1

Toți avem câte un punct slab. Tata mi-a vârât ideea asta în cap când m-a învățat să boxez. Eram mai pipernicit decât ceilalți copii, dar el mi-a demonstrat că până și cel mai de temut adversar are un punct slab în apărare, un loc pe care nu îl poate proteja, o greșeală pe care e blestemat să o repete. Tot tata m-a învățat că nu e de-ajuns să identifici acel punct și că, în plus, trebuie să ai sânge-rece ca să te folosești de acea slăbiciune. Și acesta era punctul meu slab. Aveam o inimă care se frângea când vedea pe cineva ca mine și proiectam asupra mea slăbiciunile altora. Dar am învățat și m-am călit. Da, s-ar putea spune fără greș că inima mea este un bloc de gheață acum, un vulcan stins care a erupt ultima dată în urmă cu opt ani. Și chiar și atunci era destul de înghețată, cel puțin îndeajuns de înghețată încât să devin un ucigaș.

Aceste gânduri îmi treceau prin minte în timp ce stăteam pe scările unei vile cu garaj și cu o livadă de meri colorată în nuanțele toamnei, în Kjelsås din Oslo: eram un ucigaș.

Era sâmbătă seara, era aproape ora 20 și eu tocmai apăsasem butonul soneriei cu degetul arătător. Sub sonerie era o bucată de ceramică în formă de inimă, pe care scria că aici locuiește familia Halden și un simbol pentru zâmbet.

Nu știu dacă gândul mi-a trecut prin cap pentru că deja aveam remușcări sau pentru că voiam să mă asigur că sunt în stare să fac ce aveam de făcut. Făcusem și lucruri mai rele.

Bătăile inimii s-au accelerat când am auzit pași în casă. Fii calm. Bagă-ți picioarele și fă-o odată. Ușa s-a deschis.

— Bună seara? a rostit bărbatul pe un ton întrebător.

Era înalt, mult mai înalt decât cei 1,75 m ai mei. Sub­ți­rel la trup, aproape slab, grizonant și cu o față de om tânăr. Avea 41 de ani. Îl verificasem. În spatele lui, pe coridor, am observat două haine pentru plimbări în parc atârnate în cuier și pantofi de toate mărimile, așa cum găsești în haosul organizat al tuturor familiilor cu copii mici. Conform registrelor populației accesibile pe internet, familia deținea casa de doar patru ani. Bănuiesc că soția lui Bent Halden voise casa deoarece aveau nevoie de mai mult spațiu, așteptau nașterea celui de-al doilea copil sau cel puțin așa am dedus eu de pe contul ei de Insta. În vreme ce el își dorise dintotdeauna o casă undeva mai sus pe deal, deoarece i-ar fi fost mai la îndemână să iasă la alergat și la schiat iarna. Când l-am căutat pe Google, i-am găsit numele pe o listă cu participanți la diverse competiții locale de schi și de alergări pe teren. Dar mezinul lui era încă mic, așa că avea mult mai puțin timp să se antreneze decât își închipuise. În parte, pentru că doi copii necesită de două ori mai mult timp decât unul singur, dar cel mai probabil pentru că afacerea pe care o începuse cu colegul lui, Jon Fuhr, însemna mai multă — nu mai puțină — muncă decât înainte să fie patron. E doar o bănuială, dar nu cred că mă înșel prea tare. Firma lor se numește GeoData și are un contract să facă evaluarea geologică în zona Todde, pentru tunelul care ar urma să înlocuiască drumul care trece acum prin Os, așa cum trece dintotdeauna, chiar dinainte să fie declarat drum național în 1931.

Mi-am dres glasul puțin.

— Mă numesc Roy Opgard. Mă mai țineți minte? l-am întrebat, încercând să afișez o expresie jovială de țăran ajuns la oraș.

Prefăcătoria nu e specialitatea mea, deci am bănuiala că oricum arăt ca Roy. Puțin mai întunecat la chip, mai închis și mai rezervat.

Din fericire pentru mine, pare exact genul în care au încredere norvegienii, probabil pentru că avem impresia că ar exista o legătură între stânjeneală, scărpinatul în cap din pricina emotivității și onoare. Ei bine, și eu sunt de aceeași părere, deci nu e cu supărare.

Bent a rostit un „aaa“ prelung, care să țină loc și de „da“ și de „habar n-am“.

— Ți-am reparat mașina când lucrai în Os, l-am ajutat eu.

Bent a dat încetișor din degetul arătător.

— Așa e! Și ai făcut o treabă nemaipomenită! a exclamat el și fruntea i s-a încrețit de îngrijorare. Nu ți-au intrat banii în cont?

— Ba da, ba da, am răspuns râzând încurcat. Scuze, ar fi trebuit să te sun înainte, dar noi, la țară, așa procedăm. Venim pur și simplu și batem la ușă. Eu am fost plecat în Polonia, tocmai ce-am aterizat și, dacă tot eram în oraș, m-am gândit să-ți restitui ceva ce-ți aparține și am găsit în atelier. Uite, asta.

Atunci i-am arătat piesa. Am văzut pe fața lui că habar n-avea ce drăcovenie de metal mai era și aia.

— Am observat-o abia după ce ți-ai recuperat mașina. Pur și simplu am uitat să o montez la loc. Mașina merge și fără, însă funcționează mult mai bine cu ea montată. Unde-ți ții calul?

— Adică mașina? Acum vrei să o repari? Dar… pot s-o montez și singur. Ce mai e și asta?

— Dacă nu știi ce e, cum ai de gând s-o montezi singur?

Bent m-a privit, a zâmbit și a clătinat din cap.

— Mda, hai, zi-mi tu atunci!

— Am fost plătit să fac o treabă și, dacă n-am reușit să o duc la capăt cum trebuie, trebuie să repar greșeala. Durează doar cinci minute. Unde…?

— În garaj, a răspuns Bent, care și-a scos papucii de casă, a luat din cuier cheile de la Audi și s-a încălțat cu niște pantofi de alergat. Camilla! Mă duc jos, la garaj!

De undeva, din casă, s-a auzit o voce de femeie:

— Trebuie să-l culcăm pe Sigurd.

— Dacă îl culci tu, îi citesc eu povestea!

Apoi s-a întors spre mine, în timp ce mergeam pe aleea de pietriș spre garajul mare, vopsit în alb.

— Ai copii?

Întrebarea lui m-a prins pe picior greșit și am clătinat încet din cap, încercând să nu mă gândesc că la vremea asta ar fi împlinit șapte ani. Am înghițit ca să scap de nodul din gât. Cu fiecare an care trecea, nodul din gât se tot diminua, dar refuza să dispară complet.

— Deci tu ai atelierul de reparații auto din Os? s-a interesat el pe un ton plăcut. Sau se spune corect de la Os1?

— Ambele forme sunt corecte. Nu, ăla s-a închis de mult. Dar eu sunt mecanic profesionist, deci din când în când mai fac câte-o reparație, așa de-amorul artei. Dar mă ocup de benzinăria de lângă atelier.

Am cotit spre garaj și Bent a apăsat telecomanda, iar ușa s-a ridicat automat. Acum am observat că era genul de mașină scumpă. Probabil că acum ar fi ales altceva.

— Da, acum îmi amintesc de localnicul care m-a trimis la tine. Deci tu ești fratele lui… cum îl chema…

— Carl Opgard, i-am răspuns.

— Da!

Bent a intrat în garaj râzând și a adăugat:

— Regele din Os.

Am observat că și-a dat seama cât de înjositor suna­seră vorbele lui. De parcă Os ar fi fost un cătun prin care defilează Carl, ca un rege comic. Regele muntelui de gunoaie.

— N-am vrut să… doar că înțeleg că el deține cam totul pe-acolo.

— Are majoritatea acțiunilor la Os Spa. Deschizi mașina?

— Și asta nu înseamnă că el e regele din Os?

M-am așezat pe scaunul șoferului și Bent s-a urcat pe locul din dreapta. Am scos o șurubelniță, am deschis panoul de sub volan și am început să deșurubez. Bent îmi urmărea mișcările cu vădit interes.

— Cum merge treaba? l-am întrebat în timp ce schimbam cablurile. Din câte am văzut în raportul preliminar, firma voastră consideră că zona Todde arată OK.

— Așa e.

— Bine, dar cât sunteți de siguri?

— Destul de siguri.

— Cum puteți fi siguri? Cum rămâne cu detaliile care nu se văd?

— Putem fi destul de siguri, dar este adevărat că există mereu o doză de incertitudine în ceea ce privește interpretarea datelor seismice.

— Și firma ta — sau, de fapt, tu — interpretează și apoi prezintă concluzia, nu?

— Da, așa e. Împreună cu partenerul meu.

— Jon Fuhr.

— Jon, da. Suntem specialiști în geologie.

— Tu deții 60%, el, 40%. Și ce faceți dacă nu cădeți de acord?

— Măi să fie! Dar știi o grămadă de chestii despre noi. De unde…

— Ah, nu-i mare lucru să afli. Nu trebuie decât să verifici registrul comerțului și acolo găsești totul. Știi tu, am fost nevoit să verific registrele unei firme americane care proiectează și construiește căi de acces prin munți și în zonele deluroase. Dar a fost al naibii de greu să găsesc informația. Și atunci mi-am dat seama cât de transparenți suntem noi aici, în Norvegia! Suntem o națiune care se bazează așa de mult pe încredere, încât americanii ne-ar considera naivi de-a dreptul, dar asta e pentru că noi ne bazăm unii pe alții. Exact ca la țară. În Os, toată lumea știe totul despre toată lumea. Aproape. Nu înseamnă că ne și plăcem neapărat, însă avem încredere că oamenii spun, mai mult sau mai puțin, adevărul. Tot așa cum autoritatea drumurilor are încredere în concluziile pe care le trageți tu și Jon.

— Într-adevăr, avem o reputație bună.

— Dar nu prea vă pricepeți la finanțe, am replicat eu zâmbind inocent. Conform registrului Brønnøysund2 de pe internet.

Bent a zâmbit puțin cam forțat.

— Veniturile s-au diminuat puțin pe durata pandemiei. Unde bați de fapt?

M-am prefăcut concentrat la ce făceam.

— Mă întrebam cât de sigur ești că poți săpa un tunel prin munte fără să depășești bugetul care stă la baza deciziei de deviere a drumului național. Pe o scară de la unu la zece, de exemplu.

— Păi… să zic opt. Sau poate nouă, dacă nu cumva se dublează costurile.

— De ce nu zece?

Nu mi-a răspuns, dar m-a cercetat cu privirea, iar eu am ridicat șurubelnița.

— De cât ar fi nevoie ca să te răzgândești?

— Ce vrei de fapt? Roy, nu-i așa?

Am zâmbit.

— Scuze, Bent. Întrebările sunt dintr-o tehnică științi­fică de convingere. Ideea e să pui întrebări și să-ți lași interlocutorul să se convingă singur că ai dreptate. Frate-meu mi-a dat o carte pe tema asta, așa face el.

— Convinge oamenii?

— Da. Vinde proiecte și chestii de genul ăsta.