Pentru sora mea, Irena

Introducere

La Ecuator

Piroga noastră plutește liniștit în întuneric: o particulă microscopică sub uriașul cer înstelat. Așteptăm ca albastrul intens precum cerneala să se înalțe încet la orizont și să stingă, în calea lui, stelele, dezvăluind silueta uriașă a vulcanului adormit , aflat în estul insulei Maui din arhipelagul hawaiian. Ambarcațiunea care ne însoțește plutește pe valuri la câțiva metri distanță, între noi și orizontul estic. Sunt penultima pasageră dintr-o pirogă de șase persoane, iar ama, balansierul flotant care echilibrează ireproșabil ambarcațiunea, este în stânga mea. Apele sunt calme și liniștea, imensă. Așteptăm.

Momentul potrivit se ivește în clipa în care lumina roz începe să schițeze conturul vulcanului . Îmbrăcat în pantaloni scurți, tricou și cu o ghirlandă din frunze (lei), Kimokeo Kapahulehua se ridică în picioare pe marginea ambarcațiunii însoțitoare, cu fața spre pirogă. Strigă spre noi și spre colegii lui de barcă. Știu foarte puține cuvinte hawaiiene, dar recunosc chemarea lui, fiindcă este ritualul familiar al legăturii puternice pe care locuitorii arhipelagului Hawaii îl au cu oceanul. Piroga nu este un simplu obiect fizic, conceput în scop practic. Fiecare aspect al ei — construcția, transportul, vâslirea și întreținerea sa — este un simbol al muncii în echipă care unește aceste națiuni insulare. Este vorba aici despre ’ohana, familia extinsă, și despre a avea grijă de camarazii de pirogă. Oceanul înseamnă pentru ei acasă, în aceeași măsură ca și uscatul. Oceanul este schimbător și uneori periculos, dar pentru cei care dovedesc smerenie și știu să observe și să învețe, el poate fi un mod de viață și o sursă de existență.

Plecăm astăzi din Golful Kahului într-o călătorie în jurul celui de-al doilea vulcan din Maui, cel din vest (Mauna ), cu destinația , dar, pentru a ajunge cu bine, avem nevoie de îndemânare, vreme bună și noroc. Indiferent dacă vom reuși sau nu, timpul petrecut împreună și cele învățate pe parcurs sunt foarte importante. Ritualul prin care ne amintim aceste lucruri durează doar câteva minute, fiindcă aici, la Ecua­tor, soare­­le răsare repede. Pe măsură ce nuanțele liliachii și roz-strălucitor umplu cerul din spatele masivului , Kimokeo își încheie ritualul cu un cântec la care participăm cu toții. Este ala e, primul și cel mai important cântec pe care îl învață un copil hawaiian, destinat special acestui moment vital, când lumina soarelui atinge oceanul prima dată și totul poate începe.

Sub cerul senin, simțim potopul de lumină al zilei care se anunță. Cam, cârmaciul pirogii, aflat în spatele meu, strigă: „“ și ridicăm vâslele. Le ținem suspendate în aer pentru o ultimă clipă de liniște, în timp ce prima rază strălucitoare atinge oceanul din fața noastră. Urmează strigătul Imua! și cele șase vâsle taie simultan apa. Călătoria începe.

La pol

Cinci luni mai târziu, stau întinsă pe burtă la marginea unei banchize uriașe.1 Colegul meu, Matt, stă în picioare pe o platformă de lemn de 3 metri pătrați care plutește pe ocean, de marginea căreia atașez o frânghie. Apa are −1,8°C, o temperatură care este, teoretic, mult mai ridicată decât cea a aerului (−8°C), dar care are, practic, un potențial de răcire mult mai mare, așa că mă concentrez să nu-mi ud degetele și frânghia. Platforma are în centru o cupolă metalică rotundă, înconjurată de un stup de dispozitive mecanice auxiliare: prin intermediul cablurilor groase, cutiile metalice cu baterii fac schimb de date, electroni și aer cu matca din centru. Experimentul lui Matt este conceput să capteze și să numere particulele minuscule degajate de ocean în atmosferă. Trag de sfoara înnodată și mă ridic, verificând să nu-mi fi căzut ceva din buzunarele costumului greoi de fâș. Îi fac semn din cap și Matt pășește pe banchiză așteptând o mână de ajutor, iar clătinatul vesel al moțului fesului său îi anulează orice pretenții de „cercetător polar serios“.

Mă răsfăț câteva minute admirând peisajul de o frumusețe rară. La doi kilometri de marginea opusă a banchizei, se zărește spărgătorul de gheață suedez Oden, casa noastră pentru două luni. În mijlocul banchizei, un balon alb-roșu mare, cât un microbuz, se înalță spre cer și sub el este ancorat experimentul nostru științific de astăzi. În direcția opusă, gheața albă se întinde pe sute de kilometri. Suntem la doar câteva mile marine de Polul Nord, iar gheața are acum, vara, o grosime de aproximativ 2 metri. Banchizele gem și plutesc încet în derivă, dar suficient de repede încât peisajul să arate altfel în fiecare dimineață. În această după-amiază, norii s-au împrăștiat și cerul este de un albastru rar în locul în care soarele nu va urca niciodată. Când nu este ascuns în spatele norilor, soarele poate fi văzut străbătând orizontul, dar fără să coboare niciodată sub el, proiectând umbre incredibil de lungi. Chiar dacă acest loc este luminat constant timp de șase luni pe an, razele sunt pur decorative, revărsarea de lumină fiind palidă și delicată, niciodată suficient de puternică încât să încălzească. Fluxul de energie este în mare parte invizibil și îndreptat în sus, nu în jos. În jurul meu, Pământul strălucește, radiind lumină infraroșie și degajând spre cer puțina căldură pe care o are. Fără bariera norilor, energia termică se risipește în spațiu. O zi senină azi înseamnă o zi friguroasă mâine, fiindcă gheața și oceanul își degajă energia în cosmos. Procesul are un aport crucial la bugetul energetic al Pământului, deși deocamdată nu îl putem calcula cu exactitate. Banchiza noastră se află în mijlocul acestor mecanisme, al mașinăriei lichide pe care vrem să o cunoaștem. Echipa de oameni de știință de pe Oden se află aici ca să observe, să măsoare și să analizeze acest mediu spectaculos, folosindu-se de echipamente de ultimă generație și de logică pentru a descifra mecanismele interioare ale oceanului și atmosferei.

Matt se întoarce cu trei dintre colegi. Datele se colectează cu greu în natură, iar acest lucru presupune adesea un efort fizic intens. Planul nostru este ca platforma să plutească cât mai departe de marginea gheții, pentru a efectua măsurători în larg. Tragem de frânghiile lungi în echipe și, gemând și împingând, îndepărtăm platforma de margine, uitându-ne dacă rămâne în locul dorit. Dacă suntem mulțumiți de rezultat, o ancorăm și ne întoarcem pe navă. Dedesubtul gheții, sub picioarele noastre, oceanul este adânc și întunecat, calm și rece, mereu acolo, dar rareori în centrul atenției.

*

Oceanele Pământului sunt vaste, dar, de multe ori, par invizibile. A trebuit să ajungem în spațiu ca să înțelegem că trăsătura definitorie a planetei noastre nu este uscatul, ci apa. Programul Apollo a trimis oameni pe Lună, dar, după părerea mea, cea mai importantă realizare a sa a fost că ne-a permis să admirăm Pământul. Două dintre cele mai influente fotografii realizate vreodată ne-au schimbat definitiv perspectiva: „Earthrise“, făcută în 1968, în timpul misiunii Apollo 8, și „The Blue Marble“, făcută în 1972, în timpul misiunii Apollo 17. După ce le-ai văzut, nu mai poți uita peisajul și semnificația lui, fragila sferă albastră care plutește în cosmos, purtând cu ea toată cunoașterea care a existat vreodată. Dar chiar și după aceste fotografii, albastrul a fost considerat doar pânza pe care este desenat uscatul, un gol între continente și un mister a cărui descifrare poate aștepta rezolvarea altor lucruri mai importante. La cincizeci de ani după ultima misiune Apollo, oamenii încep să acorde în sfârșit atenția cuvenită vastelor întinderi albastre. Tardiv. Dar incursiunile în spațiu ne-au oferit punctul de plecare necesar: o hartă goală pe care s-o putem completa.

Hărțile Pământului sunt niște comori uluitoare, iar globurile pământești sunt și mai și. Anatomia planetei noastre este plină de detalii fascinante: țărmuri, lanțuri muntoase, râuri și arhipelaguri, cu structuri asemănătoare și totuși foarte variate. Pământul pare nesfârșit, fiindcă așa și este; cu cât ne uităm mai atent, cu atât avem mai multe de văzut. Conturul denivelat al continentelor dă formă oceanelor albastre și planeta natală se împarte între uscat și mare. Este firesc să botezăm caracteristicile fixe ale uscatului, iar aceste etichete să dăinuie fără modificări decenii sau chiar secole în șir. Dar orice hartă, oricât de minunată ar fi, ne induce în eroare într-un mod fundamental. Ne face să uităm cu ușurință una dintre cele mai importante și mai uluitoare caracteristici ale planetei noastre: mișcările oceanului.

Albastrul Pământului este un motor uriaș, o centrală lichidă dinamică ce cuprinde toată planeta și este conectată la fiecare aspect al vieții noastre. Componentele sale se manifestă pe toate scările, de la puternicul Curent al Golfului (Gulf Stream) care străbate Atlanticul, până la bulele minuscule de pe creasta unui val care se sparge. Este un sistem frumos, elegant, compact, plin de conexiuni surprinzătoare și de consecințe profunde. Complexitatea sa poate părea copleșitoare, dar, la scară macro, logica este simplă. Cei care vor să înțeleagă cinismul politicii sunt sfătuiți să „urmărească circuitul banilor“, dar fizica planetară este imună la cinismul uman. Sarcina noastră este elementară și mai satisfăcătoare de atât. Pentru a descifra logica internă a oceanelor, secretul este să ne încredem în instinctul fizicienilor și să urmărim circuitul energiei.