Editori:

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Vasile Dem. Zamfirescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design și ilustrație copertă:
Tudor-Gabriel Motroc

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Liviu-Constantin Rusu

Corectură:

Oana Aanei

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlu original: Offerdjuret

Autor: Henrik Fexeus

First published by Bookmark, Sweden

Published by arrangement with Nordin Agency AB, Sweden

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2546-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2624-8

ATUNCI

Mă ascund în spatele draperiei ca să nu mă vadă. Mă simt prost fiindcă știu că eu sunt cel care a greșit. Dar, de fapt, nu a fost ceva intenționat. Pietrișul scrâșnește sub picioarele lor în timp ce se îndreaptă spre mașinile din curte. De-ar pleca odată de aici, ca să îmi poată dispărea golul din stomac.

De obicei primesc înghețată după ce termin. Dar astăzi mama s-a supărat. A spus că fac rău când încerc lucruri noi. Trebuie să fac aceleași lucruri când prietenii ei se uită la mine. Nu înțeleg de ce, pentru că eu pot face lucruri diferite în același timp. Este mai amuzant. Dar mama nu este de aceeași părere.

Așa că nu am primit înghețată.

Nici măcar nu am mai avut voie să stau la parter atât de mult ca de obicei. Dar asta nu e mare lucru. Cei care vin aici au râsete de adulți și se uită la mama într-un mod care nu-mi place. Nu vreau să fiu acolo dacă nu e nevoie. Nu îmi plac. Așa că acum stau în camera mea și mă uit pe geam.

Prietenii mamei își dau mâna în curte.

În sfârșit, mașinile încep să se miște.

Camera mea este chiar OK. Dar stau mereu aici. Mi-aș dori să pot merge și altundeva câteodată. Nu doar să mă joc pe gazon. Terenul și pădurea de lângă casă sunt foarte mari și mă simt bine acolo, dar știu că există lucruri și dincolo de ele. Copacii din jurul casei nu se întind la infinit. Nici lacul din spate. Iar drumul acela cu pietriș pe care pleacă mașinile duce undeva. Vreau să știu unde.

Mă uit la stopurile roșii ale ultimei mașini până când nu se mai zăresc. În sfârșit, golul din stomac dispare. Apoi răsfoiesc o revistă de benzi desenate. Rup o bucată de hârtie. Cânt la chitara albastră pe care am primit-o cadou, dar sună ciudat, așa că mă opresc.

Mama ciocănește la ușă. Mă așteptam să o facă.

— Trebuie să vorbim prin ușa închisă.

Vocea se aude încet, ușile de la ultimul etaj sunt vechi și groase. Nici măcar nu catadicsește să intre.

— Trebuie să vin mereu cu lucruri noi pentru a le menține treaz interesul, spune ea. Iar tu nu mă ajuți câtuși de puțin când ești așa. Data viitoare, ai grijă să fii mai... adunat. Dacă nu poți face nici măcar asta, la ce-mi mai ești de folos?

O parte din mine vrea să răspundă. E mama mea, nu poate să spună așa ceva. Dar nu vreau să aflu ce s-ar întâmpla dacă mama nu ar mai avea nevoie de mine.

Adunat, îmi șoptesc. Savurez cuvântul. Trebuie să fiu mai adunat.

LUNI

David are nevoie de un minut pentru a-și calma respirația. Apoi clipește de câteva ori în întuneric și întoarce capul să se uite la ceas, dar persoana care stă întinsă lângă el în pat îi blochează vederea spre pervazul ferestrei. Se ridică în coate ca să vadă. Numerele roșii arată 2:45. Este încă noapte.

David se afundă înapoi în pernă și constată că aceasta este umedă de transpirație. Se întreabă dacă a scos vreun sunet de data aceasta. Dacă a țipat. Dar silueta de pe cealaltă parte a patului doar oftează adânc și aruncă pătura de pe ea. Nu s-a trezit. David se holbează în întuneric, spre tavan. Să adormi din nou înseamnă doar să uiți. Nu și-a luat pastilele înainte de culcare. Erau amândoi ocupați cu alte lucruri atunci. Dar acum ar avea nevoie de ele. Adrenalina îi curge prin corp, activându-i fiecare mușchi, ca și cum ar trebui să scape. Sau să lupte.

Îi studiază silueta lui Florence de lângă el, raza de lumină a lunii care intră în dormitor aproape că o face să strălucească. Ca și cum ar fi din argint. Părul ei stă răsfirat ca un evantai pe pernă, încadrându-i trăsăturile sculptate. Imaginea ei îi face pieptul să se strângă. Noroc că ea nu-l vede. Probabil că arată incredibil de ridicol.

El și Florence s-au cunoscut printr-o aplicație în urmă cu câteva săptămâni. Niciunul dintre ei nu căuta o relație, ea era proaspăt divorțată, iar el renunțase de mult timp să mai încerce să facă relațiile să dureze. Așa că se întâlnesc de la egal la egal. Nu își fac promisiuni mai lungi decât orele în care se văd. La inițiativa ei, se văd întotdeauna la el, în casa terasată din Vallentuna. Probabil că nu se simte la fel de personal ca în cazul în care el s-ar fi dus la ea. Iar ea poate pleca oricând dorește. Îl surprinde că se află încă acolo, în ciuda orei târzii. O privește din nou și inima îi bate nebunește în piept.

Ai 35 de ani, își spune. Nu te mai comporta ca un adolescent. Știi că n-ar funcționa niciodată.

David se strecoară din pat și se îndreaptă spre bucătărie. Până acolo, trece pe lângă living. Vede puzzle-ul neterminat de pe măsuța din fața canapelei și se simte atras de el. Dar rezistă ispitei și merge mai departe. În bucătărie, își toarnă un pahar cu apă și îl bea cu înghițituri mari. Fereastra bucătăriei dă spre fața casei și spre terenul de joacă în jurul căruia sunt construite toate casele din zonă. Toboganul și platforma de cățărat se disting în lumina lunii și arată cu adevărat sinistru. E de așteptat să ai copii dacă locuiești aici. Să stai pe mica terasă și să-i privești cum se joacă în parc. Nu să stai dezbrăcat în bucătărie în miez de noapte încercând să alungi coșmarurile. Dar David nu are copii. Nicio progenitură care să arunce cu mașinuțe în alți copii în lada cu nisip. Doar gândul de a fi responsabil pentru un alt individ îl îngrozește. Nu-și amintește practic nimic din propria copilărie. Deci cum ar îndrăzni să își asume responsabilitatea pentru a altcuiva?

Știe că unora li se pare bizar că nu are amintiri de când era mic. Dar el nu consideră că asta reprezintă o problemă. Aproape nimeni nu-și amintește nimic din primii cinci ani de viață. Și ce dacă pentru el acest interval cuprinde încă cinci sau șapte ani? Nu contează prea mult. Nu are nevoie de o copilărie pentru a fi fericit ca adult.

Să dea dracu’! Acum e complet treaz. Din instinct, deschide laptopul de pe masa din bucătărie și mijește ochii în strălucirea puternică, înainte să apuce să reducă luminozitatea ecranului. Se uită prin e-mailuri, deși are convingerea că nu a primit nimic de importanță vitală în timpul nopții.

Majoritatea mesajelor noi din inbox au fost marcate de aplicația de e-mail ca fiind spam. Aproape că îl ratează, dar a primit și un e-mail obișnuit. De la cineva pe nume Paulina Mentzer. David n-a mai auzit niciodată acest nume. Titlul conține doar un singur cuvânt: „Contact“. Marcajul de timp indică faptul că a fost trimis la ora 2:14. Acum o jumătate de oră. În mijlocul nopții. Probabil că este doar un e-mail de tip spam care a reușit să treacă de filtru, poate o reclamă pentru vreun site de întâlniri cu rusoaice. Dar nu-i place să nu știe, așa că îl deschide în timp ce mai ia o gură de apă și citește primul rând.

Bună, David,

Nu mă cunoști, dar tatăl meu a cunoscut-o pe mama ta în sud, în Småland.

Se încruntă și pune paharul jos. Mama lui. Ea este ultima persoană la care ar vrea să se gândească acum. E de ajuns că mâine o să vorbească cu ea la telefon. Clipește des de câteva ori fiindcă somnul a început în sfârșit să-și găsească drumul înapoi spre el, dar mai citește un rând.

Trebuie să iau legătura cu tine pentru a discuta despre ce s-a întâmplat când erai mic. Realizez că este un subiect sensibil, totuși este vorba de părinții noștri.

David își înăbușă un căscat. Cum să fie sensibil? Poate pentru ea. Nu pentru el. Această Paulina poate să vrea să vorbească despre părinții lor cât dorește. Pe el nu-l interesează. Și nu că s-ar purta el irațional, dar știe foarte bine că nici pe mama lui nu o interesează. Închide fereastra de e-mail, laptopul și se întoarce la Florence, în dormitor. Se oprește în prag și o privește din nou, goală în patul lui. Arată atât de firesc, de parcă locul ei ar fi acolo. David scutură din cap la această idee. Are suficientă minte încât să nu înceapă să își facă iluzii. Când Florence se va trezi peste câteva ore, se va îmbrăca și va pleca, fără să-i acorde vreun gând până la următoarea lor întâlnire. Și e OK.

Se așază pe marginea patului și trage sertarul de la noptieră. Cartea este acolo, ca întotdeauna. Cartea pe care o are încă din copilărie. Unul dintre puținele lucruri pe care le-a adus de acasă. Întotdeauna a păstrat-o aproape. Își plimbă mâna peste copertă și încearcă să-și imagineze un David de șapte ani răsfoind paginile, visându-se implicat în vreo aventură. Dar, ca de obicei, eșuează. Cartea nu-i trezește nicio amintire, nicio incursiune într-un trecut apus. Doar un sentiment vag că a fost cândva importantă pentru el.

David închide sertarul și se strecoară în pat, cu grijă să nu o trezească pe Florence. Clar are nevoie să doarmă. Florence se apropie instinctiv, iar el întinde o mână, așezând-o pe șoldul ei care strălucește argintiu. Îi simte pielea caldă și netedă sub degete și felul în care atingerea îi reduce nivelul de stres. Își încolăcește picioarele peste ale lui Florence și își pune un braț peste ea. Big spoon. Ea suspină împăcată. Când se va face din nou zi, niciunul dintre ei nu va pretinde că asta s-ar fi întâmplat. Însă noaptea totul este diferit.