Pentru Alice și J.-J.
și pentru niște prieteni foarte buni
de-ai mei.

Dexter a găsit într-o revistă o fotografie a poetului Tennyson, cu soția și cei doi fii ai lor, plimbându-se prin grădina casei din insula Wight. Pentru ochiul din zilele noastre, e o imagine șocantă: cu excepția ilustrului personaj, toți sunt înfofoliți în niște haine enorme, care îi imobilizează. Direcția privirilor: Tennyson se uită undeva la mică distanță. Soția lui, care îl ține de braț și stă foarte aproape de el, privește în sus, la chipul bărbatului. Un băiat îl ține pe tată de mână și se uită în sus la el. Celălalt băiat o ține de mână pe mamă și se uită spre aparatul de fotografiat cu o mină vlăguită, tristă. În spatele lor, neclar, licărește frunzișul bătut de vânt al unei grădini bogate. Umbrele lor cad pe gazon: tocmai au făcut un pas. Mâinile lui Tennyson sunt niște labe mari și pătrate, ridicate într-o poziție ciudată, la nivelul stomacului. Soția e trasă la față și ochii îi sunt adânciți în orbite. Este fotografia unei familii. Vântul umflă mâneca uriașă, rigidă și rotunjită a rochiei femeii și suflă de pe frunte părul lung al fiului dinspre tată, care stă întors înspre drama de pe chipul părinților: deși îl ține de mână pe tată, e separat de grup și între trunchiul său strâns încheiat la nasturi și piciorul tatălui se strecoară lumina.

Dexter a lipit poza asta pe peretele din bucătărie, între aragaz și ușa de la baie. E ruptă și pătată și-i acoperită de un luciu de stropi de grăsime de la gătit. E acolo de mult. Tot timpul se dezlipește, atârnă într-o parte, se bălăngănește agățată de un colț. Însă întotdeauna, înainte să apuce să se desprindă de tot de pe perete, cineva o salvează, cineva o lipește la loc.

Seara, după ce duceau copiii la culcare, Athena și Dexter ieșeau la plimbare. Așteptau fără pic de scrupule plecarea și abia dacă se uitau dac-au adormit băieții înainte să pornească. Bârfeau și-și povesteau unul altuia ce s-a mai întâmplat peste zi.

— Vezi casa aia? zicea Dexter. Azi-dimineață, acolo, în fața ei, în drum spre muncă, am intrat fără să gândesc în vorbă cu un bătrân din ăla senil care crede că le știe pe toate. Mă bucur că ție ți se pare amuzant.

Dexter mergea crăcănat, iute. Țineau pasul lejer, fără să se atingă. Parcurgeau kilometri în fiecare seară pe întuneric, mergând uneori spre est, de-a lungul pârâului ce traversa terenurile până în locul unde se unea cu râul Yarra, uneori spre nord-vest, până la uriașa farfurie întoarsă a Royal Park, unde câinii sălbatici de la zoo urlau la lună și maimuțele sporovăiau dincolo de zid. Dexter își țuguia buzele și fluiera o melodie întortocheată. La capitolul fluierat, era genul de modă veche și vesel, preferând trilurile voioase, iar când se apropia de apogeul melodiei se oprea din mers, se întorcea spre Athena și ridica un arătător strâmb ca să-i atragă atenția asupra victoriei sale iminente.

— Iar acum, a anunțat în intersecția din fața unei bănci, voi cânta aria catalogului din Don Giovanni.

Cândva, un prieten egalitarist de-al tatălui său îi spusese că are voce bună. Se imagina bariton dramatic în stil rusesc, dar putea să dea și o versiune onorabilă, cât se poate de corectă a Vicarului din Bray sau a imnului Ierusalim. Dexter voia să trăiască glorios, iar în timpul plimbărilor de seară chiar reușea, făcând familiile să-și întoarcă privirea dinspre ecranele lor, trâmbițând prin visele copiilor, stârnind câinii să urle și să scormonească pe după garduri de tablă.

— Tu nu cânți niciodată! i-a strigat Athenei, transfigurat.

— Ba da, a zis ea, dar el deja atacase alt refren.

Îl iubea. Se iubeau. Erau prieteni. Locuiau într-o casă mobilată sumar de pe lângă Merri Creek: pereții îi erau crăpați, podelele-i erau înclinate și ușile abia se țineau în tocuri. În bucătărie se afla un pian și Athena se închidea acolo în timpul zilei, sub portretul tatălui lui Dexter, și migălea la infinit fie la Microcosmos al lui Bartók, fie la cele mai ușoare dintre preludiile mici ale lui Bach. Preludii la ce? Chiar și sub degetele ei neștiutoare, acele acorduri simple răsunau ca niște strigăte victorioase, iar ea fugea să-și scoată fața înfierbântată pe fereastră. Existau însă zile când abordarea ei muzicală, sub portretul acela, cu aspectul său îndurerat, de secol al nouăsprezecelea, era atât de lipsită de ritm și de melodicitate, încât i se făcea rușine, de parcă ar fi pângărit un altar, și atunci punea capacul peste clapele pianului și se ducea afară, în curtea din spate, cu mătura. Dincolo de gardul din spate, mai aproape de pârâu, locuia o pereche mai în vârstă, oameni pe care Dexter și Athena nu-i văzuseră niciodată, dar cărora ei le spuneau domnul și doamna Futu-i. Beau, spărgeau lucruri, se atacau, înjurau și vomitau, se blestemau unul pe celălalt ca toți dracii.

Ce ciudat că într-un oraș atât de mare ca Melbourne doi oameni care au trăit aproape ca frate și soră vreme de cinci ani, în studenție, pot să se mute departe unul de celălalt fără ca măcar să-și ia la revedere, pot să își vadă de mersul obișnuit al vieții pe o rază de câțiva kilometri de locul unde celălalt își desfășoară rutina zilnică, și totuși drumurile lor să nu se întâlnească niciodată. Să se căsătorească, să aibă copii; să eșueze într-o privință și să se apuce de altceva, să bea și să danseze prin localuri, să cumpere mâncare de la supermarketuri și benzină de la benzinării, să citească despre aceleași crime în aceleași ziare, să tremure în aceleași dimineți reci, și totuși să nu dea niciodată nas în nas. Și să treacă așa optsprezece, douăzeci de ani! Ce ciudat!

Oare Dexter și Elizabeth se gândiseră unul la celălalt în tot acest timp? Bineînțeles că se gândiseră, Dexter mai mult decât Elizabeth, nu fiindcă lui i-ar fi păsat mai mult, ci fiindcă era înnebunit după trecut. El credea în trecut, găsea sprijin în el, îl folosea ca să creeze o țesătură de sens în haosul general. Îl istorisea în anecdote spuse de fiecare dată cu aceleași vorbe. Ba chiar își amintea în detaliu vise avute de alții cu ani în urmă. Lui Elizabeth îi displăcea trecutul. Era încărcat de jenă. Ea și Dexter nu fuseseră îndrăgostiți, dar odată, în timpul facultății, ea stătuse întinsă în patul lui o întreagă după-amiază de sâmbătă, așteptându-l să se întoarcă, fiindcă voia să se fută cu cineva și pe moment nu avea cu cine. A stat întinsă acolo cu orele, înfierbântată și nerăbdătoare, dar el nu se-ntorcea și nu se-ntorcea, și atunci ea s-a ridicat și s-a aplecat pe fereastra îngustă, prin care sufla un vânt cald și, auzind strigăte de pe terenul de sport al universității, și-a dat seama că probabil el era acolo și juca crichet. S-a dat jos din pat, a netezit pătura și s-a întors în camera ei din clădirea alăturată, traversând grădina și intrând pe poartă. Era supărată. Și nu i-a povestit niciodată despre asta. Erau mărunte victoriile pe care le repurta în fața memoriei lui lacome.

În portofel, Elizabeth avea o fotografie. Pe o verandă pustie, de lemn, stătea o geantă de tartan cu două mânere, din cea folosită ca bagaj pentru o noapte. Geanta părea stabilă; era plină ochi. Fermoarul de sus era desfăcut. Prin el, dintre cele două mânere curbate, se ițea capul unui copil. Chipul privea drept în aparat, rotund și deloc surprins. Părul era încâlcit, pielea era întunecată, albul ochilor era de-un alb strălucitor. Pe dosul pozei, cu scrisul dezlânat și înfricoșător al mamei lor, se aflau cuvintele: „Vicki: încărcătură prețioasă“. Mama lor scăpase hățurile și murise. Ce poate fi între două surori născute la douăzeci de ani distanță? Cea mai în vârstă va fi soră sau mamă?

Elizabeth stătea în pat la ora unu noaptea și croșeta în timp ce se uita la „Designing Women“1 la televizor. Telefonul a sunat exact când câinele se pregătea să-și facă apariția ducând în bot pantoful soțului. Elizabeth a auzit impulsurile2.

— Vicki. S-a întâmplat ceva?

— Nu chiar.

— Cât e ceasul acolo?

— Zece seara.

— Nu pot să vin iarăși la tine, a zis Elizabeth. Nu știu de ce mă suni. Factura trebuie să fie uriașă. Te duci la școală?

— Într-un fel. Nu prea mult.

Elizabeth a împins cu piciorul de la capătul saltelei buiota care începuse să se răcească. Așternuturile de deasupra erau furate, cele de dedesubt erau plătite. Făceau parte din același set.

— Ai jurat că ești destul de mare ca să-ți porți singură de grijă. Te-am avertizat. Ți-am zis că nu pot să vin întruna la tine. Știi cât costă biletul de avion?

— Nu vreau să vii tu aici, a zis Vicki.

Glasul îi era stins.

— Am făcut o greșeală. Vreau să vin eu acolo.

— Ca să stai?

— Am doar șaptesprezece ani.

— Ultima oară când am purtat discuția asta, șapte­sprezece ani însemna că ești adult, ți-amintești?

Fata n-a zis nimic. Linia foșnea și cânta. Mama lor murise, iar ele făceau totul praf.

Philip n-a apărut cu mașina. Treaba asta n-a surprins-o pe Elizabeth. A luat autobuzul până la aeroport. Avionul lui Vicki avea întârziere.

Elizabeth mergea încolo și-ncoace pe dalele lucioase. Nu îi plăcea să se vadă că e nevoită să aștepte și cel puțin o fată se uita la ea cu zâmbetul acela timid, abia mijit, care arăta c-o văzuse pe Elizabeth la televizor; însă n-aveai unde să bei o cafea acceptabilă și nici un loc civilizat unde să stai. Și-a luat pulsul la un aparat de doi bani din fața unei farmacii. Era atât de mic, încât s-a gândit că mașinăria e defectă. A intrat agale în magazin, a furat un ruj Dior de douăzeci și cinci de dolari și o agendă ieftină, cu coperte de plastic, și a încercat iarăși: valul de adrenalină al furtului mărunt și-a făcut simțită prezența.