorarea (creșterea numărului de componente ale unui microprocesor) a susținut dezvoltarea electronicii de după 1965 (voi aborda această tendință în capitolul IV, dedicat proiectelor de dimensiuni). Aceasta, la rândul său, a contribuit în mod esențial la creșterea economică globală din ultimele două generații și, de asemenea, a fost (în mod paradoxal) un factor-cheie care a facilitat creșterea la scară mare. Căutarea unor artefacte mai mari — ecrane, mașini, nave, avioane, turbine, clădiri, orașe — a devenit mult mai ușoară datorită miniaturizării electronicii de tip solid-state (tranzistori, circuite integrate, microprocesoare).

Entuziasmul modernității pentru dimensiuni mai mari

Într-o singură viață de om se pot vedea multe exemple evidente ale acestei tendințe în ceea ce privește dimensiunile. Autovehiculele sunt cele mai numeroase obiecte mobile grele de pe planetă. În prezent, în lume există aproape 1,5 miliarde de astfel de vehicule, iar acestea au devenit din ce în ce mai mari: cele mai bine vândute camionete și SUV-uri din prezent sunt de două sau chiar de trei ori mai grele decât Käfer („broscuța“) de la Volkswagen, Topolino de la Fiat sau deux chevaux de la Citroën — mașini de familie ale căror vânzări dominau piața europeană la începutul anilor 1950.

Dimensiunile caselor, ale frigiderelor și ale televizoarelor au avut aceeași tendință, nu numai datorită progreselor tehnice, ci și pentru că dimensiunile PIB-urilor naționale de după Cel de-Al Doilea Război Mondial, atât de îndrăgite de economiștii pasionați de creștere, au crescut în ritmuri fără precedent în istorie, ceea ce a făcut ca aceste articole să fie mai accesibile. Chiar și atunci când este exprimat în valori constante (ajustate la inflație), PIB-ul SUA a crescut de 10 ori din 1945; și, în ciuda boomului demografic postbelic, rata pe cap de locuitor s-a cvadruplat.43 Această creștere determinată de bunăstare poate fi ilustrată de multe alte exemple, de la înălțimea celor mai mari zgârie-nori la capacitatea celor mai mari avioane sau a vaselor de croazieră multietajate și de la dimensiunile universităților la cele ale stadioanelor sportive. Este totul doar o replicare previzibilă și inevitabilă a tendinței generale de evoluție către dimensiuni mai mari?

Știm că viața a început cu dimensiuni mici (la nivel microbian, sub formă de arhee și bacterii care au apărut acum aproape 4 miliarde de ani) și că, în cele din urmă, evoluția a luat o turnură decisivă spre dimensiuni mai mari odată cu diversificarea animalelor în timpul perioadei cambriene, care a început acum mai mult de jumătate de miliard de ani. Dimensiunile mari (masa corporală crescută) oferă avantaje competitive evidente, cum ar fi o apărare sporită împotriva prădătorilor (comparați o suricată cu o antilopă sălbatică) și accesul la o gamă mai largă de biomasă digerabilă, depășind dezavantajele la fel de evidente ale unui număr mai mic de urmași, ale unor perioade de gestație mai lungi (timp mai îndelungat pentru a ajunge la maturitate) și ale unor nevoi mai mari de hrană și apă.44 De asemenea, animalele mari trăiesc (cu unele excepții — unii papagali trec de 50 de ani!) mai mult decât cele mici (comparați un șoarece cu o pisică, un câine cu un cimpanzeu). Dar, la extreme, relația nu este strâns legată de masă: elefanții și balenele albastre nu se află în fruntea listei; în schimb, rechinii din Groenlanda (mai mult de 250 de ani), balena boreală (Balaena mysticetus, 200 de ani) și broaștele-țestoase din Galapagos (mai mult de 100 de ani), da.

Evoluția vieții este, într-adevăr, povestea creșterii dimensiunilor — de la microbii unicelulari la reptilele mari și la megafauna africană modernă (elefanți, rinoceri, girafe). Lungimea maximă a corpului organismelor acoperă în prezent un interval de opt ordine de mărime, de la 200 nm (Mycoplasma genitalium) la 31 m (balena albastră, Balaenoptera musculus), iar extremele biovolumului pentru aceste două specii variază de la 8 × 10-12 mm3 la 1,9 × 1011 mm3, o diferență de aproximativ 22 de ordine de mărime.45

Creșterea evolutivă a dimensiunii este evidentă atunci când se compară cele mai vechi organisme unicelulare — arheele și bacteriile —, cu protozoarele și metazoarele mai mari, care au apărut mai târziu. Dar biovolumele medii ale majorității animalelor pluricelulare dispărute și vii nu au urmat o cale similară spre dimensiuni corporale mai mari. Dimensiunile medii ale moluștelor și echinodermelor (stele-de-mare, arici-de-mare, castraveți-de-mare) nu prezintă nicio tendință evolutivă clară, dar peștii și mamiferele marine au crescut în dimensiuni.46 Dimensiunile dinozaurilor au crescut, dar apoi au scăzut pe măsură ce animalele se apropiau de dispariție. Mărimile medii ale artropodelor nu au prezentat o tendință clară de creștere timp de o jumătate de miliard de ani, însă mărimea medie a mamiferelor a crescut cu aproximativ trei ordine de mărime în ultimii 150 de milioane de ani.

Analiza speciilor de mamifere vii arată că generațiile următoare tind să fie mai mari decât părinții lor, dar o singură etapă de creștere este în mod inevitabil destul de limitată.47 În orice caz, apariția unor organisme foarte mari nu a făcut nimic pentru a diminua ubicuitatea și importanța microbilor: biosfera este un sistem extrem de simbiotic bazat pe abundența și varietatea biomasei microbiene și nu ar putea funcționa și dăinui fără fundația sa de microorganisme.48 Având în vedere această realitate fundamentală a biosferei (marele care se bazează pe mic), este tendința antropogenă către obiecte și design de dimensiuni mai mari o aberație? Este doar o abatere temporară de la o stagnare pe termen lung a creșterii care a existat în epoca premodernă atât în ceea ce privește economia, cât și capacitățile tehnice, sau poate doar o impresie greșită creată de atenția disproporționată pe care o acordăm în zilele noastre urmăririi și posesiei de obiecte de dimensiuni mari, de la ecrane de televizor la zgârie-nori?

Geneza acestei tendințe este inconfundabilă: mărirea dimensiunilor a fost posibilă prin desfășurarea fără precedent a energiilor și prin mobilizarea cu adevărat gigantică a materialelor. Timp de milenii, constrângerile noastre — energii limitate în mușchii umani și animali; lemnul, lutul, piatra și câteva metale ca singure opțiuni pentru unelte și construcții — au circumscris căutarea noastră pentru dimensiuni proiectate mai mari: ele au determinat ce puteam construi, cum puteam călători, cât de multă hrană puteam recolta și depozita și mărimea bogățiilor individuale și colective pe care le puteam acumula.49 Toate acestea s-au schimbat, destul de rapid și concomitent, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

La începutul secolului, populația avea o creștere foarte scăzută. Ea era încă alimentată cu energie din biomasă și mușchi, completată de apa curgătoare care învârtea roți mici și mori de vânt, precum și de nave relativ mici. Lumea anului 1800 era mai apropiată de lumea anului 1500 decât de realitățile umane ale anului 1900.50 În 1900, jumătate din producția mondială de combustibil provenea din cărbune și petrol, generarea de energie electrică se extindea rapid, iar noile motoare primare — motoare cu abur, motoare cu combustie internă, turbine cu abur și apă, și motoare electrice — creau noi industrii și capacități de transport. Și această nouă abundență de energie a fost, de asemenea, utilizată pentru a crește randamentul culturilor (prin îngrășăminte și mecanizarea lucrărilor agricole), pentru a produce materiale vechi la prețuri mai accesibile și pentru a introduce noi metale și materiale sintetice care au făcut posibilă fabricarea de obiecte și construcții mai ușoare sau mai durabile.

Această transformare majoră s-a intensificat în secolul XX, când a trebuit să facă față cerințelor unei populații în creștere rapidă. În ciuda celor două războaie mondiale și a Marii Crize Economice, populația lumii nu crescuse niciodată atât de rapid ca între 1900 și 1970.51 Era nevoie de dimensiuni mai mari pentru orice, de la așezări la produse de consum, atât pentru a satisface cererea tot mai mare de locuințe, alimente și produse manufacturate, cât și pentru a menține costurile la un nivel accesibil. Această căutare a unor dimensiuni mai mari — mine de cărbune sau centrale hidroelectrice mai mari, capabile să alimenteze mega orașele îndepărtate cu energie electrică ieftină; fabrici foarte automatizate care produc pentru miliarde de consumatori; vase propulsate de cele mai mari motoare diesel din lume și care transportă mii de containere de oțel între continente — a coincis aproape invariabil cu costuri unitare mai mici, făcând frigiderele, mașinile și telefoanele mobile accesibile pe scară largă. Dar a necesitat costuri de capital mai mari și adesea eforturi de proiectare, construcție și gestionare fără precedent.52

De la începutul secolului XX au fost depășite în mod repetat numeroase recorduri de mărime notabile, iar următoarele câteva creșteri (toate cuantificate prin multipli ai unor valori din perioada 1900–2020, calculați pe baza celor mai bune informații disponibile) indică amploarea acestor recorduri. Capacitatea celei mai mari stații de generare a energiei hidroelectrice este acum de peste 600 de ori mai mare decât era în 1900.53 Volumul furnalelor înalte — structurile necesare pentru a produce fontă, cel mai important metal al civilizației moderne — a crescut de 10 ori, ajungând la 5 000 m3.54 Înălțimea zgârie-norilor care folosesc schelete de oțel a crescut de aproape nouă ori, ajungând la 828 m pentru Burj Khalifa.55 Populația celui mai mare oraș a crescut de 11 ori, ajungând la 37 de milioane de locuitori în Greater Tokyo.56 Dimensiunea celei mai mari economii din lume (calculând totalul în valori ajustate ale dolarului): tot cea a Statelor Unite, acum de aproape 32 de ori mai mare.57

Dar nimic nu a înregistrat o creștere comparabilă cu cantitatea de informații pe care am acumulat-o de la 1900 încoace. În 1897, când Biblioteca Congresului s-a mutat în noul său sediu din clădirea Thomas Jefferson, aceasta era cel mai mare depozitar de informații din lume și deținea aproximativ 840 000 de volume, probabil echivalentul a maximum 1 terabyte, dacă ar fi fost stocat electronic.58 Până în 2009, biblioteca a ajuns să dețină circa 32 de milioane de cărți și articole tipărite, dar acestea reprezentau doar un sfert din toate colecțiile fizice, care includ manuscrise, stampe, fotografii, hărți, globuri, imagini în mișcare, înregistrări sonore și partituri muzicale, și trebuie făcute multe presupuneri pentru a transpune aceste fonduri în unități echivalente de stocare electronică: în 1997, Michael Lesk a estimat dimensiunea totală a fondurilor bibliotecii la „probabil aproximativ 3 petabyți“, și, prin urmare, o creștere de cel puțin 3 000 de ori într-un secol59.

În plus, pentru multe produse și modele noi este imposibil să se calculeze creșterile din secolul XX, deoarece acestea au fost comercializate abia după 1900, iar ulterior au crescut cu unul, două sau chiar trei ordine de mărime. Printre cele mai importante exemple din această categorie se numără transportul aerian de pasageri (compania olandeză KLM, prima companie aeriană comercială, a fost înființată în 1919); elaborarea unei mari varietăți de materiale plastice (majoritatea compușilor dominanți de astăzi au fost introduși în anii 1930) și, bineînțeles, progresele din domeniul electronicii, care au făcut posibile calculatoarele, telecomunicațiile și controalele moderne ale proceselor (primele calculatoare cu tuburi vidate utilizate în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; primele microprocesoare, în 1971).60 În timp ce aceste progrese au creat un număr foarte mare de companii noi, de mici dimensiuni, o parte tot mai mare din activitatea economică globală a provenea de la întreprinderi din ce în ce mai mari. Această tendință către dimensiuni operaționale mai mari a afectat nu numai producția industrială tradițională (fie că este vorba despre mașini, produse chimice sau alimente) și noile modalități de asamblare automatizată a produselor (microcipuri sau telefoane mobile), ci și transporturile și o gamă largă de servicii, de la bănci la companii de consultanță.61

Această amplificare corporatistă este măsurabilă prin numărul și valoarea fuziunilor, achizițiilor, alianțelor și preluărilor. S-a înregistrat o creștere de la mai puțin de 3 000 de fuziuni — în valoare totală de aproximativ 350 de miliarde de dolari — în 1985 la un vârf de peste 47 000 de fuziuni în valoare de aproape 5 000 de miliarde de dolari în 2007, iar în fiecare dintre cei patru ani de dinaintea pandemiei de COVID au existat tranzacții în valoare de peste 3 000 de miliarde de dolari.62 Producția de automobile rămâne destul de diversificată, primii cinci (în 2021, în funcție de venituri: Volkswagen, Toyota, Daimler, Ford, General Motors) reprezentând puțin peste o treime din cota de piață globală, în comparație cu aproximativ 80% pentru primii cinci producători de telefoane mobile (Apple, Samsung, Xiaomi, Huawei, Oppo) și peste 90% pentru duopolul Boeing-Airbus al avioanelor comerciale cu reacție.63

Dar o altă tendință de mărire a dimensiunilor a fost foarte prezentă: creșteri ale dimensiunilor care nu au nimic de-a face cu satisfacerea nevoilor unor populații în creștere, ci servesc în schimb ca indicatori de statut și de consum ostentativ. Dimensiunile caselor și ale vehiculelor americane oferă două exemple evidente și documentate cu acuratețe ale acestei tendințe și, în timp ce imitarea creșterii locuințelor a fost dificilă în multe țări (inclusiv în Japonia și Belgia) din motive de spațiu și istorice, creșterea vehiculelor de dimensiuni improbabile a fost o tendință globală.

Un Ford Model T — primul automobil produs în serie, introdus în 1908 și fabricat până în 1927 — este evident punctul de referință pentru comparațiile de mărime.64 Modelul T din 1908 era un vehicul cu putere redusă (15 kW), mic (3,4 m) și ușor (540 kg), dar unii americani născuți la mijlocul anilor 1920 au trăit suficient de mult timp pentru a vedea sosirea unor SUV-uri de dimensiuni improbabile și cu denumiri înșelătoare, care au devenit favorite la nivel mondial. Chevrolet Suburban (265 kW, 2 500 kg, 5,7 m) câștigă la lungime, dar Rolls Royce oferă un Cullinan de 441 kW, iar Lexus LX 570 cântărește 2 670 kg.65

Aceste creșteri de dimensiuni au mărit raportul dintre greutatea vehiculului și cea a pasagerului (presupunând un șofer adult de 70 kg) de la 7,7 pentru Modelul T la puțin peste 38 pentru Lexus LX și la aproape la fel de mult pentru Yukon GMC.66 Pentru comparație, raportul este de aproximativ 18 pentru Honda Civic și, dacă ne uităm la câteva alternative de transport, este puțin peste 6 pentru un Boeing 787, nu mai mult de 5 pentru un autobuz interurban modern și doar 0,1 pentru o bicicletă ușoară de 7 kg. În mod remarcabil, această creștere a dimensiunii vehiculelor a avut loc în timpul deceniilor în care a crescut îngrijorarea cu privire la impactul traficului rutier asupra mediului (un SUV tipic emite cu aproximativ 25% mai multe gaze cu efect de seră decât o berlină medie).

Această preferință a americanilor pentru vehicule mai mari a devenit în curând o altă normă globală, SUV-urile crescând în dimensiuni și extinzându-și cota de piață în Europa și Asia.67 Nu există nicio justificare rațională pentru aceste extravaganțe: vehiculele mai mari nu au fost necesare nici din motive de siguranță (numeroasele mașini mici și medii primesc note maxime pentru siguranță din partea Insurance Institute for Highway Safety), nici din nevoia de a satisface nevoile unor gospodării mai mari (dimensiunea medie a unei familii americane a scăzut).68

O altă contratendință care implică reducerea dimensiunii familiilor americane a fost creșterea dimensiunii locuințelor americane. Casele din Levittown, prima dezvoltare suburbană rezidențială de mare anvergură de după cel de-Al Doilea Război Mondial din New York, aveau ceva mai puțin de 70 mp; media națională a ajuns la 100 în 1950, a depășit 200 în 1998, iar în 2015 era puțin peste 250 mp, ceva mai mult decât dublul dimensiunii medii a casei monofamiliale din Japonia.69 Dimensiunea casei americane a crescut de 2,5 ori într-o singură viață; masa medie a casei (cu aer condiționat, mai multe băi, finisaje mai grele) s-a triplat aproximativ; iar suprafața medie locuibilă pe cap de locuitor aproape s-a cvadruplat. Și mai sunt și casele construite la comandă în SUA, a căror suprafață medie a ajuns acum la aproape 500 mp.70

Așa cum era de așteptat, casele mai mari au frigidere și televizoare cu ecrane mai mari. Imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, volumul mediu al frigiderelor din SUA era de doar 226 l; în 2020, cele mai bine vândute modele fabricate de GE, Maytag, Samsung și Whirlpool aveau volume de 620–700 l.71 Ecranele televizoarelor au început ca niște dreptunghiuri micuțe cu margini rotunjite; dimensiunile lor erau limitate de mărimea și masa tubului catodic (CRT). Cel mai mare ecran CRT (Sony PVM-4300 în 1991) avea o diagonală de 109 cm, dar cântărea 200 kg.72 În schimb, modelele populare de astăzi de televizoare LED cu diagonala de 127 cm nu cântăresc mai mult de 25 kg. Dar, în întreaga lume, diagonalele au crescut de la standardul de 30 cm, după cel de-Al Doilea Război Mondial, la aproape 60 cm în 1998 și 125 cm în 2021, ceea ce înseamnă că suprafața tipică a ecranelor TV a crescut de peste 15 ori.73

Fără îndoială, multe dimensiuni mai mari ne fac viața mai ușoară, mai confortabilă și mai plăcută, dar aceste recompense au propriile limite. Și nu există nicio dovadă care să ne permită să conchidem că locuințele supradimensionate, SUV-urile gigantice și frigiderele de dimensiuni comerciale i-au făcut pe proprietarii lor mai fericiți: sondajele efectuate în rândul adulților din SUA cărora li s-a cerut să își evalueze fericirea sau satisfacția în viață nu arată, de fapt, nici schimbări majore, nici scăderi pe termen lung de la mijlocul secolului XX.74 Există limite fizice evidente pentru toate aceste excese, iar în capitolul IV voi examina câteva tendințe importante de creștere pe termen lung pentru a arăta că dimensiunile multor modele s-au apropiat de maximele lor inevitabile, pe măsură ce curbele în formă de S („sigmoide“) ajung la etapele finale ale cursului lor.

Această nouă adorare, aproape universală, a dimensiunilor mari este cu atât mai remarcabilă cu cât există numeroase cazuri notabile în care ele sunt contraproductive. Iată două exemple cu adevărat existențiale. Greutatea excesivă în copilărie are consecințe foarte importante, deoarece povara obezității timpurii nu este ușor de înlăturat mai târziu în viață.75 Iar în ceea ce privește înălțimea, armatele au avut întotdeauna limite de înălțime pentru recruții lor; o dimensiune sub medie era adesea un dar, deoarece împiedica un bărbat scund (sau unul foarte înalt!) să fie recrutat și ucis în conflicte inutile.76

Țările mari ridică propriile probleme. Dacă teritoriul lor cuprinde o varietate de medii, este mai probabil să se poată hrăni singure și să aibă cel puțin un tip de zăcământ mineral important, deși cel mai adesea sunt mai multe. Acest lucru este valabil atât pentru Rusia (cea mai mare națiune din lume), cât și pentru SUA, Brazilia, China și India. Dar aproape toate națiunile mari tind să aibă disparități economice mai mari decât țările mai mici, care sunt mai omogene, și tind să fie sfâșiate de diferențe regionale, religioase și etnice.77 Exemplele includ divizarea Nord–Sud din SUA, separatismul peren al provinciei Quebec din Canada, problemele Rusiei cu islamul militant (războiul cecen, în mod curios uitat, a fost unul dintre cele mai brutale conflicte de după Cel de-Al Doilea Război Mondial), diviziunile regionale, religioase și de castă din India. Desigur, există contraexemple de disparități și discordanțe grave în națiunile de dimensiuni mici — Belgia, Cipru, Sri Lanka —, dar aceste conflicte interne contează mult mai puțin pentru lume în general decât orice slăbire sau destrămare a celor mai mari națiuni.78

Dar ultimii 150 de ani nu au fost doar martorii unei perioade de creștere a dimensiunilor fără precedent din punct de vedere istoric, ci și ai momentului în care am ajuns în sfârșit să înțelegem dimensiunea reală a lumii și a universului în care locuim. Această preocupare s-a desfășurat la ambele capete ale spectrului dimensiunilor, iar la sfârșitul secolului XX aveam, în sfârșit, o înțelegere destul de satisfăcătoare la scara cea mai mică (la nivel atomic și genomic) și la cea mai mare (dimensiunea Universului). Cum am ajuns acolo?

Extremele și cum am ajuns să le cunoaștem

Energia și masa definesc Universul; dimensiunea este variabila structurală predominantă a acestuia. Distanțe uriașe separă galaxiile (în medie, acestea se află la o distanță de aproximativ 10 milioane de ani-lumină); orbitele planetare din sistemul nostru solar au raze cuprinse între zeci de milioane și sute de milioane de kilometri. Mediul fizic al Pământului și rețelele sale complicate de viață sunt determinate în mod fundamental de distanța planetei față de Soare și de mărimea sa. Diferențe surprinzător de mici în ceea ce privește distanța orbitală (doar câteva procente mai aproape sau mai departe) ne-ar plasa dincolo de zona locuibilă optimă, cu temperaturi medii suportabile (și extreme diurne și nocturne). O planetă mult mai mică ar avea o gravitație insuficientă pentru a-și menține atmosfera care protejează viața, în timp ce gravitația unei planete mult mai mari ar împiedica deplasarea animalelor și a oamenilor79.

Înțelegerea tuturor acestor lucruri a necesitat milenii de progrese lente cu, precum în multe alte cazuri, progrese accelerate în ultimul secol și jumătate. Pentru început, în Antichitate și în tot Evul Mediu, Pământul era centrul Universului perceput. Acest model ptolemeic — postulând universul finit delimitat de sfera cu stele fixe (fără nimic dincolo) și cu Soarele, Luna și cele cinci planete (Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn) care orbitează în jurul Pământului, întregul Univers fiind vizibil — a dăinuit de la formularea sa din timpul secolului al IV-lea î.e.n. până când a fost înlocuit de modelul heliocentric, de fapt, cunoscut și respins din Antichitate și susținut în mod convingător de Nicolaus Copernic la începutul secolului al XVI-lea.80 Dar convingerea geocentrică eronată nu a împiedicat furnizarea unor cifre destul de corecte cu privire la dimensiunea Pământului și la distanțele dintre Pământ și Lună, iar respingerea modelului geocentric după aproximativ 1 700 de ani nu a îmbunătățit imediat calculele originare grecești (și mai târziu arabe) cu privire la dimensiunea Universului vizibil.81

În secolul al III-lea î.e.n., Eratostene, cu ajutorul unui băț vertical care proiecta umbre în orașul său natal, Alexandria, și al distanței dintre acest oraș și Assuan — unde Soarele se afla la 90° în timpul solstițiului de vară —, a calculat că circumferința Pământului este de 50 de ori mai mare decât distanța dintre cele două orașe. Deoarece nu cunoaștem lungimea exactă a unui stadion — unitatea de măsură a distanței pe care a folosit-o —, nu putem să identificăm cu exactitate eroarea din calculele sale; tot ce știm este că a nimerit ordinul de mărime. În schimb, primul calcul cunoscut al distanței Pământ–Soare, realizat de către Aristars — contemporanul mai vârstnic al lui Eratostene, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. —, s-a bazat pe ipoteze geometrice corecte, dar, din cauza estimării incorecte a unghiului, rezultatul a fost eronat cu un factor de 20. Măsurătoarea sa reprezenta doar aproximativ 5% din dimensiunea reală, iar Ptolemeu a estimat distanța dintre Pământ și cea mai îndepărtată sferă de stele fixe la doar 20 000 de raze terestre (sau aproximativ 127,5 milioane km).

În secolul al IX-lea e.n., cei mai importanți astronomi arabi, al-Farghānī și al-Battānī, au folosit valori doar cu puțin diferite, iar șapte secole mai târziu, în 1588, în modelul său de univers, Tycho Brahe a plasat stelele fixe mai aproape de Pământ decât estimările anterioare: doar 14 000 de raze terestre, micșorând cosmosul antic cu o treime din punctul de vedere al distanței și de aproape trei ori din punctul de vedere al volumului! Observațiile telescopice de pionierat ale lui Galileo Galilei (rezultatele lor au fost publicate în 1610) au dezvăluit multitudinea de stele mai îndepărtate, nevăzute până atunci, și au făcut ca ideea unui univers foarte limitat, de formă asemănătoare unei cochilii, imaginat de astronomii medievali, să devină de neconceput.82 În momentul în care Europa a început să se afunde în Războiul de Treizeci de Ani, Johannes Kepler a publicat (între 1618 și 1621) monumentalul său Epitome Astronomiae Copernicanae, încă tributar modelului stelelor fixe, dar extinzând enorm dimensiunea Universului prin stabilirea razei interioare a sferei egală cu 4 milioane de raze solare, adică aproximativ 2,8 trilioane km.83

Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, o serie de observații astronomice au făcut ca adevărata lungime a unității astronomice (distanța dintre Pământ și Soare — aproximativ 150 de milioane km) să fie incontestabilă.84 Următoarea descoperire fundamentală în stabilirea dimensiunii Universului a venit odată cu măsurarea distanțelor dintre Pământ și stelele din apropiere, prin urmărirea schimbărilor în poziția lor aparentă în jurul Soarelui, văzută de pe Pământ. Trei măsurători de pionierat au fost publicate între 1837 și 1840, când Wilhelm von Struve, Friedrich Bessel și Thomas Henderson au măsurat distanțele față de trei stele proeminente — respectiv Vega (cea mai strălucitoare stea din constelația Lira), 61 Cygni (o stea dublă din Cygnus) și α Centauri (steaua cea mai apropiată de sistemul nostru solar) —, iar analiza modernă a rezultatelor a confirmat acuratețea lor.85 Valoarea lui Bessel era cu doar aproximativ 10% mai mică decât distanța reală care plasează distanța stelei față de Pământ la aproximativ 11,4 ani-lumină (un an-lumină = 9,461 × 1012 km): chiar și stelele din apropiere erau la trilioane de kilometri distanță.

În 1917, Harlow Shapley, de la Harvard College Observatory, a oferit prima estimare a dimensiunii galaxiei noastre, Calea Lactee, conchizând că aceasta are un diametru de aproximativ 100 000 de ani-lumină și o adâncime de câteva mii de ani-lumină. Și nu mult timp după aceea, în 1924, Edwin Hubble a ajuns la concluzia că nebuloasa Andromeda nu face parte din Calea Lactee, că este o galaxie separată și că acest vecin galactic cel mai apropiat se află la o distanță de aproximativ 1 milion de ani-lumină (distanța reală este de 2,36 milioane).86 Progresul ulterior al observațiilor astronomice (acum adesea efectuate de telescoapele din satelit) a extins dimensiunea universului vizibil cu patru ordine de mărime. Cele mai îndepărtate obiecte pe care le putem vedea se află la 13,8 miliarde de ani-lumină, dar din cauza expansiunii continue (și inițial rapide) a Universului, galaxiile a căror lumină a călătorit timp de aproape 14 miliarde de ani pentru a ajunge pe Pământ se află acum la aproximativ 47,8 miliarde de ani-lumină, ceea ce face ca Universul cunoscut să aibă un diametru de aproximativ 93 de miliarde de ani-lumină.87 Între 1600 și 2020, observațiile și calculele noastre au extins raza Universului cunoscut cu 15 ordine de mărime — de aproximativ 3,4 cvadrilioane de ori. Astfel de numere cu adevărat astronomice nu se pot raporta la nimic din ceea ce întâlnim în viața noastră de zi cu zi.

Spre deosebire de unele calcule astronomice impresionante efectuate în Antichitatea greacă, călătoria în direcția opusă — spre lumile din ce în ce mai mici, invizibile cu ochiul liber — a început cu adevărat abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Lupele de mână erau folosite de secole și, prin urmare, ceea ce a deschis calea au fost mai degrabă curiozitatea și interesul nou-descoperit în epocă, condus de o mai mare înclinație spre experimentare și de cercetări științifice mai sistematice — spre deosebire de ignoranța relativă din Evul Mediu — decât orice descoperire tehnică.88 Primele dispozitive de mărire compuse (cu o lentilă convexă și una concavă) au fost construite la începutul anilor 1590 de Zacharias Janssen, un fabricant olandez de ochelari. În aprilie 1625, Giovanni Faber a ales să numească microscop dispozitivul compus al lui Galileo (acesta îl denumise occhiolino, ochi mic), dar abia în anii 1660 microscoapele au fost folosite pentru observații științifice89.

În 1661, Marcello Malpighi a descoperit vasele capilare din plămânii broaștei, iar în 1665, după ani de observații, desene și gravuri, Robert Hooke a publicat Micrographia, prima colecție de imagini microscopice.90 Cartea s-a bucurat de un mare succes și a inclus planșe foarte bine reproduse care înfățișau un purice, o muscă și tulpini de mucegai asemănătoare unor flori, precum și primele ilustrații de celule vegetale (de plută) — nume ales de Hooke, deoarece aceste partiții îi aminteau de cellula monastică. Numele a prins, iar „celulă“ rămâne termenul științific pentru cea mai mică unitate capabilă de o existență independentă. Microscoapele lui Hooke (construite de Christopher Cock, un fabricant de instrumente londonez) măreau de aproximativ 50 de ori, dar imaginile lor erau slabe, neclare și foarte afectate de aberația cromatică și sferică. În consecință, gravurile impresionante din Micrographia nu erau reproduceri ale unor imagini microscopice, văzute cu adevărat, ale unor organisme întregi, ci reconstrucții ale unor întreguri asamblate din multe vederi parțiale și adesea imperfecte.91

În 1677, Philosophical Transactions of the Royal Society a publicat o scrisoare primită de la Antonie van Leeuwenhoek din Delft — un om de afaceri olandez, om de știință amator și admirator al micrografiei — în care acesta își detalia observațiile despre viața din picăturile de apă.92 Microscopul său simplu, cu o singură lentilă, oferea o mărire de aproximativ 250 de ori, suficientă pentru a investiga celulele vegetale și îndeajuns de puternică pentru a descoperi o nouă lume de „animalcule“, a căror existență a fost pusă la îndoială de contemporanii săi, mai ales ca urmare a concluziei conform căreia „existau peste 1 000 000 de ființe vii într-o picătură de apă de piper“– o infuzie de piper întreg și zdrobit în apă, pe care o pregătea pentru observațiile sale.93 Dar această afirmație incredibilă era corectă: van Leeuwenhoek a fost prima persoană care a prezentat rapoarte detaliate atât despre protozoare, cât și despre bacterii. Microscopul său avea o rezoluție de aproximativ 1,35 μm (1 350 nm sau aproximativ 1/30 din diametrul unui fir de păr uman), suficient de bună pentru a vedea toate bacteriile, cu excepția celor mai mici: Escherichia coli, mare și omniprezentă, măsoară aproximativ 3 000 nm, dar micile Mycoplasma (un gen de bacterii care infectează plămânii, pielea și tractul urinar) au un diametru de numai 200 nm.

„Am luat o mare muscă-dronă gri, care avea un cap mare, dar un corp mic și subțire în raport cu el, și, tăindu-i capul, l-am fixat cu partea din față sau cu fața în sus pe lamelă…
Am constatat că această muscă are, în primul rând, cea mai mare grupare de ochi în raport cu capul său, dintre toate muștele mici pe care le-am văzut până acum…“
(Robert Hooke, Micrographia, p. 175).

Îmbunătățirile în domeniul microscopiei sunt cel mai bine urmărite prin examinarea puterii maxime de rezoluție, adică a capacității obiectivului de a separa detaliile adiacente ale obiectelor observate. Cele mai bune microscoape cu lumină nu pot rezolva părți care sunt mai apropiate de aproximativ 200 de nm sau de dimensiunea unei bacterii mici. Lentilele și modelele îmbunătățite ale microscoapelor au atins acest stadiu de precizie la începutul secolului XX: puteam vedea celulele bacteriene (cu diametre cuprinse între 1 000 și 3 000 nm), dar numai o parte dintre cele mai mari virusuri — Pandoravirus (1 000 nm, descoperit în 2013) și Mimivirus (700 nm, identificat în 2003) — sunt excepțional de mari. Majoritatea virusurilor mari ajung doar până la 250 nm; cele mici au un diametru mai mic de 30 nm.94

Pentru a le vedea a fost nevoie de următoarea etapă a microscopiei, care a început în 1939; fizicianul german Ernst Ruska a pus la dispoziție pe piață microscopul electronic (pentru acest lucru a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1986).95 Primele microscoape electronice aveau o rezoluție de cel mult 100 nm, ceea ce nu era încă suficient pentru a vedea cele mai mici virusuri. Îmbunătățirile treptate ne-au permis să mai coborâm câteva ordine de mărime, iar microscoapele electronice de scanare au acum o rezoluție maximă de aproximativ o jumătate de nanometru (diametrul mediu al unui atom este de 0,1–0,5 nm). Microscoapele de scanare prin efect de tunel (introduse în 1981 de Gerd Binnig și Heinrich Rohrer, care au fost, de asemenea, recompensați pentru eforturile lor cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1986) au mai împins limita cu încă un ordin de mărime, la doar 0,01 nm.96 Microscoapele electronice au fost folosite pentru prima dată pentru a studia metale, cristale și ceramică; pentru a examina țesuturile vii au trebuit depășite numeroase provocări.97 În prezent, putem „vedea“ o elicoidă de ADN (diametru de 4 nm) și chiar aminoacizi individuali, constituenți ai proteinelor (0,8 nm).

Acesta este, așadar, intervalul de mărime pe care l-am determinat cu ajutorul mijloacelor noastre tehnice ingenioase și al calculelor teoretice: de la diametrul unui atom de hidrogen (0,1 nm) până la diametrul Universului cunoscut (93 de miliarde de ani-lumină). Aceasta este o diferență amețitoare de aproape 35 de ordine de mărime și arată până la ce măsură cu adevărat inimaginabilă ne-am extins căutarea pentru dimensiunile extreme.