Pentru Greg, George, Betty şi mama mea, Jocelyn

1

Primăvara anului 2013

Catherine se pregăteşte, dar stomacul ei e gol şi nu mai are ce vomita. Se agaţă de emailul rece, saltă capul şi se priveşte în oglindă. Chipul ei nu e identic cu cel pe care îl avea la culcare. A mai văzut faţa asta înainte şi spera să n-o mai revadă. Se cercetează în lumina neobişnuită, aspră. Umezeşte o cârpă, îşi şterge gura cu ea, apoi şi-o apasă pe ochi, ca şi cum aşa ar putea stinge spaima care se citeşte în ei.

— Eşti bine?

Vocea soţului ei o face să tresară. A sperat că nu se va trezi. A sperat că o va lăsa în pace.

— Mă simt mai bine, minte Catherine și stinge lumina.

Apoi spune altă minciună:

— Probabil e din cauza mâncării comandate ieri din oraş.

Se întoarce spre el — o umbră în ora târzie a nopţii — şi şopteşte:

— Culcă-te la loc. Sunt bine.

Bărbatul e pe jumătate adormit, dar chiar şi aşa, întinde un braţ şi îi pune o mână pe umăr.

— Eşti sigură?

— Sunt sigură.

Dar singura ei certitudine e că are nevoie să fie singură.

— Pe bune, Robert. Vin imediat.

Degetele lui zăbovesc câteva clipe pe umărul femeii, apoi Robert renunță. Înainte de a se întoarce în dormitor, Catherine aşteaptă până e sigură că bărbatul a adormit.

Priveşte cartea: a rămas în acelaşi loc unde a lăsat-o şi e tot deschisă. Cartea în care a avut încredere. Primele capitole îi adormiseră vigilenţa, o făcuseră să se simtă în largul ei. Doar o vagă anticipare a acţiunii palpitante, un mic stimulent care s-o îndemne să citească mai departe, dar fără niciun indiciu legat de ceea ce urma. O chemase, o ademenise în paginile ei, tot mai departe şi mai departe, până când şi-a dat seama că a căzut în capcană. Pe urmă, unul câte unul, cuvintele ricoşau în mintea ei şi o izbeau în piept. Ca şi cum un şir de oameni ar fi sărit în faţa unui tren, iar ea, mecanicul neajutorat, nu putea face nimic pentru a evita coliziunea fatală. Era prea târziu să frâneze. Nu mai era cale de întoarcere. Fără să vrea, Catherine se descoperise pe sine ascunsă între paginile cărţii.

Orice asemănare cu persoane în viaţă sau decedate… Avertismentul e tăiat cu o linie fină, roşie. Când a deschis cartea, n-a observat mesajul. Asemănarea cu ea e de netăgăduit. Ea însăşi este un personaj-cheie, un protagonist. Cu toate că numele au fost schimbate, detaliile sunt inconfundabile. Până şi descrierea hainelor pe care le purtase în după-amiaza aceea. O parte tăinuită din viaţa ei. Un secret pe care nu-l dezvăluise nimănui, nici măcar soţului şi fiului, cei doi oameni care cred că o cunosc mai bine decât oricine. Nimeni nu ar fi putut născoci lucrurile pe care Catherine tocmai le-a citit. Şi totuşi, cuvintele sunt tipărite pe hârtie, oricine le poate citi. A crezut că acel capitol e încheiat. A crezut că a trecut peste asta. Dar acum episodul acela a apărut din nou. În dormitorul ei. În capul ei.

Încearcă să alunge amintirea gândindu-se la seara trecută, înainte de a se apuca de citit. Mulţumirea de a se instala în casa lor nouă: cinaseră, băuseră vin, se cuibăriseră pe canapea. Aţipiseră la televizor, apoi ea şi Robert s-au dus la culcare. O fericire calmă, pe care nu o apreciase cum trebuie. Dar o fericire prea calmă ca să-i poată aduce alinare. Nu poate dormi, aşa că se dă jos din pat şi coboară la parter.

Încă au un parter sau cel puţin o încăpere care seamănă cu un parter. Şi o casă mică, nu mai au o vilă. S-au mutat în noua locuinţă cu trei săptămâni în urmă. Două dormitoare, nu patru. Două dormitoare sunt de-ajuns pentru ea şi Robert. Unul pentru ei. Unul liber. De asemenea, au optat pentru spaţiu deschis. Fără uşi. Acum, că Nicholas a plecat, nu mai trebuie să închidă uşile. Catherine aprinde lumina la bucătărie, ia un pahar din bufet şi îl umple. Nu cu apă de la robinet. Au apă rece direct de la noul frigider. Seamănă mai degrabă cu un şifonier decât cu un frigider. Groaza îi face palmele să transpire. E febrilă, surescitată şi e recunoscătoare pentru senzaţia de răcoare pe care i-o dă pardoseala de gresie. Apa rece îi face bine. În timp ce bea cu înghiţituri mari, priveşte pe fereastra uriaşă ce se întinde pe toată partea din spate a acestei case noi, străine. Afară e întuneric beznă. Nu se vede nimic. Încă n-a coborât storurile. E expusă. Poate fi privită. De afară, oamenii pot să o vadă, dar ea nu-i poate vedea.

2

Cu doi ani în urmă

Mi-a părut cu adevărat rău pentru ce s-a întâmplat. La urma urmei, era doar un copil. Avea şapte ani. În plus, s-ar putea spune că eram in loco parentis, deşi ştiu prea bine că niciun părinte n-ar fi vrut să fiu câtuşi de puţin loco1. Pe atunci decăzusem destul de mult: eram Stephen Brigstocke, cel mai detestat profesor din şcoală. Sunt convins că elevii credeau asta. Şi părinţii la fel, deşi doar o parte dintre ei. Speram să-şi aducă aminte cum fusesem înainte, când le predasem copiilor lor mai mari. Oricum, n-a fost o surpriză când Justin m-a chemat în biroul lui. Aşteptam s-o facă. A durat mai mult decât credeam, dar aşa se întâmplă în şcolile particulare. Sunt ca nişte state autonome. Părinţii au impresia că ei controlează totul de vreme ce plătesc, dar bineînţeles că nu e aşa. Să luăm cazul meu drept exemplu: abia dacă am trecut printr-un interviu pentru slujba asta. Eu şi Justin am învăţat împreună la Cambridge. Ştia că aveam nevoie de bani, iar eu ştiam că îi trebuia un şef de catedră pentru limba engleză. Şcolile particulare îşi plătesc profesorii mai bine decât cele de stat. Pe lângă asta, aveam în spate ani de experienţă ca profesor într-o şcoală generală. Bietului Justin trebuie să-i fi fost greu să mă dea laoparte. Stânjenitor. Într-adevăr, m-a dat laoparte, în loc să mă concedieze. Drăguţ din partea lui. Apreciez gestul. Nu îmi permiteam să-mi pierd pensia şi oricum eram aproape de vârsta pensionării, aşa că el n-a făcut decât să grăbească procesul. De fapt, amândoi eram aproape de vârsta pensionării, dar Justin a plecat din şcoală într-un cu totul alt mod. Am auzit că unii elevi chiar au vărsat o lacrimă. Dar pentru mine n-au plâns. La urma urmei, de ce-ar fi făcut-o? Nu meritam lacrimi de emoţie.

Nu vreau să se înţeleagă greşit: nu sunt pedofil. Nu am pipăit copilul. Nici măcar nu l-am atins. Nu, nu. Niciodată n-am atins copiii. Problema e că mi se păreau al naibii de plictisitori. Oare e îngrozitor să spui asta despre nişte elevi de şapte ani? Probabil că e groaznic, dacă o auzi din gura unui profesor. Mă săturasem să le citesc istorioarele plicticoase, pentru care sunt convins că unii trudeau. Chiar şi aşa, mă irita impresia pe care o aveau, cum că la vârsta lor ar fi avut de spus vreun lucru care să mă intereseze. Apoi, într-o seară, paharul s-a umplut. Nu mai simţeam acea eliberare când corectam lucrări cu pixul roşu. Ajungând la compunerea unui băieţel — nu-mi mai amintesc cum îl chema —, i-am descris în amănunt de ce mă durea în cot de vacanţa pe care familia lui o petrecuse în sudul Indiei, unde locuiseră cu sătenii. Ei, bravo lor. Bineînţeles că asta l-a supărat şi îmi pare rău. Normal că le-a spus părinţilor. Pentru asta nu-mi pare rău. Mi-a grăbit pensionarea şi nu încape îndoială că era nevoie să părăsesc sistemul atât pentru binele meu, cât şi pentru al elevilor.

Aşa că m-am trezit acasă, cu o grămadă de timp la dispoziţie. Un profesor de limba engleză pensionat, care predase într-o şcoală particulară de mâna a doua. Un văduv. Mă tem că sunt prea sincer şi că ce-am povestit până acum e neplăcut. Istorisirea asta poate că lasă impresia că aş fi crud. Recunosc: ce i-am făcut băiatului a fost o cruzime. Dar de obicei nu sunt un om crud. De când a murit Nancy, am devenit puţin neglijent. Bine, ceva mai mult.

E greu de crezut că altădată am fost votat „cel mai popular profesor al anului“. Nu în şcoala particulară, ci în cea gimnazială unde predasem înainte. Şi n-a fost o întâmplare. M-au votat câţiva ani la rând. Într-un an — cred că în 1982 —, şi eu, şi Nancy am primit titulatura asta în şcolile la care predam.

Am urmat exemplul lui Nancy şi am intrat în învăţământ. Când fiul nostru a mers la şcoală, ea a început să predea claselor primare. Avea ore cu elevii de cinci şi şase ani de la şcoala lui Jonathan, iar eu am primit ore la clasele elevilor de 14–15 ani, în şcoala gimnazială din apropiere. Ştiu că pentru unii profesori să predai la categoria asta de vârstă e un chin, dar mie îmi plăcea. Adolescenţa e o perioadă grea, iar principiul meu era să nu-i stresez pe amărâţii ăia. Niciodată nu i-am forţat să citească o carte dacă nu voiau s-o facă. La urma urmei, o poveste e o poveste. Nu e musai s-o citeşti într-o carte. Un film, o piesă de teatru au la rândul lor un fir narativ pe care trebuie să-l urmăreşti, care poate fi interpretat şi de care poţi să te bucuri. Pe atunci, eram dedicat slujbei mele. Îmi păsa. Dar asta e o poveste veche. Nu mai sunt profesor. Sunt pensionar. Sunt văduv.

3

Primăvara anului 2013

Catherine se împiedică şi pentru asta dă vina pe pantofii cu toc, deşi ştie că a băut prea mult. Robert întinde braţul şi o apucă de cot tocmai la timp, altfel s-ar fi prăvălit pe treptele de ciment. Cu cealaltă mână, răsuceşte cheia în broască şi deschide uşa de la intrare, ţinând-o strâns de braţ în vreme ce o conduce înăuntru. Catherine îşi aruncă pantofii din picioare şi încearcă să păşească demn în timp ce se îndreaptă spre bucătărie.

— Sunt aşa mândru de tine! îi spune el din spate şi o cuprinde în braţe.

O sărută în locul unde gâtul şi umărul se contopesc. Capul ei se lasă pe spate.

— Mulţumesc, îi răspunde ea şi închide ochii.

Dar apoi clipa de fericire se risipeşte. E noapte.